Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Calea metafisică

Calea metafisică

Platon și după el Aristotel, au fost inițiați în misterele de la Eleusis. Întreg parcursul misteric pleacă de la fabulosul popor al Hiperboreilor. Rohde, la sfârșitul secolului al XVIII-lea a aprofundat, scrie Giorgio Colli1, mantica extatică și a pus în evidență figurile lui Abari și a lui Aristea, legată de Hiperborei. În ce privește originea hiperboreană a lui Apollo legată de motivele șamanice, cu capacitățile sale divinatorii, magice și de vindecare prezentăm în cele ce urmează câteva texte revelatorii:
Iată ce spune Alceo în fr. 142:

„Zeus l-a trimis la Delphi și la curentele și izvoarele Castaliei, ca de acolo să profetizeze Grecilor, interpretând ceea ce este just și adevărat” (2 A2)

Este astfel precizată, conform acestei prospective, acțiunea lui Apollo ca zeu al înțelepciunii, chiar dincolo de sfera cuvântului și a muzicii. „La Orfeu și la Musaios (un erou legat de figura lui Eumolpo, strămoșul Eumolpizilor), în figurile lor mitice de semizei, am văzut primele apariții concrete a acestui impuls spre înțelepciune, prin intermediul cuvântului poetic și al versului oracular: cu personajele apolinice de natură hiperboreană, comentează G. Colli, se ajunge acum la posibilitatea documentării istorice, și în mod paralel ies în evidență capacitățile lor individuale. Cu ele înțelepciunea lui Apollo revelează pentru prima dată în mod concret faptul de a se fi transformat în ființe umane: figura înțeleptului își arată propriile caracteristici”2. Mărturiile rămase în ce-i privește pe Abari și pe Aristea. Aceștia nu mai sunt deloc semizei, ci oameni, și despre ei nu ne interesează, în tradiția antică numai cuvintele lor și mediata expresie poetică, ci, mai ales, acțiunea lor magică și excepționalele daruri pe care le-am primit de la zeul Apollo. Faptul de a fi fost cuprinși de darul zeului i-a transformat în personaje mitice. Vedea în ei puterea extraordinară a zeului care se manifestă în ei. Extazul apolinic este manifestarea exterioară a ceea ce este sugestiv, scrie G. Colli, considerând extazul apolinic, ca o manifestare exterioară, ekstasis, în fața unei posesii dionisiace ca intrare a zeului în noi enthousiasmos: o asemenea teză și-ar putea găsi o anumită susținere, însă alte texte o contrazic (cf. Rohde II 60, 3), dacă sufletul, scrie Colli, abandonează corpul și odată rămas liber iese în afară (cf. (2 A14), (6 B4) și nota (6 A5). Și Aristotel în acest sens spunea că la oameni noțiunea zeilor izvorăște din două principii… Dar mai ales de ceea ce se-ntâmplă în ce privește sufletul, ca manifestare în vis și ca o intrare a zeului (entuziasmele sufletului) și în cadrul divinizării. Când, de fapt, el spune, în vis sufletul se prezintă pe el însuși, atunci el, recuperându-și propria natură, divinizează și profetizează lucrurile viitoare. Mărturiile rămase despre Aristea și despre sufletul său, ne spun că era capabil să „zboare”. Lui Abari, în schimb, îi este atribuită „săgeata”, simbolul transparent a lui Apollo și despre care Platon în dialogul Charmides 158b face trimitere la riturile pe care el însuși le-a practicat:
„Dacă ești deja capabil de autocontrol, așa cum ne spune Crizia prezent aici, dacă tu posezi în mod suficient acest autocontrol, nu mai ai nevoie nici de versurile preferate de Zalmoxis (incantațiile lui Zalmoxix), nici de cele ale lui Abari Hiperboreanul”
6 (A8) „Abari, când a fost influențat de zeu, a mers prin Grecia cu o săgeată, pronunțând evocări oraculare și divinizări. Rectorul Licurg, ne spune, în versurile împotriva lui Menesecmo, că Abari, atunci când a izbucnit ciuma printre Hiperboreeni, a plecat și a lucrat pentru Apollo. Și după ce a învățat de la el modul de a răspunde oracular, ținându-și apropiată săgeata, (simbolul lui Apollo), a călătorit în toată Grecia, divinizând.3” (Licurg, fr. 5a)4
Totodată suntem încredințați că aceste personaje, devenite mitice, au trăit cu adevărat. Faptul că amândoi au fost amintiți de Pindar este în sine revelator. De asemenea textul lui Herodot despre Aristea are pentru noi aceeași relevanță ca și cel despre Zalmoxis:
Aristea, fiul lui Caistrobio, un om din Proconesso și autor de poezii, a spus printre altele că ar fi ajuns până la Isedoni, după ce a fost inițiat de Phoebus (Apollo). Și dincolo de Isedoni locuiesc Arimaspi, oameni care au un singur ochi; dincolo de aceștia, grifonii, paznicii aurului, și mai încolo de aceștia, locuiesc Hiperboreenii, care ajung până la mare. Aceștia toți, mai puțin hiperboreenii sunt dominați de Arimaspi, care atacă tot timpul popoarele de la frontieră; Isedonii au fost scoși din teritoriile lor de către Arimaspi, Sciții datorită Isedonilor, și Cimerii, care locuiesc la marea de sud, au fost obligați de către Sciți să-și lase teritoriul. De altfel, nici Aristea nu era de acord cu Sciții în ce privește teritoriul lor (14) De unde se trage Aristea, care a compus asemenea poezii, am spus mai înainte. În continuare este povestită dispariția miraculoasă a lui Aristea, care după părerea martorilor ar fi murit, iar apariția lui după moarte în cetatea Artace, l-a transformat într-un personaj mitic. După șapte ani a apărut în Proconesso și a compus un poem numit „Versurile Arimaspeene”, după care a dispărut din nou. Viața lui Aristea repetă același ritual inițiatic, pe care mai târziu Zalmoxis îl va face cunoscut tracilor. Populația din Metapont, după cum a povestit Herodot, a fost martora altor apariții pe care Aristea le-a făcut:
Și cel ce-a spus aceste lucruri, scrie Herodot, a dispărut, în timp ce ei, spun Metapontinii, au trimis un emisar să-l întrebe pe zeu la Delphi, ca să le spună ce înseamnă apariția acestui om, și Pizia le-a spus că trebuie să se supună apariției lui: dacă l-ar fi ascultat, lucrurile pentru ei s-ar fi desfășurat mult mai bine […] și o statuie a lui Aristea a fost ridicată alături de cea a lui Apollo.”5 Comentariul lui G. Colli se referă la conținutul Versurilor Arimaspeene și la evenimentele miraculoase care au urmat morții lui Aristea. Apariția sa după moarte în vremuri diferite și chiar îndepărtate unele de altele, este un mit care se pune de acord cu natura extazului apolinic, incluzând aici și zborul ca simbol apolinic.
Locul unde s-au concentrat toate aceste evenimente mitice a fost Eleusis. Evenimentul misteric de la Eleusis, scrie G. Colli, unul dintre culmile spirituale ale Greciei, care se celebra anual la sfârșitul verii, a fost o sărbătoare a cunoașterii, fapt ce rezultă clar din mărturiile antice, dar cei moderni, cu excepția unor timide referiri contrare, nu le admit. Rațiunea este aceeași: dacă vorbim de cunoaștere mistică, este știut că cunoașterea mistică nu există, și chiar dacă ar exista ar fi ceva nebulos, în orice caz incompatibilă cu claritateași măsura greacă. Și totuși un vers din sec. al VII-lea d. I. Hr. spune: „fericit cel… ce a văzut aceste lucruri”.6
Platon a fost participant activ la aceste misterii așa cu rezultă din dialogul Banchetul:

„La aceste doctrine despre iubire, oricum, chiar tu, o Socrate, ai putea fi inițiat; dar la gradul perfect și vizionar al misterelor iubirii, la care m-am referit înainte, atunci când este urmată în mod corect calea, nu știu dacă ești capabil să fii…”, Platon, Banchetul, 209e-210a
Riturile de inițiere erau secrete. În consecință și datele pe care cercetătorii le posedă rezultă limitate la puținele informații pe care le-au divulgat cei ce au participat la ritualurile secrete, în general este vorba de pagini care mai târziu au fost convertite la creștinism sau din relatări despre ritualurile care au fost uneori deschise publicului. Inițierea era constituită dintr-o parte a sărbătorii publice a acelor mysteria, adică a Marilor Mistere, ce se desfășurau în luna lui Bedromione (între septembrie și octombrie) a calendarului atenian. Inițierea de la Eleusis era precedată de un ritual care se desfășura la Agrai, la periferia Atenei, în luna lui Antesterione (între februarie și martie). Izvoare pictorice ne arată că acest ritual care-și lua numele de la Micile Mistere, avea un caracter purificator.”7
Înțelegerea complexității mesajului ezoteric, pe care misterele eleusine l-au transmis posterității nu se poate explica decât prin sincretismul specif marilor culturi, explicitate de tradiție, ceea ce a făcut H. P. Blavatsky, în opera sa de căpătâi „Zeița Isis fără văl” a cărei complexitate este puțin sau deloc analizată în cultura noastră:
„Numai filosofia platonică, cel mai elaborat compendiu de sisteme abstracte din antica Indie (pe filiera asiro-babiloniană și egipteană n.n.) ne poate oferi acest teren intermediar, chiar dacă au trecut douăzecișiunu de secole și mai bine n.n.) de la moartea lui Platon, mințile cele mai proeminente din întreaga lume se ocupă încă de scrierile sale. El a fost, în sensul întreg al cuvântului, interpretul lumii. Cel mai mare filosof din epoca precreștină reflectă în operele sale spiritualismul filosofilor vedici care au trăit cu mii de ani înaintea lui, și este expresia metafisică a acelui spiritualism. Vyesa, Djeminy, Kapila, Vrihaspati, Sumati și mulți alții au transmis amprenta lor de neșters asupra lui Platon și a școlii sale. Este demonstrat astfel că lui Platon și vechilor înțelepți indieni le-a fost revelată aceeași înțelepciune. Supraviețuind astfel trecerii timpului, ce poate fi această înțelepciune dacă nu divină și eternă?”8 Găsim la G. Colli același tip de demonstrație ca la Madame Blavatsky:
Și totuși, scrie el, privind cu mai multă atenție, n-ar trebui să ne scape folosirea abstractă a pronumelui demonstrativ, pentru a indica obiectul cunoașterii, lucru ce este în stilul marelui misticism speculativ, suficient în acest sens să ne adresăm limbajului din Upanishade, tocmai pentru că paradoxalitatea gramaticii face referire la surprinzătoarea apropiere a ceea ce pare foarte departe de simțuri.
„În Grecia, în vremea înțelepciunii și a filosofiei, scrie G. Colli, este ușor de verificat frecvența cu care actul cunoașterii supreme, este numit „scrutare”. În ce-l privește pe Platon, lucru de altfel documentabil, atunci când descrie experiența cunoașterii folosește o terminologie eleusină; în textele rămase de la Pindar, Eschil și Euripide se poate presupune că teoria ideilor la începutul elaborării ei, a fost o tentativă de divulgare literară a misterelor eleusine, în care acuzația de empietate era evitată cu lipsa referirilor la conținuturile mitice ale inițierii. Și chiar la Aristotel, care nu este în mod sigur cel mai mistic dintre filosofi, lucrurile sunt reafirmate, în termeni expliciți; putem citi, scrie Colli, într-unul din din fragmentele sale că cunoașterea noetică trebuie să fie raportată la viziunea eleusină” (38A21b) și 38A 19-21a).
Dacă lucrurile stau așa, continuă Colli, este nevoie să luăm în considerare acest lucru, pe baza documentelor antice și neambigue, pe care suprema experiență cunoscătoare, din cel de al VII- lea secol până în al IV-lea î. I. Hr. (și am putea spune până în al III-lea secol î. I. Hr., dacă dorim să-l considerăm pe Plotin), a rămas în Grecia neschimbată în natura sa, fără alte urmări. În mod sigur, experiența colectivă de la Eleusis n-a fost același lucru cu experiența individuală a lui Parmenide și a celor ce au venit după aceea, dar tipul de cunoaștere, cel puțin irecuperabilă pentru noi, a rămas unitară.”9
Cercetarea rezonanței eleusine în întreaga epocă a înțelepciunii grecești ne îndreptățește să considerăm evenimentul eleusin, ca o culme contemplativă cu caracter ezoteric și cu implicații metafisice pentru întreaga spiritualitate de sorginte platonică, făcând posibilă acea stare inițiatică numită epopteia, ca cel mai înalt grad contemplativ al misteriilor. „Ritul central evoca în mod evident speranțele escatologice, făcând apel la instrumentele proprii ritului, și nu la învățătura propriu-zisă (așa cum a indicat în mod expres Aristotel, framm. 15). Simbolismul bobului de grâu poartă în el însuși o explicație de acest tip, la fel ca simbolismul unei noi nașteri. Un an după inițierea sa, mystes-ul putea să aspire la un grad superior, acela al epopteei. Ritualurile prevăzute pentru a ajunge la cel de-al doilea nivel nu sunt cunoscute; mulți studioși susțin că, conform terminologiei folosite de Hyppolit, expunerea bobului de grâu, trebuia să aparțină acestui ulterior nivel de inițiere.”10
Inițierea lui Platon în misteriile de la Eleusis a fost determinantă pentru constituirea Doctrinei sale secrete, agrapha dogmata, despre care am vorbit cu altă ocazie, și care era o formă de religiozitate, legată de fiecare individ în parte și care a rămas legată de un loc special, acela de la Eleusis.

