„În Evul Mediu, scrie Moshe Idel1, cele mai influente teorii valorificau sistemele filosofice grecești, platonic și aristotelic, în timp ce altele, cum a fost Cabala în iudaism, se inspirau din multe alte surse speculative, inclusiv din câteva provenite din Antichitatea târzie. Astfel, Averroes în islam, Maimonides în iudaism sau Toma din Aquino în creștinism, trei giganți care au dat naștere multor dezvoltări medievale, au preferat modul aristotelic de gândire, așa cum fusese articulat de Stagirit și de comentatorii săi, dar au fost destul de reticenți în încorporarea unor texte de la sfârșitul antichității, ca cele ermetice sau gnostice, în operele lor monumentale. Nici lucrările lui Filon din Alexandria n-au jucat un rol mai puțin important în aceste scrieri.”
Explicația modului de pătrundere și de interacțiune a scrierilor provenite de la Constantinopol este extrem de importantă, înainte de cucerirea lui, în 1453, prin efortul lui Lorenzo Magnifico și a Cardinalului Nicolaus Cusanus și ajungerea lor în Bibliotecile din Veneția și Florența, de unde au ajuns la Budapesta și la Cluj, prin constituirea Fondului matein de carte rară. Acești vectori culturali au permis cunoașterea scrierilor lui Marsilio Ficino și Pico de la Mirandola, iar „în doze diferite au contribuit la o nouă efervescență în cultura europeană.”2
„Pe fundalul teoriei despre prisca theologia și a cantității imense de material speculativ nou pe care a absorbit-o, voi încerca – scrie Moshe Idel – să examinez maniera în care Pico della Mirandola a abordat posibila concordanță dintre diversele viziuni despre emanație.” În Comentariul său italian la unul dintre poemele prietenului său Girolamo Benivieni, de care am vorbit mai înainte, el scria:
„Acest prim intelect creat este numit de Platon și de unii filosofi antici ca Mercur Trismegistul și Zoroastru, uneori Fiul lui Dumnezeu, alteori intelect, uneori înțelepciune, alteori rațiune divină. Iar eu am avertizat insistent să nu se creadă că el ar fi ceea ce teologii noștri numesc Fiul lui Dumnezeu, pentru că prin Fiul lui Dumnezeu noi înțelegem o esență care este identică cu cea a Tatălui, care este întrutotul egală cu El, în ultimă instanță un creator și nu o creatură. Ci trebuie să comparăm ceea ce gânditorii platonici numesc Fiul lui Dumnezeu cu primul și cel mai nobil înger produs de Dumnezeu.”3
Sau citatul lui Pico despre sefirot-ul Chokhmah din Concluzia celei de-a doua serii :
„Ceea ce este numit de către cabaliști Chokhmah este fără niciun dubiu ceea ce Orfeu a numit Pallade, Zoroastru inteligența paternă, iar Mercur Fiul lui Dumnezeu, Pitagora Înțelepciune și Parmenide Sfera Inteligibilă.”4
Moshe Idel clarifică această problemă atât de delicată în mod exemplar: „Distincția clară pe care Pico o face între entitatea despre care vorbește el, existentă în scrierile mai multor autori necreștini, care este prima creatură ca fiu, și înțelegerea divinității lui Cristos, ca o categorie teologică diferită. Aceste două concepte reprezintă viziuni teologice diferite, iar Pico încearcă să susțină viziunea ortodoxă creștină, distingând-o de accepția unui fiu ca înger creat, oricât de sublimă ar putea fi această ființă, în tradiția inițiată de Filon din Alexandria5.
