Sub un titlu ispititor, Alergătura hamsterului (Editura Kafka, 2023), atacând dezinvolt o temă complicată (să rezumăm deocamdată: căutarea Sinelui), Silvan G. Escu se încumetă să dezvolte romanesc delicatul subiect, pornind de la pretextul unei întâlniri. Protagonistul, un ins nesigur, confuz, temător, „neterminat”, hoinărind fără țintă, mereu în căutare / așteptare, doritor să-și afle „adevăratul Eu”, îl va cunoaște – la o răscruce – pe Toma Credinciosu, un bărbat-arătare, hăituit, fără amintiri, fără „contabilitatea timpului”, fără gustul copilăriei. Toma, apărut de niciunde, apăsat de sentimentul inutilității, trecuse pe la Casa de copii și părea împăcat cu destinul; nu se număra printre norocoșii sorții și, cu voința tocită, încerca să treacă neobservat, dispărând brusc. Dar întâlnirea cu Vlad s-a dovedit hotărâtoare. Acesta, preumblat prin lume, vanitos, va provoca un mic dialog, tratându-l pe celălalt ca om. Și după șocul acelei perplexante întâlniri, cei doi s-au tot căutat („vreo cincisprezece ani, dacă nu mai bine”) și găsit, având, se înțelege, „multe de povestit”.
Reîntâlnirea are loc, noul Toma, trezit la viață și rostuit, trecut printr-o „a doua naștere”, cu încredere în sine, bine dispus, întinerit parcă, își invită „prietenul” la ranch, dezvăluindu-i noua situație. Altădată, mereu în mișcare (un „ocol continuu”, de fapt), încercând a-și afla rostul; acum, „capitalist adevărat”, trecând gardul „dintre vis și realitate”, după ce „pleașca” (averea mătușii, Felicia Neacșu-Worth) căzuse pe capul lui. Toma, deseori, se întorcea în timp, oferindu-și retrageri, retrăind nefericitul trecut. Acea copilărie chinuită în orfelinat, printre alți oropsiți ai sorții, învățând din suferință. Când i s-a dat drumul în lume, scos din „sistem”, Toma, după acea primă discuție cu Vlad, își provoacă destinul; se petrece o schimbare radicală în viața sa după ce o cunoaște pe posibila lui mătușă, se retrage la țară (vreo șapte ani, aflăm), alături de aceasta (o altă Tamară) având rolul de „alungător de gânduri negre”, ulterior moștenind fabuloasa avere a acesteia. Devine un cititor împătimit, termină Psihologia, învață câteva limbi străine, privește totul „cu ochiul stăpânului”. Dar copilul, ascuns „între faldurile amintirilor”, își ițește, din când în când, capul, rememorând întâmplările de altădată.
Început în forță, micul roman cade în diluție. După ce autorul reușise performanța onirică de a nara în pagini golite de epic, aglomerează, cu poftă oximoronică, jocuri lingvistice, vizând grotescul. Vlad, poftit la conac, devine administrator al ranch-ului; învățăcelul, bucurându-se de compania lui Mihai Gânditoru, este o glorie în devenire, risipind sfaturi în „logica organizatorică”. Iar strategul Mihai, inteligent dar plin de hachițe, o „comoară” mirosind noile oportunități are mână liberă, oferind, după lungi retrageri în sine, idei „fabuloase”, înmulțind, prin consultanță, prin viziune anticipativă, averea familiei Credinciosu. Vlad înțelege, sub acest rodnic mentorat, rolul autocunoașterii / autocontrolului și, după dispariția „monstrului” (un accident cerebral), îi preia rolul, controlând afacerile lui Toma. Iremediabil nestatornic, fără obligații, Vlad are „gustul lenei” și iubește confortul „pufos”. Morbul păcătoșeniei îl împinge în brațele Narcisei (soția lui Toma) și, în pofida mustrărilor de conștiință, rușinat că „i-a luat tot”, va gira și falimentul prietenului. Cu o viață aventuroasă, acest răsfățat al sorții, hălăduind prin țară (ca arheolog), dezvăluindu-și „o infinitate de Euri” cultivă neimplicarea; colecția de trofee feminine, de la rezonanta Lucia la șantajista Ema, nu-i activează iubirea aproapelui. Rămâne „cel de dinainte de a fi”, aflând o scuză în „strânsorile existențiale”, sub cupola posibilului („ar fi putut să se întâmple”).
Tăifăsuind cu Toma, cei doi dau timpul îndărăt, rememorând șirul de întâmplări. Toma coboară în timp, redevine copil (la propriu), un țânc speriat, pitit în „scorbura copilăriei”. Apare, intempestiv, un BĂ, un biet întreținut, un șef al bețivilor din acel sat, alături de o faună ciudată (Stan Cotolan, Cora / Cocora, Grațiela, cu țoiul de vodcă, Gion Fonfăilă, ca „unealtă vorbitoare”, Ionicuță etc.), prilejuind autorului alunecarea în grotesc. Introdus abrupt în scenă, neisprăvitul BĂ, ocupat cu „privitul și zisul” (cârciuma fiind agora sa), își lansează tiradele, pozând în „înțelept”, privit cu simpatie de ceilalți comeseni. Cu toții punând umărul la „opera pierderii timpului”. Dincolo de întâmplările funambulești (halucinațiile din cimitir, rucsacul cu oasele unui prieten, cohorta de gândaci, șarpele de casă) plonjând în plin absurd, romanul ne propune, în final, o succintă recapitulare evenimențială (v. Spre aducere aminte…). Copilul de altădată, având șansa unei înfieri întâmplătoare, ca nepot pierdut, „ghidonat” apoi de binefăcătoarea mătușă coagulează o lume; adică „lumea acestor rânduri”, cum precizează autorul (posibil, Vlad). O lume încâlcită, cu inserturi poematice („balaurul arșiței”, oameni-amfibii, de pildă) și adulți superficiali; o epică mustind de senzațional, cu un Toma expediat la New York și eliberat de „toarta” Elvirei, datorită doctorului Billy („dințarul”), culminând cu un BĂ aducând mulțumiri autorului pentru „obiectivitate”. Să fie Vlad în spatele celor scrise? – se întreabă însuși Silvan G. Escu. Rapid, se perindă în fața noastră protagoniștii, în necurmată foială: femeile-furnicuțe, „primitoare”, cu „voluptatea robiei” în „omenirea bărbaților” (Nelucu Vârtosu și Viorel Haralambie), Mihai Gânditoru, o minte „limpede și strălucitoare”, cu ale sale „formule magice”, salvând omenirea în „pană de idei” sau Costică Nedea-Comisaru. Și, desigur, galeria muierească: Cora, Grațiela, Vanița-barmanița, Lucia (cea iubită veșnic), mignona Ema și întreprinzătoarea Narcisa. Plus BĂ (adică Ion Ion), ca personaj negativ, „reprezentativ” pentru „sătenii comunarzi” și pentru orice localitate. Desigur, un epic desfășurat sub cupola dublei întâlniri Toma / Vlad Vornicu.
Culegând întâmplări pestrițe și detalii pitorești (grotești, nostime, deșucheate), cu o onomastică ciudată și sintagme nefericite („dimensiuni timpice”, ca să dăm un exemplu), Alergătura hamsterului se vrea un roman ambițios. Păcat că detenta problematică e subminată de jocurile lingvistice, delectabile (pe alocuri), căzând în abuz. Carnea realului (ficțional) nu părăsește orizontala narativă, deși titlul (explicat la pag. 16) ar îndemna (și) spre neliniști metafizice. În fond, urzelile epice sunt, precizează undeva inventivul autor, sub semnul bănuielii. Un capitolaș final (Spre uitare…dacă vremea…) ne ajută să deslușim meandrele acestui roman ciudat. Autorul, temător, cu gândul plecat („în mai multe direcții”), părăsit de lume, se bucură de tovărășia șarpelui lui BĂ; Vlad, adică, „ieșit din timp”, ascultând tăcerea, ne face părtași la această călătorie, invocând cazul hamsterului, cel „închis în propria viață”, mărșăluind, fidel țelului său, căutând ieșirea. Într-o lume care aleargă spre dincolo…