Exact: am combinat trei titluri dragi de la recentul TIFF (2016) și mi-am alcătuit un titlu pentru articolul de față. Mai e nevoie să spun ce ritm generează festivalul în viața mea (și a altora)? Mă trezesc cu broșura-program lângă cana de cafea. Apoi arunc o privire pe orarul de la școală. Să nu uit mersul trenurilor, deși e preferabil autostopul. Gata! A oprit un camion. E bun și ăsta. Șofer obosit, bărbos. Îi spun de TIFF. Cască. Ce-o mai fi și drăcovenia aia? Are el alte griji.
Orice film prezentat la TIFF are altă prestanță, ca o salată în bol de argint. Acum sălile sunt pline: clujenii au înțeles șansa de a avea la ei acasă un festival de asemenea anvergură. Plus că vin vedete consacrate, iar orașul primește valențe nebănuite. Închid telefonul, cumpăr covrigi, umplu sticla cu cafea, scot carnețelul să notez idei, rămân și la discuțiile de după proiecție, dacă întrebările nu-s prea formale, ori puerile… „ce mesaj are filmul d-voastră?”… „ați filmat dimineața sau seara?”… „de ce ați ales o bluză verde pentru secvența cu…?”.
Am văzut doar 30 de filme, atât am reușit, am și eu limitele mele, trebuia să corectez și teste ale elevilor, să dorm câteva ore, să-mi scot câinele la plimbare, căruia i-am promis că voi vedea filmul Câini, ba chiar m-am pregătit, revăzând Bora Bora al lui Mirică, însă abia am reușit să pătrund la cinema, în ciuda acreditării, dar m-am bucurat văzându-l pe scenă pe Bogdan Mirică atât de tânăr și plin de energie. Filmul Câini are stil, știe ce vrea, punctează misterios, creează mult suspense, cu fir narativ insolit și actori teribili. Mai greu mi-a fost cu Sieranevada, unde am trișat, intrând buluc și arogant, însă am ieșit după o oră total decepționat. Nu auzeam ce se vorbește, iar sala râdea în hohote, citind subtitrarea în engleză. Era sunet în priză directă? Boala vorbirii în filmele românești? Se deschidea o ușă de șapte ori, preotul-Godot nu sosea, de aceea am plecat ca să nu trag concluzii greșito-pripite.
La Regulile sunt clare am simțit aripile lui Mungiu și Cristi Puiu. La finalul proiecției, regizorul Svilicic a recunoscut influența. Filmul său prezintă oameni simpli în fața tragediei. Dacă societatea nu le poate rezolva problemele, ei apelează la ancestralul „dinte pentru dinte”, fără a fi capabili să-și trăiască propria deznădejde. Deodată m-a sunat o prietenă, care n-a mai putut ajunge la cinema, că TIFF-ul i-a distrus spinarea, din cauza agitației induse. Adică a urcat pe fotoliu să ajusteze o perdea și a căzut peste trandafirul japonez, care și-a sacrificat o ramură, să mai atenueze șocul căderii.
M-a prins filmul lui Desplechin – Trei amintiri din tinerețe – o poveste inițiatică, senzuală, incandescentă și, desigur, romantică, având pasiunea verbului, a dialogurilor sclipitoare. Un film despre tinerețe, cu trimiteri spre Bergman, Pialat, Dolan. Nu degeaba personajul-cheie poartă numele de Paul Dédalus, adică te poți pierde în labirintul amintirilor. Al vieții.
Am un prieten teribil de gelos și l-am invitat la Fado, știind subiectul în mare. Fabian, personajul, are o imaginație bolnavă, stimulată de gelozie, încât finalul e previzibil, că doar ulciorul care poartă apa are o rezistență extrem de limitată. M-a cucerit filmul lui Agὕero – Eva nu doarme – cu actori puțini, umor macabru, în ritmul unei ploi insistente. Un decor absurdoid, mulat pe vârtejurile capricioase ale istoriei. Generalul și soldatul beau și se bat peste lada greoaie, în care zace Evita, simbolul etern al revoltei. Extrem de inteligent filmul Remember al lui Egoyan, cu Christopher Plummer și Martin Landau. Niciodată n-aș fi bănuit finalul. Lipsa de previzibil, suspensul perpetuu și jocul actorilor dau naștere unei bijuterii cinematografice.
Cum să-ți recâștigi memoria pierdută din
cauza unei lovituri la cap? Despre asta scrie Tom McCarthy în cartea 8.5 milioane, ecranizată de Omer Fast cu titlul Fragmentar. Nu m-a convins. Stufos, neclar, repetitiv, ambiguu. Dacă tot primează echivocul, eu mi-am ales o cale mai lungă, aceea a construirii unei opere de artă (m-a stimulat povestea reconstituirii, când tânărul vrea un cer cu nori, deoarece „decorul e prea plat, iar cerul prea senin”). Nu mi-a plăcut Un loc la umbră, în ciuda interpretării de excepție a lui David D’Ingéo. Pentru că în prima parte bate pasul pe loc, e fastidios de-a binelea.
M-am regalat la Umbrele strămoșilor uitați, cu acompaniament live. Ba chiar am amuțit și m-am speriat. Film realizat în 1965! Ce imagini… rotiri de copaci, oglindiri în ape, melanjul elementelor naturii, foc, apă, cicluri ale vieții. Apoi ce vorbim? După acest film, nimic nou sub soare. Aha… de aici s-au inspirat cutare și cutare, nu-i așa? De la genialul Paradjanov.
M-a întrebat un prieten de ce s-a numit Vrăbii filmul lui Runarsson. I-am spus ce cred. Că vrăbiile sunt rezistente, se mulțumesc cu puțin, cu firimituri. De aceea adolescentul Ari învață lecțiile toleranței. Să îți accepți tatăl alcoolic, după ce ai avut o criză de nervi și l-ai numit ratat. Să protejezi o fată pe care o iubești, chiar dacă niște prieteni au abuzat sexual de ea. Să nu te mai miri de lumea ciudată a adulților frustrați. Să accepți direcția neostoită a vieții. Aș fi dorit ca Vrăbii să aibă marele trofeu, însă Mirică venea de la Cannes, iar Runarsson de la San Sebastian.