 

 

Note
1 Colli Giorgio, La sapienza greca, Adelphi Edizioni, Milano 1977, p. 45
2 Op. cit., p. 46
3 Problema divinizării este în mod profund legată de aceea a obținerii nemuririi. În epoca clasică, grecii atribuiau puterea de a se face nemuritori Geților și Tracilor, care ar fi capabili să facă apel la un fel de ritual șamanic, în care un anumit rol l-a avut și Zalmoxis. Totodată nu există urme de ritualuri desfășurate în timpul acestor practici, care oricum ar fi trebuit să se bazeze pe o doctrină precisă, care să fie legată de suflet, fie pe existența unor spirite alese. Erau unii care credeau că Zalmoxis ar fi fost un daimon și un discipol al lui Pitagora; ni se pare semnificativă alăturarea acestor nume, deoarece uneori li se atribuiau Tracilor credința în metempsicoză.
4 Op. cit., pp. 329-331
5 Herodot, 4, 13-15, în G. Colli, La sapienza greca, vol. I, Ed Adelphi, pp. 327-329
6 Este un poem epic ce povestește despre călătorii fantastice în țări îndepărtate, cu aproximație în cel de al VII-lea și al VI-lea secol î. I. Hr. Despre o populație care-și petrece viața pe mare.
7 Fritz Graf, „Misteri di Eleusi”, în Enciclopedia delle Religioni, coordonată de Mircea Eliade, „Religioni del Mediterraneo e del vicino Oriente antico”, vol 11, Jaka Book, Città Nuova Editrice, Milano 2002, pp. 178-180, (n. trad)
8 H P. Blavatsky, „În fața răului”, în Iside svslata, vol. I, Armenia Editore, Milano 1990, p. 31.
9 G. Colli, op. cit., pp. 28-29
10 Fritz Graf, op. cit., p. 180

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg