Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Caietele cârne sau ora de amintire

Caietele cârne  sau ora de amintire

O simplitate atât de complexă și de resemnată străbătea năstrușnic începutul de zi. Care avea o lumină provizorie nejustificată. Ghemul cald al vieții particulare.
Ozon Viorescu, personaj cu posibil rol sedativ. Meserie: incertă, continuator, sinonimist, rebusist, legendă foto. Se reconciliază permanent cu generalul uman. Iubirea continuă să-i funcționeze la parametri normali. Are o protuberanță dormitivă precum și bosa stupidității moderate. Umblă haihui, năuc, zăpăcit în bătaia puștii dar, deși duce o viață neconvențională, are totuși obiceiuri coerente. Nu închide geamul și nu uită să tragă apa după folosire. Chiar dacă nu-l cheamă Dominic, poate pleca oricând.
Numele firește că nu oferă informații precise dar nu-l exclude din rândul suspecților. Sau al eventualelor victime. Dacă nu era soțul Dorotheii atunci cine era?
Ei bine, era bănuit de-un calm imperturbabil. Aflăm apoi că are 66 de ani, dublul vârstei cristice și plinul vârstei critice și de asemenea n-are deloc cazier. Parcă îl deranjează asta, dar are familie. Stai aici, personajule, și regândește-te bine! Are și ticăloșia treptele ei!
Pandemie. Primul lucru adus este exilul. Destabilizarea echilibrului pentru o perioadă. Senzația de deteriorare. Cerința de a ne împăca de minune cu Timpul. Prizonierii și exilații trăiesc cu o memorie care nu le folosește la nimic. Exilul acasă.
De scris „Memorii speciale, nevropate, uitate, regăsite, inutile, carnivore, tatuate, în sânge, dospite, ponderate, domestice”. Identitate mică în spații mici. Ideograme simbolice și strategii narative. Angoasă în urbe. Urbanitatea fricii. Minte bicamerală. Spațiu de fugă. Phren, capacitatea cilindrică a intelectului; nous, spiritul cercetăreț; thymos, pasiunea exploratorie. Pesto de arance, capere, ulei de măsline. Defectul Dunning-Krueger. Conștiința – o mică parte a activității mentale; inconștiența – partea majoră, ghidurile și ghizdurile vieții. Dublul protuberant. Să simți zilnic și incontinent infinitul la purtător.

Te trezești în fiecare dimineață și vrei să scrii lucrurile esențiale. Îți amintești de ai tăi, de viața ta, de obiectele ce te înconjoară, care te înconjurau în copilărie și în tinerețe, încerci miresme, mirosuri și îți dai seama, realizezi, cât de mult timp ai pierdut. Ai fi vrut să faci altceva, să îmbraci o altă existență, să fi făcut alte alegeri, alte școli, să fi ales altă meserie, altă viață și operă, altă tăcere, altă mansardă dar cu cât stai și te analizezi mai mult, cu atât înțelegi că singura existență normală, singura alegere serioasă este asta pe care ți-ai provocat-o și pe care ți-o achiți acum protocolar.
Astăzi, modele și modelele sunt efemere. Dar şi evenimentele importante se anticipează devreme (vezi Serbarea Crăciunului, care începe din noiembrie!).
Memoria consumă şi filtrează. Toate noile descoperiri sunt ascunse în ea. Nu trebuie să renunţi la nimic! Bibliotecile bibelouri, camere frigorifice. Biblioteca înseamnă stocare şi relaţie, fotografie şi reconstituire.
Cartea, lectura reconstituiau istoria umanităţii. Volumina Régis Debray se întreabă ce s-ar fi întâmplat dacă grecii şi romanii nu ar fi fost carnivori (şi ar fi fost, deci, vegetarieni): nu ar fi despăturit pergamentul!
Zeul de apă. Heron din Alexandria – inventar de jucării. Kircher Athanasius – Arca lui Noe. Turnis Babel. Oedipos aegyptiacus … „Era gia l’ora che volga il disir” – Dante. Raimondo di Sangro. Latina este o limbă de scris pe piatră. Germana – de vorbit în picioare, în poziţie de drepţi. Engleza – o hămăială.
Se zice că provenim direct, suntem descendenţi direct din Firmament, asta deşi nu cunoaştem pe nimeni mai vechi decât pe bunicul. Sau pe străbunicul. Bunul, cum zic ardelenii. Am impresia că și oltenii, în piață! Bunicul și bunica, de Delavrancea.
La început m-am bărbierit cu un aparat electric, Caler. Apoi, într-o vară, mi-am cumpărat de la Tutungerie sau Drogherie o trusă specială. Așa se numeau ele: tutungerie, drogherie, trusă. Trusa de sinucis. După terminarea facultăţii am cumpărat cu două sute de lei un aparat sofisticat de la Florin Călinescu. Pe vremea aceea se foloseau lamele – am făcut şi colecţie. Ca și de lame de chewing-cum, ciungă pe românește.
A venit apoi vremea „bicurilor”, cu o lamă, apoi a rezervelor de diferite tipuri, au dispărut lamele, propriu-zis, au apărut rezervele cu două, cu trei, cu patru şi cu cinci lame, precum vitezele! De mâine îmi las barbă!

Privită pe furiş, Realitatea nu dădea drumul amiezii, o ţinea în acvariu, cu spatele. Îl chema de fapt Natural Petrache și ce vreți, trebuie să vă trag aici o poveste şi vă înşir istorii contrafăcute? Stătea la etajul cinci, cum ieși din lift, la dreapta. Soție, copil, cu precădere fată. Măritată, cu un copil și aia. Divorțată. Declic metalic, urmat de vorbele „sensibilitatea și ingenuitatea despărțirii”. Necazuri și cazuri simple, dar grave. Pauză. Urmează timpul concav.
Despre tramvai. Este cel mai nobil mijloc de transport al Bucureştiului. Bucurescilor. Al bucureşteanului cinstit. Metroul este o mizerie, dar deşi o ştim cu toţii, este cel mai util. Autobuzele şi troleibuzele sunt scârboase, umede, soioase.
Vorbirea este o plăsmuire artistică (K. Vossler – Din lumea romanică). Regulile şi uzanţele nu produc şi nu realizează nimic. Ele nu „evoluează”, nu se „rafinează”, se întâmplă să se schimbe (Ibidem).
O adevărată isterie bolnăvicioasă unde victima nu se lasă iubită fără să riposteze, suportă agresivitatea activ şi se manifestă lăuntric. Suburbia literaturii. Suburbia metafizică. Străzi. Metafizica străzii. Educaţie Metafizică şi Sport. Tangoul → „un gând trist care se dansează”. Discepolo. „Scriitorul trebuie să fie în permanentă stare de alertă”. Sabato: „Între scris şi sânge”, frumos titlu, o carte-convorbire cu un bou, Carlos Catania, care se bagă în seamă.
Hegel – filosoful oficial al Statului absolutist prusac și posac.
Am postat un mesaj pe facebook despre moartea motănelului nostru, Ron-Ron Dugarry, care „s-a dus să se ghemuiască în aburul amintirii” şi până când am fost anunţat că postarea s-a făcut cu succes au trecut câteva clipe, ca un mic omagiu. Îi fusese rău toată ziua, vomase numai lichid, numai apă, a mieunat înduioşător, apoi din ce în ce mai stins, ochii i-au devenit sticloşi, s-a zbătut niţel, a răsuflat din ce în ce mai stins şi apoi gata. Roneaţă!
Te trezeşti câteodată, te scoli din somn după un vis agitat: se făcea că trăgeai cu pistolul în nişte agresori. Deseori te gândeşti, în vis, să-ţi cumperi aşa ceva. Freud?
„Pe căi lipsite de primejdii îi trimiţi numai pe cei slabi”. H. Hesse. „Mă duc să învăţ rolul Antigonei” – replica din Romulus cel Mare, de Dürrenmatt. „Deşi inutil, peisajul liniştea nervii”.
Zis și făcut. Aerul rece al dimineţii. Apoi acoperişurile umede, grădina, trandafirii, ierburile. Te speli pe dinţi, pe ochi, ieşi din baie, aprinzi aragazul, torni cafeaua, mierea de albine, aşezi farfurioara pe birou şi-ţi controlezi mail-urile şi facebook-ul. Îţi torni câteva picături de lacrimi artificiale, tragi alte câteva pufuri de biorinil pe nări, îţi pui ochelarii şi începi lucrul. Adică scris-cititul. O dimineaţă de viaţă sau o viaţă de dimineaţă. Poposeşte apoi durerea de genunchi. Lumea simplă, primitivă, a simţurilor, deşteaptă o alta, ordonată, suprapusă, a spiritului. Deşi te doare genunchiul, deschizi cărţi, citeşti, subliniezi, revii, notezi, adnotezi.
Trăim într-un amurg cultural, într-un început de veac fără proiecte de anvergură. Cultura şi-a pierdut privilegiul – obligată să bâjbâie, să orbecăie în economia de piaţă. Producerea, achiziţia şi transportul de cultură se fac la kilogram şi la preţ de dumping. Clasele sociale nu se definesc prin nivelul resurselor şi prin câştig, ci prin condiţiile de existenţă şi de muncă. Au dispărut muncitorii, artizanii, meşteşugarii, breslele. Oraşul era un privilegiu, acum el adăposteşte o clasă pauperizată, educată. Clasa medie este clasa utilitară.
Suflete încărnate. Coborâre în ego. Explorarea inconştientului. Absenţa Logicii. Comunicarea este dimensiunea metafizică a sexului. Lumea ca peisaj.
Ca şi la desen, şi în proză trebuie să ştii să faci un pom, un an, un cal. Pomul înalt, înfipt în pământ, cu crengi şi cu frunze boante şi prăfuite, cu foşnete de ciocănitoare şi cu un miros dulceag şi verde stins, pe alocuri roşiatic. Un om care parchează o maşină mică, alta cu număr de Ilfov, un om nici mare, nici mic, potrivit, îmbrăcat în nişte pantaloni albaştri de doc şi o geacă gri, de fâş. Pe dedesubt un tricou, un polo Armani, albastru închis. Geaca gri, un gri şoricesc. Un altul înfofolit în combinezonul ăla, de pandemie.
Adevărata dragoste se găseşte în cantitate mai mică decât însuşi geniul. Chiar mai puţin decât sfinţenia. Iar prietenia adevărată, prietenia în stare pură se găseşte şi mai puţin decât iubirea. Nu-i oricine făcut nici pentru presiuni, nici pentru a fi dăltuit în statuie.
Realitatea ca un magazin cu utilaje, raioane, etalaje. Istoria la fel. Creştinismul a descoperit valoarea infinitului. Şi a celui mare, şi a celui mic. Grecii şi romani. De meditat asupra relaţiilor dintre ei. Semnul moale şi semnul tare. Moliciunea şi armata. America de azi vrea să fie Roma de ieri. Unii au luat toată mitologia şi filosofia greacă. Ăştialalţi, umorul idiş şi l-au dus la Hollywood, unde e cald şi bine şi se filosofează cu haz!
Zeul vântului moţăie printre frunze. O pâslă albă de linişte mocnește peste oraş. Bine, e și seară și viitorul pare ordonat în case de fier. Fichet.
Acum e şase dimineaţa. Începe gândul de cafea, după cum vă spuneam. Se îndreaptă gândul spre o cafea fierbinte. Ciudat sentiment de nostalgie amestecată cu duioșie și puțină furie când începi să arunci lucrurile vechi dintr-o casă. Mobilele, cârpele, peticele, uneori cărțile. Pleacă împreună cu ele o cantitate de Timp, o parte de viață.
Depozitul de amintiri posace. Titlu? Memorii de zi și de noapte. Memorii inutile cu surprize, de unică folosință, de folosință îndelungată. Amintiri sculptate.
Aerul s-a umplut brusc de petice de cuvinte. Cerul se învelește cu un pled grosolan de nori. Nori soioși, cu ochii mici de animal de pradă. În ambiția portului, digul se clatină.
Când nu mai ai părinți, nu mai ai chiar pe nimeni. N-ai cui te plânge, n-ai pe cine întreba „cine stătea la șapte”? Copilăria a devenit parcă un azbest. Totuși, trebuie să iei partea bună din viață, bucuriile, nu tristețile. Să-ți faci o meserie din a trăi frumos. Să visezi colorat. Fotosferă. Cromosferă. Dar cum o fi să visezi simfonii? Te scoli din somn ca să scrii cartea vieții și abia încropești un rând. Hai două. Stai ca prostul asupra foii albe și nu-ți vine nimic în cap. Îți cauți amintirile și le numeri, ca la box, le scotocești, le socotești, le ștergi de praf. Încerci să le revezi și să le adaugi. De pildă, am zugrăvit la ai mei relativ repede, cam în trei săptămâni. O echipă de oameni oarecum serioși. Am recondiționat lemnăria, am vopsit totul, am lustruit parchetul, am remobilat bucătăria, am aruncat multe lucruri de prisos. Apoi au dispărut lădița cu scule de pe balcon, lădiță adunată cu grijă de bietul taică-meu, și jocul de table. Caseta de bijuterii a mamei. Oare toate familiile au așa ceva? Și ce conține ea? Un prieten îmi spunea într-o seară că are peste șaizeci de ceasuri, eu n-am atâtea, doar cămăși și cravate poate, chiar peste sută. Ceasuri doar o duzină, n-am mai multe. Tatăl meu, săracul, râdea de mine: „tu, dacă ai doi lei, de-un leu îți cumperi o carte și de altul îți iei o cămașă”.
„Slăbiciunea îl face pe om foarte periculos”. Nu e loc într-un singur pat și pentru mine și pentru tine și pentru frica ta.
Dragă mamă și dragă tată, de când ați plecat voi am început să țin și eu, așa cum m-ați învățat și cum nu v-am ascultat niciodată, un caiet de socoteli. Din ceea ce ne-ați lăsat am zugrăvit casa, am paluxat parchetul, am reparat tocăria, am vopsit lemnul organizând altfel spațiul. Am schimbat bucătăria, am deschis ușa dinspre sufragerie spre balcon, am pus geamurile sparte sau crăpate. Între timp am și închiriat apartamentul printr-o agenție. După puțin timp am renunțat. „Chiria e chelie”, după cum spuneați. Și pentru proprietari și pentru chiriași. Vreau din vară să punem centrală, să zugrăvim și dacă ne-o ajuta Dumnezeu vom și zugrăvi. După o perioadă fără salariu – mai bine de doi ani, cam cât a stat bietul tată la noi – Mihaela a obținut un post de secretară la Uniunea Arhitecților unde a dat de-o dobitoacă. Nu e cine știe ce, dar își completează anii de pensie. Am ajuns să ne gândim și noi la așa ceva. Mai țineți minte ceasul ăla de masă, Molnia, pe care l-a cumpărat mama de la niște basarabence în fața magazinului Victoria? Ăla care se întoarce la săptămână? Ei bine, uitam să-l întorc, tot îi spuneam tatii că ba îl întoarcem sâmbăta, ba duminica și tot uitam. Astăzi, de ziua Mihaelei, mi-am amintit și l-am întors. Trebuie să spun cinstit că începe să-mi fie dor de voi. Încă nu am uitat cum arătați, cum vă erau trăsăturile, glasul. Ne certam aproape zilnic și ne împăcam la fel de des. Și acum îmi pare nespus de rău și cred că nu mi-am cerut iertare destul. Până la dumneavoastră, cărora nu v-am spus niciodată „tu”, ci „dumneata”, nu știam ce înseamnă moartea. De fapt nici nu mă gândeam, nici nu o luam în calcul. Nu mă gândeam chiar ca Barret, armeanul cel pe care vi l-am prezentat, armean născut în Cipru și trăit la Antibes, lângă Nisa, care îmi spunea că ține atât de mult la ai săi încât își dorește să moară înaintea lor. Viața e, orice s-ar spune, „o livadă frumoasă”.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg