Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Căile metafisicii platonice (I)

Căile metafisicii platonice (I)

Teoria ideilor și doctrina Principiilor formează scheletul marelui edificiu metafisic a lui Platon. Pentru a putea transforma scheletul într-un corp viu și viguros, Platon a realizat, ne spune Battista Mondin1, o înlănțuire între diversele părți ale sistemului cu ajutorul a două tipuri de proceduri, pe care le putem numi căi și punți de legătură. Căile sunt argumentările prin care Platon face trecerea de la fenomenele sensibile la Principiile prime, proprii doctrinei nescrise. Dincolo de a accepta existența principiului prim, argumentările îi dau un nume și ne revelează aspectul chipului său. Punțile de legătură metafisică sunt legăturile pe care Platon le face între cele două lumi, lumea corporală și vizibilă pe de o parte și lumea necorporală și invizibilă pe de altă parte.Există, ne spune Mondin, punți de legătură „subiective” și punți „obiective”.Primului grup îi aparțin theoria, eros-ul și speranța, și celui de-al doilea participarea, imitația și creația.Demersul nostru prezent va analiza căile care fac posibilă această călătorie metafisică. „Platon, scrie Mondin, așa cum ne povestește în Phaidon, a avut intuiția că această lume nu este totul, că fundamentul său, rațiunea sa de existență se găsește într-o altă lume, o lume ideală, imaterială, invizibilă, necorporală, neschimbătoare etc. Era nevoie ca această mare intuiție, să fie susținută de argumente solide. Era necesar să se arate că ceea ce a fost intuit corespunde adevărului. Era nevoie să fie construite căile prin care să se facă trecerea de la ceea ce a fost obsevat în mod empiric, să se treacă la ceea ce era intuit din punct de vedere metafisic. Numai așa se putea depăși dubiul că starea metafizică nu era un miraj sau o poveste iluzorie. Căile pe care le-a ideat Platon pentru a ieși din această lume și a ajunge la transcendență sunt diferite și corespund căilor clasice și care vor fi parcurse după aceea de toți marii metafisicieni.”2Noi vom analiza patru căi: a sfințeniei, a frumuseții, a binelui și unu-lui și implicit a raportului doctrinei nescrise cu dialogurile platonice în lumina lucrării lui Hans Kramer, Platon și fundamentele metafisicii.3
Calea sfințeniei, în dialogul Eutyphron4, în care este analizată tema sfințeniei datorită faptului că ne face cunoscută gândirea religioasă a lui Platon și mai ales ne prezintă calea prin care poate fi definită natura Principiului prim. Așa cum bine se știe de sfințenie se ocupă mai întâi religia. Sfântul este cel adorat și căruia i se adresează rugăciunile credincioșilor. Filosofia se întreabă de esența sfințeniei și despre existența divinității. În Euyphron vorbind despre sfințenie ,scrie Mondin, Platon face o dublă operație, una de caracter critic față de învățăturile și practicile religioase tradiționale și o operație prin care încearcă să rezolve unul din marile fenomene pe care experiența ni le prezintă, aceea a fenomenului sacrului, în principiul său prim, principiul originar al sfințeniei. Modalitatea de căutare a sfințeniei este cea a dialogului socratic, care are o finalitate logică: încearcă să demonstreze că nu există numai opinii mai mult sau mai puțin schimbătoare, ci concepte universale, valabile pentru toți. Astfel în Eutyphron Platon căutând corecta definiție a conceptului de sfințenie dorește, de fapt, să descopere esența sfințeniei. Socrate este nemulțumit de definiițiile pe care i le dă Eutyphron, deoarece o acțiune nu este sfântă deoarece este iubită și plăcută zeilor, ci pentru însăși faptul că este sfântă în ea însăși, o face iubită și plăcută zeilor. Discusul se întoarce astfel la punctul de plecare.
Astfel, parcurgând calea sfințeniei Platon nu face pasul decisiv în descoperirea adevăratului chip al Principiului prim.Nu ne spune care este adevărata esență a sfințeniei. Este vorba aici, de acea reticență de a încredința scrisului doctrina completă asupra Principiilor ce constituie , așa cum știm, unul din criteriile limitative ale întregii gândiri platonice. G. Mondin preia în analiza sa poziția lui G.Reale5.Limbajul ontologic (ousia, pathos ect.) prezent în acest dialog și procedura de clarificare prin reducerea la un singur principiu ne dă dreptul să tragem concluzia împreună cu G. Reale că „în filosofia lui Platon, pentru pima dată în dialogul Eutyphron, este prezent nucleul metafisicii platonice.”6
Dintre toate căile menționate de Platon aceea a frumuseții este în mod indubitabil cea mai originală și care-i era cea mai apropiată. Faimosul dialog în care o expune, scrie B. Mondin, este Symposion-ul (Banchetul).Aici calea nu este numai schițată, ci descrisă cu mare grijă în toate detaliile sale și în întreaga sa arhitectură, în așa măsură că prezintă în sinteză întregul complex al metafisicii platonice în care „filosofia platonică, scrie G.Colli7, este pentru prima dată în acest dialog redusă la un sistem complet.”
Discursul lui Socrate, de o frumusețe incomparabilă, pe care însă nu-l face în nume propriu, ci-l atrbuie Diotimei, preoteasa inspirată. Ea îl conduce pe Socrate spre conceptul cel mai înalt, Frumusețea absolută, de maximă concentrare metafisică, la care poate ajunge numai „cine urmărește pe calea cea dreaptă căutarea ei.”(210 a)În acest moment Platon vorbește de două ori de metoda agapică ce trebui urmată pentru a îndeplini dificila si cea din urmă ridicare la Frumusețea absolută, unde i se arată în fața ochilor mărețul spectacol ce „aduce la lumină rațiuni și discursuri nenumărate, stupende și în același timp mărinimoase, toate concepute întru revelația nesecatului impuls spre înțelepciune”( 210 a-e)
Unica presupoziție a căutării lui Platon este convingerea că această lume nu este totul, și, în mod specific, că fenomenele de frumusețe pe care le cunoaștem în această lume nu pot să fie întreaga Frumusețe. Ele ne trimit la o Frumusețe transcendentă, Principiul prim și absolut al oricărei frumuseți.
Așa cum știm ,scrie B.Mondin, „unul din leitmotiv-ele gândirii lui Platon este categoricul său refuz de a încredința doctrina principiilor, scriiturii. Symposion-ul este una din puținele opere în care Platon face excepție de la acest criteriu și vorbește în mod deschis de „inițieri perfecte și supreme” (210 a) ,(despre care am vorbit cu altă ocazie n.n.), ținând cont că destinatarul discursului Diotimei este Socrate ,un perfect in inițiat.”8 Astfel în acest dialog Platon nu ne prezintă numai două nivele ale realității: lumea sensibilă și lumea inteligibilă a Ideilor, ci și lumea Principiilor supreme, astfel edificiul său metafisic rezultă complet. Principiul suprem se numește Frumusețe, ca o frumusețe subzistentă. Lucru posibil de ajuns prin limbajul apofatic, care va fi în mod constant reluat de toți urmașii lui Platon:de la Plotin la Sfântul Augustin, de la Pseudo Dionisie Areopagitul la Bonaventura și în mare măsură și de Toma din Aquino.
Despre realitatea trascendentă, fie că i se dă numele frumusețe, de bunătate, de adevăr, sau de unu ect. nu se poate vorbi decât în termeni negativi, unicul limbaj utilizabil când este vorba de ultimele fundamente, principiile prime, atunci când se depășește lumea imanenței și se trece în cea a transcendenței.
O teză care va deveni clasică în metafisică, ne reamintește Mondin, va fi aceea a coextensivității și a coincidenței transcendentalilor, această teză, chiar dacă n-a fost formulată explicit, se găsește în Symposion unde ni se spune că frumusețea (kalòn), este coextensivă, fie ființei, fie binelui. „Iubirea, prin lipsa lucrurilor bune și frumoase, dorește tot timpul ceea ce-i lipsește.”(204 e).Cel ce iubește lucrurile bune, devine fericit. Este, credem necesar să definim eros-ul platonic, care, de multe ori este înțeles geșit, ca așa numita iubire platonică: iubirea pentru Platon este înainte de toate o tendință. Dar și o stare emotivă, mania, când întâlnește în frumusețile pământești amintirea celor cerești. (Fedru,250a). Totodată obiectul iubirii nu este frumusețea, ci capacitatea de a se idealiza în frumusețe, (Symposion 206b) ; frumusețea nu este decât ocazia de a face posibilă iubirea adevărată, Platon se îngrijește să precizeze cum frumusețea și idealizarea ei au dublu sens, cea care privește corpul și cea care se referă la suflet. De aici apar dou tipuri de iubire, cea vulgară (pandemos),o atrecție pur corporală și iubirea cerească, (ouranios eros), care este o atracție pur sufletească și are în sine o idealizare pur spirituală.(Symposion 180d) Perversul este amantul vulgar, cel ce iubește corpul, mai mult decât sufletul. Adevăratul amant traversează șase grade de afecțiune, care-l duc până la culmea cunoașterii, sau la filosophie, iubirea pentru un corp frumos, iubirea pentru frumusețea fizică, iubirea pentru frumusețea spirituală, iubirea pentru frumusețea morală, (pentru regulile de comportament),iubirea pentru Frumusețea absolută, sau Esența Frumuseții (Symposion, 210-211)9
Calea frumuseții nu este deci o simplă cale teoretică și nici măcar o cale mistică și contemplativă, ci o cale esențială, un mod de a trăi, care intenționează să ajungă în modul cel mai plin și adevărat, nemurirea: Iată-te Socrate, prietenul meu drag, spunea Diotima, doamna străină din Mantineea, iată-te în punctul esențial al vieții( …)Oh, supremă bucurie, dacă cineva ar avea bucuria să contemple această Frumusețe sinceră ,integră, pură, simplă, necontaminată, de prezeța umană, de culori și de resturile unei lumi a muritorilor.(211d-e)10 Calea agapică nu este o cale sterilă, ci o cale care generează adevăr și fericire. „Oh! Nu este legată de fantasme, ci de adevărul însuși. Și acestui om, generatorul virtutuții celei adevărate, acestui om capabil să nutrească virtutea, și s-o susțină, numai lui îi este dată posibilitatea de a se apropia de Dumnezeu, numai lui, mai mult ca oricui, îi este dată șansa de a deveni nemuritor. (211d-212a). Tot acest demers nu este altceva, decât o practică a iubirii: este o iubire de înțelepciune. Filosof nu este acela care este deja înțelept, ci cel care iubește înțelepciunea (philos sophia); nu este acela care se bucură deja de o viziune asupra adevărului, ci cel care este însetat de adevăr; nu este cel care deja contemplă Frumusețea, ci cel care parcurgând scara lucrurilor frumoase se apropie de culmea Frumuseții. Oamenii care se dedică filosofiei nu sunt înțelepții, nici ignoranții (…), ci aceia care se află într-un loc intermediar (oi metaxù) între una și cealaltă extremă.(202 a-b). Ne lămurește aici Mario Vegetti11, în interpretarea dialogului Repubblica,care ne spune că „filosofii, față de intelectualii filodocși, care nu reușesc să depășească nivelul opiniei, sofiștii, ori educatorii nepregătiți, sau politicienii corupți, filosofii față de aceștia dispun de cunoștințe obiective proprii entităților ideale, cum ar fi „frumosul în sine” , „dreptatea în sine”, adică ideile de frumos și de dreptate( …) Cunoașterea proprie filosofiei constă deci în controlul acestui nivel ideal de norme invariabile, de criterii care fac posibile decizii în orice împrejurări vis-à-vis de ceea ce este just, adevărat, frumos etc.( …)numai cine posedă o cunoaștere normativă relativă la noțiunile fundamentale care trebuie să orienteze existența privată și publică, ca aceea care privește justiția, poate în mod legitim să aspire la guvernarea Cetății. De aceea ajungerea la putere a filosofilor (după o lungă perioadă de inițiere n.n.) va elibera în sfârșit cetatea de dominația celor care urmăresc concepții negative și arbitrare, sau demagogice, justiția și binele comun, și care va garanta acel echilibru armonic, acea ierarhie lipsită de conflicte, pe care Platon le- a descris în cărțile a IV-a și a V-a din Republica.”
Așa cum ne explică Platon în elocventul mit al peșterii , filosoful este cel care a descoperit vanitatea lucrurilor și a întors spatele fantasmelor peșterii și s-a îndreptat spre lumina Soarelui. Cei care vor fi capabili să urce scara Iubirii și să ajungă în vârf, trebuie să fie conștienți că nu există numai sensibilul și tot ceea ce simțurile revelează, ci că există o altă formă de ființă dincolo de sensibil, a cărui dimensiune metafisică este transcendentală.
Conținuturile metafisicii lui Platon sunt toate valori absolute, care se-nlănțuie în punctul cel mai înalt al Universului, în Principiul prim al tuturor lucrurilor: „frumusețea ca bunătate, justiția ca adevăr, unitatea ca ființă. Eros-ul ,scrie G. Reale12, este ca filo-soful, intermediar-mediator între ignoranță și înțelepciune; nu de tot ignorant, nici de tot înțelept, dar tot timpul în căutarea unei înțelepciuni care să fundamenteze cunoașterea umană…. Tot ceea ce face omul, continuă Reale, o face pentru a ajunge Binele.”

 

 

Note
1 Battista Mondin ,Storia della metafisica,vol 1,Edizioni Studio Domenicano, Bologna 1998
2 Op cit., p.183
3 Kramer Hans, Platone e i fondamenti della metafisica,Vita e Pensiero, Milano 1982.
4 Platone , Eutifrone,trad., introd. și note de Michele Ferderico Sciacca,Casa Editrice Giuseppe Principato,Milano Messina,1951
5 Reale Giovanni, Per unanuova interpretazione di Platone, Vita e Pensiero, Milano 1991
6 Platone, Eutifrone, ed îngrijită de G. Reale , La Scuola, Brescia 1995, p. 289
7 Colli G., Platone politico,Laterza,Roma Bari,1997,p.289
8 Battista Mondin op.cit.,p.188
9 Cfr.Vocabolario geco della filosofia,Mondadori, Milano 204, pp. 80-82
10 Platone,Simposio,Introd.,note e apparati di Giovanni Reale,Rusconi libri,Milano 1993,traducerile ne aparțin
11 Vegetti Mario, Guida alla lettura della Repubblica di Platone, Editori Laterza, Bari Roma 2019, pp.81-82
12 Reale G.,op cit., p. 466

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg