Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Călătoria iniţiatică

Călătoria iniţiatică

Universală și general valabilă în toate spiritualităţile, misterioasa tradiție itinerentă însoţeşte ca o himeră întreaga istorie a omenirii. Din perspectivă simbolică, călătoria nu este altceva decât o aluzie ritualică la un parcurs viu şi autentic pe care cel intrat pe cale va trebui să şi-l asume ca experienţă personală şi ca trăire nemijlocită. Acest substitut constituie totodată, și un impuls calificat dat aspirantului pentru a înfăptui și el, la propriu, acea unică şi subtilă călătorie spre înălțimile nebănuite din Centrul Ființei. Desigur, cel care nu şi-ai înfăptuit la propriu călătoria prefigurată sugestiv în ritual, nu poate revendica statutul de inițiat.
Călătoria „…este încercarea omului, este totodată o necesitate a condiţiei sale, mijlocul emancipării sale, ocazia de a se pune la încercare pentru a câştiga experienţă, de a descoperi alte aspecte ale lumii şi ale lui însuşi”. În esență, călătoria inițiatică, bine ascunsă în mit, vorbeşte despre parcursul intelectului către Sinele transpersonal. În legendele de acest gen, pelerinul pornește invariabil în căutarea a ceva concret, palpabil și nădăjduiește că va găsi acel ceva la capătul destinației vizate. Raţionamentul iniţial se dovedeşte însă, a fi total eronat şi lipsit de relevanţă. După numeroase peripeții care-i forjează caracterul şi-i întregeşte cunoaşterea, ajuns în sfârşit, la destinație, aspirantul nu găsește ceea ce căuta cu deplină convingere (iluzia), însă descoperă o informație, o cheie, o revelație care-l convinge să se întoarcă de unde a plecat și să sape acolo adânc căci, acea comoară după care tânjea cu ardoare se afla în chiar locul de origine a călătoriei sale. Altfel spus, adevărul suprem, comoara mult râvnită, este întotdeauna și pretutindeni, la îndemâna căutătorului, condiția de reușită presupunînd ca el să privească realitatea dintr-o altă perspectivă. În această lumină, călătoria este doar instrumentul prin care se realizează ca pelerinaj un progres spiritual, cunoașterea ca atare. Călătoria este totodată, singura experiență posibilă a esențialului. Așadar, pentru a găsi adevărul, pacea interioară sau nemurirea, aspirantul trebuie doar să pornească hotărât la drum, cu nădejde în suflet și cu deplină convingere în crezul său. Acesta este firul de aur care-l va călăuzi pe aspirant prin labirint – drumul Ego-ului în căutarea Sinelui, al Fiului în căutarea Tatălui.
În legendele indiene sacre se vorbește uneori despre o picătură de apă ce se străduiește organic să se reîntoarcă în oceanul din care, pentru o clipă, s-a semețit a se individualiza crezând că poate avea o existență de sine stătătoare. Într-o altă versiune, se vorbește despre o rază de soare care se avântă către circumferință, pentru ca apoi să revină smerită și înțelepțită în locul de unde a pornit inițial în avântul său precar și efemer. În continuare, pentru o mai bună ilustrare, iată pe scurt, trei povestiri care merită a fi tălmăcite în acest registru.
Prima dintre acestea se referă la alchimistul lui Paulo Coelho care, cum se știe, s-a avântat temerar către piramide, unde a visat el că va descoperi o impresionantă comoară. După multe peripeții (lecții, probe, purificări) ajunge în sfârşit la destinația sa, dar în loc de ceea ce căuta primeşte o informaţie: adevărata comoara se află la rădăcina unui pom din grădina unde el s-a născut și a copilărit. Așadar, urmează ca un zbor, revenirea la reperul central și, în fine, descoperirea cea mare, comoara mult visată. Pare halucinant și paradoxal: să pleci la mii de kilometri distanță animat de iluzia unei mari împliniri și odată ajuns acolo, să afli că, de fapt, trebuie să te întorci acasă, unde cu adevărat, se află comoara mult râvnită.
În cea de-a doua povestire ni se prezintă revelația rabinului Eisik, fiul lui Jekel din Cracovia, visător fecund și el, ca și alchimistul lui Coelho. Mobilul care-l lansează în călătoria sa spre Praga este tot o iluzie, o fata morgana deosebit de ademenitoare din moment ce a reușit să-l transforme pe Eisik dintr-un evreu așezat și cumpătat într-un jidov rătăcitor. Prin urmare, un fel de vis îl pune pe drumuri pe înțeleptul rabin care ajunge, năucit de miraj, să fie reținut de șeful gărzilor în timp ce tot se-nvârtea suspect în jurul unui picior de pod, păzit zi și noapte. Întrebat ce caută acolo, el mărturisește spășit că motivul venirii sale în capital Cehiei este un vis în care i se tot arăta o comoară ascunsă sub acel pod ce ducea la palatul regal. Auzind toată această minunăție, șeful gărzii izbucnește într-un râs sănătos iar când, în sfârșit, poate vorbi, îi dă rabinului cheie (revelația): „…așa e când te încrezi în vise! Și eu ar fi trebuit să-mi iau picioarele la spinare, când mi s-a poruncit odată, în vis, să merg la Cracovia și, în odaia unui jidov pe care, chipurile, îl cheamă Eisik, fiul lui Jekel, să sap undeva după sobă, ca să găsesc o comoară”. Restul nu-i decât o confirmare a revelației: Eisik se întoarce și, întradevăr, săpând după acea biată sobă din odaia sa găsește ceea ce căuta. Ca și alchimistul, Eisik n-ar fi găsit comoara pe care o căuta dacă n-ar fi pornit în acea călătorie, aparent riscantă şi inutilă, la capătul căreia primește revelația de la șeful gărzii palatului regal din Praga.
În fine, cea de-a treia povestire se referă la parabola biblică a Fiului rătăritor. Există multe interpretări privind acest personaj rătăcitor-risipitor (își risipește iluzie). Principala calitate a Fiului rătăcitor rămâne atributul său de a fi căutător şi iscoditor. El este aproape dominat de imperativul călătoriei și, am spune, de cel al cunoașterii, deopotrivă. Protagonistul nostru caută neîncetat ceva, experimentează în concretul mundan şi este mereu nemulțumit de realizările sale; el își dă seama că toate acestea la un loc, oricare și oricâte ar fi ele, sunt doar dezvoltări în planul orizontal al multiplicității și materialității. În momentul când Fiul rătăcitor face saltul calitativ despre care vorbeam mai sus, el întelege într-un târziu că, de fapt, aspiră la altceva, și anume la o ascensiune, la o înălțare, la un zbor întru deslușirea unor stări mai subtile ale realității. Din acest moment începe contemplarea Prea Înaltului.
Întreaga avântare a Fiului rătăcitor către un scop iluzoriu este doar sete de cunoaștere – tânjire către revenirea la Tatăl (Sinele). Întâi de toate el experimentează cunoașterea analitică şi secvenţială utilizând, în acest sens, informaţia obținută prin simțurile sale, prin măsurare, cântărire, comparare etc. În scurt timp, însă, cu toate acumulările inerente, își dă seama că necunoașterea sa crește exponențial iar ceea ce s-a adunat nu-i poate asigura un răspuns mulțumitor la întrebările sale. Uneori, un asemenea om neconformist este catalogat de semenii ca aventurier (și cunoașterea este, până la urmă, tot o aventură), alteori, ca fiind prea nepăsator față de propria sa familie şi prea înstrăinat de lume. Cu toate acestea, oamenii puternici, cei care-și domină condiționările, nu țin cont de aprecierile colaterale și își urmează, cu deplină convingere, credo-ul personal şi viziunile proprii.
Poate că n-ar fi rău să spunem aici mai explicit, că Tatăl din povestea noastră este nimeni altul decât Bunul Dumnezeu care iată, în logica sa total diferită de cea umană, manifestă o iubire nemărginită față de Fiul său – pelerinul creditat cu puterea de a-și depăși limitările. Prin aspirația sa ferventă, Fiul rătăcitor a dovedit că a atins masa critică spre a deveni și el conștient de descendența sa divină. Reversul medaliei, fratele Fiului rătăcitor, este un profan irecuperabil și, ca atare, veşnic neinițiabil; el nu va ajunge vreodată la comoară, ci va cunoaște doar îngăduința și toleranța Tatălui, tot astfel cum un alt tată celebru, cel al lui Harap Alb, are o înțelegere infinită față de nimicnicia celor doi fii ai săi mai mari, după ce aceștia au avut, la capul podului, întâlnirea lor ratată cu ursul cel fioros.
Pentru toate acestea, Tatăl îl va iubi mai mult și mai altfel pe Fiul risipitor. Așadar, Tatăl este reperul central pentru orice Fiu rătăcitor, Polul către care se va îndrepta atunci când se pogoară peste el revelația divină, aflarea secretului privind locul unde este ascunsă comoara de neprețuit! Desigur, Fiul rătăcitor este un arhetip, un model generic, abstract, ridicat la rangul de ideal. În această ipostază, el pare să fie o ființă paradoxală și de neînțeles pentru o minte profană. În fond, Fiul caută Marea Lumină din Centrul Ființei pe care a părăsit-o din ignoranță și din prea mult individualism și la care a înțeles să se întoarcă smerit, cerșind îmbrățișarea divină și inestimabilă a Tatălui. „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit!” – va spune Blaise Pascal citându-l pe Iisus.
Iosif, binecunoscutul personaj din Vechiul Testament, este, și el, tot un Fiu rătăcitor și, pe cale de consecință, nu poate fi de mirare că Iacob, tatăl său, îl iubește mai mult și mai altfel decât pe ceilalți fii ai săi. Modul cum a supraviețuit, înțelepciunea pe care a demonstrat-o și, îndeosebi, felul cum a acționat în final îl califică pe Iosif pentru a primi consacrarea Tatălui său, lucru care de altfel se și întâmplă. Frații săi nu vor fi nicicând capabili să facă saltul pe o altă spiră, de la nivelă (orizontală) la perpendiculară (verticală), cum spun francmasonii.
Iată și alte conexiuni, chei și interpretări: „Cuvântul latin peregrinus din care derivă «pelerin», arată Guénon, semnifică în acelaşi timp, «călător» şi «străin», fapt remarcabil având în vedere noima iniţiatică a ambelor sensuri, şi că, în Companionaj, unii erau calificaţi ca «trecători», iar alţii ca «străini» (ebr. gerşôn conţine şi el aceste două noime). Pelerinul, ca şi companionul, este un străin înscris pe un drum spiritual, Masoneria (chiar şi cea modernă) păstrând denumirea de «călătorie» pentru probele simbolice ale iniţierii…”
Ritualurile iniţiatice sugerează inclusiv unele posibile trăiri parapsihologice şi îndeamnă aspirantul la o prealabilă purificare de ordin intelectual şi moral. Despătimirea este întotdeauna, starea premergătoare ce contribuie la eficacitatea demersului inițiatic. Într-un fel ritualul, în sine, poate fi considerat ca un substitut al trăirilor de acest gen, moartea iniţiatică fiind considerată, cum se ştie, un deces trăit cu anticipaţie. Cine îşi propune să înţeleagă marile mistere ale realităţii trebuie, cu adevărat, să moară în şi pentru această existenţă. Astfel renăscut, iniţiatul nu mai este susţinut, în noua sa existenţă, de o istorie personală ci doar de o conştiinţă-martor cu care el se identifică încă în viață fiind. Renaşterea iniţiatică trăită la foc intens tinde să fie identic-egală cu dobândirea nemuririi şi a libertăţii absolute.
Carlos Castaneda, de pildă, este deosebit de surprins când maestrul său, Don Juan, îl tot avertiza, la un moment dat, să fie conştient că „…moartea îi dă târcoale în permanenţă”. Crezându-se nemuritor, omul nu se poate vindeca de autosuficienţa sa devastatoare şi, prin urmare, se va complace într-o existenţă meschină și profund divizată. În oglindă cu aceasta, învăţând să trăiască clipa prezentă ca şi cum ar fi ultima, omul învaţă să preţuiască la justa sa valoare viaţa şi existenţa, în general. Tot astfel, despre cel ce trece, în timpul vieţii sale pământeşti, printr-o iniţiere, se spune frecvent că a murit pentru această lume şi apoi a renăscut din cenușă la o nouă viaţă, mai în acord cu ordinea și cu voința divină.