Pico combate aici, presupun, două poziții diferite, „eronate”. Una pare a fi o viziune existentă în creștinismul antic, conform căreia Cristos era un arhanghel, o viziune pe care teologii creștini au pus-o sub tăcere6. Însă este posibil ca el să-și fi îndreptat avertismentul împotriva unei erori religioase mult mai imediate: eu presupun că Marsilio Ficino, prietenul intim al lui Pico și traducătorul Corpus-ului ermetic, era cel care-l asocia pe Isus Cristos cu conceptul de Fiu în ermetism și zoroastrism7. Dar aici, Pico se opune teoriei despre prisca theologia, pe care altminteri a acceptat-o și-a dezvoltat-o.”8
„Pico a fost numit de Marsilio Ficino, ne spune Moshe Idel, „princeps concordiae”, un epitet care reflectă nu numai faptul că era proprietarul unui domeniu în regiunea Toscana, ci rezumă și stilul său special de abordare a studiului filosofiei și religiei. În fragmentul din Comentariul său la un Cântec al lui Girolamo Benivieni, căutarea concordanței este evidentă: platonicienii, Hermes Trismegistul, sau zoroastrienii conspirau în desemnarea primei creaturi cu termenul „fiu”. Similitudinea ascunsă, iar uneori chiar deschisă între toate teoriile antice, stă la baza proiectului filosofic al lui Pico, el inaugurând ca atare o nouă direcție în cadrul mai complex al teoriei despre prisca theologia9.
Accepția din Comentariu nu este aceea că filosofii mai sus menționați ar fi avut o relație istorică, ci, dimpotrivă, că ei au exprimat, aparent independent, o viziune similară.10 În continuare Moshe Idel se referă la viziunile lui Marsilio Ficino „un gânditor extrem de important asociat cu Pico și care nu era, de fapt, un cabalist. În Comentariul la Cântecul lui Benivieni, Pico vorbește despre platonicienii care spuneau că Fiul lui Dumnezeu este cel mai nobil dintre îngeri. Se pare că avea atunci în minte Teologia platonică a lui Ficino, unde acesta scria următoarele:
„Această progenitură (proles), pe care Orfeu o numește Pallas, născută din capul lui Jupiter, îi este mai lăuntrică Zeului, dacă putem spune astfel, decât este concepția pentru mintea angelică. Deoarece în înger, ființa fiind alta decât înțelegerea, concepția generată prin înțelegere este alta decât esența reală a îngerului. Dar cum în Zeu ființa și înțelegerea sunt totuna, concepția pe care Dumnezeu o creează înțelegându-se pe Sine, ca cea mai fidelă copie a Sa, este la fel ca Dumnezeu însuși. Și cum plăcerea însoțește zămislirea, Zeul, ne spune Platon în Timaios, a fost cuprins de încântare privind lucrarea Sa. Dar vlăstarul cel mai intim al Zeului, care este sămânța universală a lumii, există în semințele particulare ale tuturor părților produse în această lume de vlăstarul său exterior.”11
„Acest fragment, continuă Moshe Idel, amestecă teoria neoplatonică despre ideile existente în intelectul ceresc cu teoria aristotelică a cunoașterii, care identifică inteligibilul cu intelectul și cu actul intelecției. În acest Comentariu la Timaios, scrie Idel, Ficino recurge în mod expres la termenul filius ca să descrie intelectul divin, care apare din binele ceresc, adică din Dumnezeu.12 Astfel, în vreme ce Pico introduce viziunile cabalistice despre filiație, Ficino importă viziuni păgâne; primul avea acces la ambele teorii, propunând un fel de distincție ierarhică între tipurile de filiație cristologice și non-cristologice”13.
Vom urmări în continuare firul dezbaterii împreună cu Moshe Idel, a cărui lucrare publicată în limba română este unică în felul ei, care încă își așteaptă o receptare pe măsură, dată fiind importanța ei în planul cercetărilor cabalistice, el fiind continuatorul cel mai strălucit al lui Gershom Scholem. Avertismentul lui Pico, ne spune el, să nu se identifice Fiul cristologic cu cel „sapiențial”, a fost ignorat de unul din cei mai importanți continuatori ai acestui proiect: celebrul Henry Cornelius Agrippa din Nettesheim (1486-1535). În influenta sa carte De occulta Philosophia, el reia diversele teorii despre prima entitate creată, combinându-le pe toate cu Isus, dar ignoră în acest context contribuția cabalistică la subiect: iată textul lui Agrippa din De Occulta Philosophia14:
„Austine (Augustin) și Porfirie (Porfir) atestă că platonștii îl considerau pe Dumnezeu în trei persoane, pe prima numind-o Tatăl acestei lumi, pe cea de-a doua Fiul și primul intelect, așa cum este numit de Macrobius. (…) Plotin și Filon ne transmit că Fiul lui Dumnezeu, respectiv prima minte sau intelectul divin, a purces de la Dumnezeu Tatăl, întocmai ca un cuvânt de la cel care-l rostește sau ca lumina din lumină; iată de ce i se spune și Cuvânt și Logos și strălucire a lui Dumnezeu Tatăl; pentru că intelectul Divin, de unul singur și într-un act neîntrerupt, înțelege binele mai presus de orice și fără nicio vicisitudine sau mediază cunoașterea; el odrăslește în sine însuși un fiu, care este Inteligența deplină, întrutotul imaginea lui însuși și tiparul perfect al lumii, pe care Ioan al nostru sau Mercur Trismegistul îl numesc Cuvânt sau Logos: Platon – Fiul lui Dumnezeu Tatăl; Orfeu – Pallas născută din mintea lui Jupiter, adică Înțelepciunea: ea este imaginea absolută a lui Dumnezeu Tatăl, însă printr-o anumită relație sau printr-un lucru absolut intrinsec, ca și cum s-ar fi născut și ar fi distinctă de Tatăl, cum spune în Ecleziast: Eu am purces din gura Celui Preaînalt și sunt primul născut înainte de toate creaturile. Iamblichus mărturisește că acesta este Unul și același Dumnezeu, de aceeași Esență cu Tatăl, numindu-i Dumnezeu atât pe Tatăl cât și pe Fiul acestuia.
Mercur Trismegistul îl menționează și el pe Fiul lui Dumnezeu în diverse locuri din Asclepius; căci el spune: Dumnezeu și Tatăl meu a născut o Minte, o lucrare diferită de el însuși; iar în altă parte: unitatea naște unitate și reflectă iubirea ei flagrantă de sine; iar în Pimander15 unde pare să profețească legământul de grație de unde avea să vină și misterul regenerării, el spune că autorul regenerării este Fiul lui Dumnezeu, omul prin voința Dumnezeului unic și mai spune că Dumnezeu are din plin fertilitatea ambelor sexe…”
„Cornelius Agrippa, scrie Moshe Idel, a reunit viziuni atribuite lui Orfeu și Platon, cu viziuni ermetice despre Tatăl și Fiul cosmic și cu viziunile lui Iamblichus și Ioan, fără să distingă posibilele diferențe inerente în astfel de surse și nici unicitatea viziunii creștine despre filiație. Enunțul mult mai disciplinat al lui Pico citat mai sus n-are ecou în prezentarea lui Agrippa. Totuși, într-un capitol separat, el discută izolat tratamentele creștine ale filiației, fără să le compare cu alte surse.16 În acest context Idel atrage atenția aupra necesității teoriei lui Filon din Alexandria despre Logos ca fiu, pentru prima oară în contextul unei comparații între diversele surse care se ocupă de de prisca theologia a fiului ipostatic.17
Agrippa din Nettesheim, născut la Koln, al cărui nume este derivat de la vechiul nume al orașului, Colonia Agrippina, nume preluat de tatăl său și transmis fiilor. El a fost în slujba Împăratului Maximilian I de Habsburg (1459-1519), care a participat la campania din Italia, timp în care a fost făcut cavaler și doctor în lege și medicină. Se interesa de tot ce privea științele umaniste, a rămas până azi un personaj misterios. După Comentariul său la De Verbo mirifico, se va lovi de opoziția unui franciscan, Jean Catilinet, care într-o predică făcută în fața Margheritei de Habsburg, la Gand, în fața acuzațiilor lui Catilinet, i-a răspuns astfel: „Eu sunt cu adevărat creștin și legat până la moarte de credința creștină… respect învățații religiei mele, dar nu-i disprețuiesc nici pe Rabini… Tot ceea ce am făcut este de a expune învățătura catolică din lucrarea De Verbo mirifico, compusă de învățatul de origine catolică Johannes Reuchlin… Înțelepții și echilibrații ascultători știu foarte bine că n-am spus niciodată nimic împotriva credinței creștine.”18 Agrippa a scris trei cărți, din care De Occulta philosophia i-a trimis-o lui Tritemius care era în acea vreme o autoritate europeană. Nu se știe exact ceea ce Agrippa a învățat de la Tritemius, ne spune F. Secret, dar ceea ce știm este că l-a îndemnat să-și multiplice eforturile pentru a le arăta ignoranților lumina adevăratei înțelepciuni. Și nu știm ce modificări a făcut Agrippa la De Occulta philosophia, care va apărea în 1528.
Pe de altă parte, Agrippa a fost primul autor care a remarcat o asemănare specifică între Cabală și concepțiile gnostice. În lucrarea lui, De incertitudine scientiarum, el sugerează că superstițiile iudaice din Cabală i-ar fi influențat pe gnostici ca Ophitae19, Gnostici, et Valentiniani haereretici, „Ofiții, gnosticii și ereticii lui Valentin”20
„Franța scrie, F. Secret, n-a produs încă un cabalist creștin de talia lui Pico, sau a lui Galatino, a lui Giustiniani, a lui Zorzi, a lui Egidio da Viterbo, sau a lui Reuchlin, a lui Pellican, sau a lui Widmanstteter. A format cunoscători ai ebraismului ca Vatable, care va avea un discipol spiritual, cât și „literar”, cum a fost Guillaume Postel, care după începuturile sale ca elenist, cunoscător al culturii ebraice și arabe, va găsi în Zohar cheia universală”.21
Guillaume Postel (1510-1581) este una din cele mai extraordinare personalități ale Renașterii. Celebru și mult studiat, începe de-abia acum să fie cunoscut. După spusele lui F. Secret, operele sale, într-un număr destul de mare, sunt și azi dificil de consultat, deoarece cele publicate de el sunt foarte greu de găsit și multe din manuscrisele care au rămas după el au dispărut.22 După câteva întâmplări în care aproape că și-a pierdut viața, intră în Colegiul de la Sfânta Barbara, condus de faimosul Gouvea. În 1530 devine Maestru în arte. A învățat limba ebraică după o gramatică luată împrumut, apoi limba arabă. După ce s-a întors de la Constantinopol, s-a ocupat de științe, de matematică, de medicină, limbi și a început studiul manuscriselor arabe, în care se regăseau multe din operele filosofilor antici. La Veneția, după aceea l-a întâlnit pe Teseo Ambrogio, știm, scrie Secret, că a publicat cu un an înaintea lui Ambrogio, Tratatul celor douăsprezece limbi. Postel, care a adus cu sine o operă de cabala, pe care și-a procurat-o de la un medic evreu al sultanului, a rămas în continuare un discipol al lui Vatable. S-a ocupat în continuare cu traducerea gramaticilor arabe, din care a publicat un alfabet în opera pe care am amintit-o mai sus, Tratatul celor douăsprezece limbi. Datorită lipsei caracterelor arabe în tipografiile vremii își va publica Gramatica arabă numai în 1543.
Tabloul vieții lui Postel, pe care ni-l face în continare F. Secret, este unul extrem de expresiv: „Francois d’Orleans, regele Franței, cunoscutul Mecena al artelor frnceze, l-a numit profesor de matematică și de limbi străine la Colegiul celor trei limbi clasice, dar datorită faptului că Regele îl plătea destul de neregulat acceptă conducerea a 32 de Parohii ale grefierului Poyet, căruia îi va dedica o minunată Republică a Atenienilor, care va fi imediat republicată la Basel și tradusă la Veneția. Postel se ocupă în paralel de greci și de turci, anunță și o Istorie a turcilor. Dar protectorul său cade în dizgrație, și Postel intră într-o profundă criză religioasă.23
Redactează în trei luni, într-o iarnă friguroasă, în așa fel că trebuia să-și încălzească penița cu propria suflare ca să nu-i înghețe în mână, De orbis terrae concordia, un manuscris foarte elaborat și care este o nouă Summa contra Gentiles, în care Postel își propune să stabilească cu ajutorul rațiunii concordia universală. O rațiune deja iluminată, deoarece această rapiditate, pe care Postel o consideră unul din semnele că este de fapt un ales, se va traduce în publicarea altor opere care vor fi publicate în continuare la Basel și Paris.24 Intră după aceea în conflict cu iezuiții și este exclus din ordin. Pleacă la Veneția, un oraș providențial pentru el, deoarece aici va găsi Zohar-ul si o va întâlni pe Maica Johanna. După ce a refuzat toate bunurile promise de Curtea regală, pentru a putea trăi „în sărăcie, durere și dispreț”, a ajuns la un moment decisiv al vieții sale, acela de a primi în dar manuscrisul Zohar-ului, care în vremea aceea valora o sumă considerabilă, 5000 de ducați, și mai mult pentru el, faptul că această operă este, „inteligența strălucitoare a Scripturilor”.
Fără îndoială, scrie F. Secret, că Cercul (Asociația n.n.) lui Bomberg îl va ajuta din nou pe Postel din punct de vedere financiar pentru a doua sa călătorie în Levant, în 1549. Postel va strânge în continuare bani pentru Spitalul Sfântului Ioan și Pavel, vreme în care o va întâlni pe Maica Johanna, aceea despre care va scrie Istoria la fel de extraordinară și în același timp necesar de citit și Primele nuvele din cealaltă parte a lumii sau admirabila istorie dedicată Fecioarei Ventienne, o doamnă în vârstă de cincizeci de ani, care făcea profeții și care a anunțat venirea Papei îngerilor; Postel devine maestrul spiritual al Comunității. Ea este cea care-l va inspira în traducerea și înțelegerea semnificației multor pasaje din Zohar:
„Ea îmi clarifica cu părerile sale anumite dubii, cele mai de neînțeles, cărora nu le puteam da un răspuns, spunându-mi: O! câte lucruri cunoașteți voi cu intelectul vostru. După aceea a găsit în textul Zohar-ului aceleași chestiuni pe care ea mi le propuse înainte, dar într-o modalitate antică, adică cu o rezolvare foarte obscură, sau printr-o simplă recomandare: Vehabenze, ceea ce înseamnă: Gândind astfel, înțelegi astfel. Când doream să fac parafraza, pe care mi-ar fi fost imposibil să o pun în pagină fără ajutorul ei , ea avea în minte întreaga doctrină și cheia lui David , dezvoltându-mi întreaga teorie.”25
Din aceast traducere, care s-a crezut pierdută, un erudit din secolul al XIX-lea, Ioseph Perles, a regăsit un exemplar în biblioteca din Munchen. Nu era decât o copie originală, scrie F. Secret, conservată acum la British Museum împreună cu număr mare de alte manuscrise ale lui Postel cumpărate în secolul al XVII-lea de un cunoscător, Sloane. Întregul fond a plecat de la Basel, unde Postel își trimitea în mod regulat producțiile sale, la Oporin, care-i publicase lucrarea sa De orbis terrae concordia. Dar comentariile lui Postel i-a indispus pe cenzorii săi, și s-a întâmplat că „Protoevanghelia sa a lui Iacob” să fie publicată fără glosse de către Théodor Bibliander. Postel a cerut în zadar, de mai multe ori, să-i fie restituită traducerea care-i fusese sechestrată, despre care continua să repete că este monumentul esențial al doctrinei sale și în general al oricărei doctrine. Ca de obicei Postel s-a pus pe lucru, și, în 1563, a retradus nu numai o parte din Geneză, dar a continuat cu traducerea până la sfârșitul Ieșirii. La moarte sa le-a încredințat unuia din editorii săi cei mai de încredere, Nicolas Le Fèvre de la Broderie. Această traducere (rămasă în manuscris), pe care cunoscătorul ocultismului ar fi cumpărat-o în 1890 pentru 25000 de franci, nu era singura mitică, deoarece s-au găsit în Bibloteca din Goettingen și voluminoasele introduceri, de aproximativ 350 de pagini, in folio.26
Anumite texte scrise de el au fost considerate eretice, iar în Procesul pe care i l-a intentat Inchiziția se găsește o Scrisoare, în italiană, a lui Postel către Marele Consiliu: „În grație și milă, vreau să vă rog ca în sentința pe care o s-o dați în ceea ce mă privește să-mi faceți favoarea ca să mă trimiteți în cealaltă lume în 16 octombrie, deoarece pentru acea zi am câteva lucruri importante de împlinit”, după asemenea declarații va fi declarat „nebun”, nevinovat, non malus sed amens și închis pentru patru ani, întâi la Ravenna, apoi la Roma.Va fi eliberat în 1559, internat după aceea la Saint-Martin-des-Champs la Paris, unde va muri mulți ani după aceea, uitat de toți. A rămas monumentală traducerea sa a Zohar-ului, care a adus o lumină nouă asupra întregii cabale creștine. Iată o mărturie emoționantă a interpretării pezenței lui Isus în Templu:
„Cel care a disputat, la doisprezece ani, cu Învățații în Lege din Templu, după ce a fost primit și binecuvântat de presfântul Simion cel Drept, acest ultim Patriarh care a primit și păstrat acel dumnezeiesc tezaur la care este acum unit ceea ce era separat prin revelație. Anunțat de dumnezeiasca Providență că împreună cu învățații vremii sale, o sa-l vadă, întâlnească și o să-i vorbească Mesia, vrea să exprime acest adevăr până la moarte, iar fructele Pasiunii sale, din orașul Tiberiade sau Cafarnaum, iar Postel adaugă: Dar Biserica nu știa nimic de aceste lucruri, până când Pruncul mi le-a revelat”.
Pentru Postel este un adevăr de necontestat că Zohar-ul este opera lui Simion cel Drept, care a fost elogiată de Sfântul Luca: „Spiritul/Duhul care era deasupra Lui, l-a anunțat înainte, că nu va vedea moartea, înainte de a-L vedea pe Mesia Domnului. Trimis deci de Spiritul/Duh, a mers la Templu; și în timp ce părinții îl duceau acolo pe copilul Isus ca să împlinească Legea, el îl luă în brațe și L-a binecuvântat pe Dumnezeu.”27 O glosă din Sefer Yetzirah subliniază această traducere: „Deoarece lucrurile rare provoacă în mod normal respect și considerație, deoarece vulgarizarea aduce dispreț, ele ascund, conform poruncilor dumnezeiști, ceea ce era mai demn de considerație pentru a fi dezvăluit numai inițiaților. Cunoaștem că numai gloria lui Dumnezeu poate să ascundă Cuvântul său.” Astfel cei 70 de ascultători ai lui Moise, mult înaintea pitagoricienilor, și-au educat discipolii pentru a medita în liniște, transmițând ceea ce au aflat de la strămoșii lor numai discipolilor de vârstă matură, capabili de înțelegere; au fost făcute de aceea patru ediții ale Zohar-ului.
„Înainte a fost Legea orală, de la Moise până la exil, apoi textele lui Ezdra publicarea lor făcută de Simion cel Drept și în sfârșit redactarea lor de către Shimon bar Yochai în marele volum al glosei normale”. Și după ce a repetat istoria lui Simion cel Drept, a adăugat: „Dat afară astfel din Sinagogă de către farisei, nicio istorie nu-l menționează, cu excepția Talmud-ului din Ierusalim și Zohar-ului, iluminare a Scripturilor, în care Shimon bar Yochai îl amintește cu numele de rabinul Zadoc. Talmud-ul din Babilonia i-a atribuit unui alt Simion cel Drept ceea ce Talmud-ul din Ierusalim a spus de el cu patruzeci de ani înaintea distrugerii Templului. Pentru a confirma adevărul Talmud-ului din Ierusalim și al Evangheliei, istoria evangelică a lui Iacob, fratele Domnului, vorbește de Sfânta Fecioară și de Hristos din timpul lui Simion cel Drept.”28
Extraordinarul text publicat de Postel la Veneția în ebraică și în latină se numea: Lumina lumânărilor candelabrului pentru iluminarea ochilor în secretele Legii, compusă cu cărțile Hazoar și HaBahir… sau o sinteză a tezaurului Zohar-ului.29
Postel citea Zohar-ul așa cum citea Scripturile (…) iar pe de altă parte a creat un concept care exprima acest mod de a gândi, cel ce făcea apel la etimologie, privitor la rădăcina semantică a noțiunilor. Noțiunea normală, de etimologie nu este decât metateza împlinită de greci pe ascuns, a rădăcinii cuvântului cu o etimologie proprie limbii primitivă, a cărei rădăcină este Emeth, care este rădăcina virtuților, care izvorăsc de aici, conform lui Zorzi. E Guy de Le Fèvre de La Broderie, care-și imita maestrul până la elaborarea modelulului său preferat, Enciclica, care a scris, pe bună dreptate despre Postel, că „a încercuit Cercul lumii” (Sfera inteligibilă). Totul este în Tot.30
Se pare că-l auzim pe Reza Aslan31 care-și încheie cartea sa despre raportul dintre om și divinitate astfel: „Acest lucru este ceea ce credeau strămoșii noștri preistorici, Animismul lor primitiv era bazat pe credința că toate lucrurile – vii sua mai puțin vii – împărtășesc o unică esență: un singur suflet dacă vreți. Aceeași credință i-a dus pe vechii mesopotamieni să divinizeze elementele naturii, înainte de a începe să transforme acele elemente în divinități individulale, personalizate. Acesta era vârful credinței egiptenilor în existența unei forțe divine care se manifestă atât în zei cât și în ființele umane. Este ceea ce filosofii greci înțelegeau atunci când vorbeau de un Zeu, ca Principiu singular, unificat, care guvernează întreaga creație. Toate aceste sisteme de credință pot fi considerate diferite expresii ale concepției panteiste despre Dumnezeu ca sumă a tuturor lucrurilor”.
Este esența sufismului, care va fi integrat la rândul său în mistica creștină, prin componenta sa extatică în „Desenul lui Dumnezeu ca Sfântă Treime, care este fără îndoiala Sfânta grație”ce face Tot și înțelege Totul. Toate acestea ne poartă spre o mistică cosmică, bazată pe conștientizarea existenței unui univers care se dezvoltă cu ajutorul energiilor dinamice (expansiunea Universului). Deci energie cosmică, vibrație, lumină, sunt toți termeni care se referă la aceeași unică realitate, esența ca izvor primar prezent în orice ființă, ca fluvii care se unesc într-o singură mare, care nu este plină niciodată, esență capabilă să asigure o existență transcendentă dincolo de existența
pământeană.

 

 

Note

 

1 Moshe Idel, Fiii cristologici și necristologici ai lui Dumnezeu în Renașterea italiană și reverberațiile lor, în Fiul lui Dumnezeu și mistica evreiască, Polirom, Iași 2010, p.495
2 Moshe Idel, op. cit p. 496
3 Pico della Mirandola, Comento sopra una canzone d’amore di Girolamo Benivieni, cf nota 2,în Moshe Idel , op. cit. p. 497
4 Pico della Mirandola și mediul italian, în Secret F., op. cit. p. 57
5 Filone, Tutti i Trattati del Commentario Allegorico della Bibbia, ed. îngrijită de Roberto Radice, Rusconi, Milano 1994
6 Cf. Daniélou Jean, Thèologie du Judeo-Christianisme. ,pp. 204-205; ed.it.La Teologia del Giudeo-Cristianesimo,EDB, Bologna 1974.
7 Cf. Yates A. Frances, Giordano Bruno and the Hermetic Tradition, pp. 25-28
8 Moshe Idel, op. cit. ,p. 497
9 Moshe Idel ne propune “să vedem în Pico și Ficino fondatorii renașcentiști ai unei concepții multilineare despre adevărul religios și filosofic”, un subiect pe care la dezvoltat în Prisca Theologia în Marsilio Ficino. Vezi și Wirszubski, Pico della Mirandola, p. 198, nota 41
10 Moshe Idel, op. cit. p. 500
11 Marsilio Ficino, Teologia Platonică, Bompiani 2011, ed. engleză, Platonic Theology, Harvard University Press, Cambridge pp.263-265
12 Ficino, Opera omnia, p. 1442, Yosha , Myth and Metaphor, pp. 222-223, i Moshe Idel, op. cit p. 501
13 Moshe Idel, op. cit. p. 501
14 Henry Cornelius Agrippa din Nettesheim, De Occulta Philosophia, vol. III, cap. 8.
Pentru diferitele surse ale acestui fragmant, scrie Idel, Corneile Agrippa, La magie céremoniélle, tad. de Jean Servier L’Ile verte, Berg International, Paris, 1982), pp. 35-37
15 La rivelazione secreta di Hermes Trismegistul, Trattato I, cu care se deschide Corpus-ul Hermeticum, care este cunoscut ca Poimandres (Pimandru), pp.27-49, Fondazione Lorenzo Valla, Torino 2009
16 A se vedea De Occulta Philosophia, vol. II, cap. 9
17 Cf. Moshe Idel, Fiii cristologici și necristologici ai lui Dumnezeu în Renașterea italiană și reverberațiile lor, în Idel M. ,op. cit ,p. 502
18 Secret F. ,op. cit. p. 156
19 Ofiții erau adoratorii șarpelui, deoarece Dumnezeu l-a făcut cauza gnozei pentru umanitate.
20 Moshe Idel, Cabala, Noi perspective, Nemira, Buc. 2000, p. 27
21 Ibid. p. 166
22 cf. Secret F. , op cit. , p. 167
23 Cf. Ms. 395 de la Biblioteca Méjeans , pp. 217 ss., clarifică acest episod, în Secret F. , op. cit p. 167
24 Cf. Secret F., op. cit. p. 168
25 Cf. Le Zohar chez les kab. Chrét., p. 51, Secret F. ,op. cit. 169
26 Cf. Waite, The doctrine…p.360
27 Cf. Evanghelia după Luca II, 26-28
28 Secret F. , op. cit. pp. 173174
29 Postel a publicat la Veneția în 1547, în ebraică și în latină , un Candelabrum Typicum, care după aceea au devenit texte extrem de rare.
30 Cf. Secret F. , op. cit., p.176
31 Reza Aslan,Dio, Una storia umana, Rizzoli, Milano 2018, p. 187