Într-un alt registru, călătoria ritualică poate fi considerată ca perfect compatibilă cu periplul eroului din monomitul propus de către Joseph Campbell. Acest autor celebru în materie a demonstrat cu temeinicie că imaginea evenimentului morţii fizice stă la sorgintea oricărei mitologii şi că, în fond, lăsând la o parte fluctuaţiile conjuncturale şi de coloratură, traseele iniţiatice – oricare ar fi acestea – sunt identice în ceea ce priveşte structura inerentă şi derularea etapelor. În esenţă, ca să poată deveni erou (zeu), iniţiatul trebuie să se împace, în prealabil, cu mormântul; acest raționament calificat îi va schimba radical întreaga evoluţie ulterioară. Călătoria eroului campbellian presupune un stadiu pregătitor (probe şi purificări succesive), iniţierea propriu-zisă (moartea simbolică urmată de înviere) şi apoi, revenirea în realitatea curentă pentru a împlini dăruirea de sine (sacrum facere). Din acest punct de vedere, demersurile lui Campbell, ale lui Jung (însumate în conceptul de arhetip al inconştientului colectiv) şi cele ale lui Moody (sistematizarea informaţiilor privind experiența din apropierea morții) sunt similare, ele identificând un standard general valabil în ceea ce priveşte descrierea unui fenomen pe cât de contradictoriu şi de paradoxal, pe atât de fascinant şi de prolific în zidirea omului şi a lumii, deopotrivă.
Există, aşadar, un moment crucial când pelerinul întru cele sacre rămâne suspendat între cele două principii polare, viaţa şi moartea. Această stare de grație îl determină pe aspirant să renunţe la vechile sale convingeri, obiceiuri şi automatisme şi să se lase purtat către o altfel de realitate. Astfel, ajunge postulantul nostru la judecata divină (vămile văzduhului, retrospectiva vieţii) şi moare simbolic pentru a renaşte apoi, ca inițiat deplin, stăpân al celor două lumi. Asemenea Nebunului din Tarot care pleacă inexplicabil într-o călătorie sinucigaşă, iniţiatul intră ireversibil într-un profund proces de metamorfozare. El conştientizează acum mult mai acut că până la marea lui trecere i-a mai rămas puţin timp şi că acesta nu mai poate fi irosit pentru scopuri minore şi egoiste. Îşi dă seama de asemenea că, în mod inerent, o viaţă desacralizată se derulează fatalmente sub stigmatul iluziei şi al suferinţei.
După ce se va fi înnobilat cu toată această cunoaştere pe care am trecut-o aici în revistă fără a insista suficient, un inițiat adevărat (eliberat de cele lumeşti) va privi dintr-o altă perspectivă viaţa sa de după moartea simbolică urmată cu necesitate de renaştere. El ajunge să vadă cu alţi ochi realitatea, cumva, asemenea unui trăitor de NDE. Pentru prima dată în existenţa sa, aspirantul îşi va pune în mod serios problema sensului vieţii şi va încerca să se clarifice la acest capitol. El va înţelege că trebuie să-şi fixeze un scop care să nu fie meschin şi egoist. Aspirantul ştie că el nu se va putea bucura de roadele pomişorului pe care tocmai l-a sădit în urma unor asemenea convingeri altruiste. El „vede” în viitor cum la umbra pomişorului devenit, cu timpul, un pom falnic şi plin de rod va poposi un nenăscut pui de om care-l va pomeni pe el, cel din trecut, pentru fructul dăruit. Către un astfel de scop se va îndrepta acţiunea aspirantului, sacrificiul său şi întreaga energie, câtă i-a mai rămas până la marea lui trecere, cea definitivă şi ireversibilă. Şi iată cum ars moriendi se transformă treptat în ars vivendi.
Cu referire la ars moriendi, Eminescu are o poezie (Odă în metrul antic), de o cutremurătoare profunzime, care începe cu „Nu credeam să-învăţ a muri vreodată…” şi se termină în acelaşi registru: „…Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”. Parafrazându-l pe poet, un iniţiat veritabil va spune: „Nu credeam să-învăţ a trăi vreodată…/ Ca să pot trăi liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg