Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Calendarul câinelui fosforescent (II)

Calendarul câinelui fosforescent (II)

 

 

Restul e tăcere

 

Există o veche rivalitate între cele patru forme de cunoaştere: arta, filosofia, ştiinţa şi teologia. Fiecare (exceptând teologia, deşi Evul Mediu pare să fi fost momentul propriei expansiuni autonomizante, ca epocă a scolasticii) îşi rezervă o anume independenţă sau supremaţie, ca orice s-a născut din punctul mort al creaţiei. Fiecare eră istorică a dat câştig de cauză uneia dintre ele. Filosofii, de la vechii orientali, Platon şi Aristotel la Kant, Hegel, Schopenhauer, au pariat pe filosofie, până ce Marx a degradat-o în ideologie, iar Nietzsche şi Heidegger au pus capăt metafizicii, ultimul salvând-o, totuşi, în ontologie fundamentală, rămânând aproape de Sfântul Dionisie Areopagitul1, cum crede Christos Yannaras. La rândul ei, arta a străbătut veacurile, asumându-şi gloria mântuitoare în modernitate, pentru ca postmodernitatea s-o arunce, poate fără voie, la marginea culturii. Teologia, prima între puterile cunoaşterii, a dat impresia, prin scolastică şi Inchiziţie, că este rivala ştiinţei, care n-a ezitat să se răzbune şi să-i ia locul începând cu iluminismul şi culminând cu secolul al XX-lea. A trebuit să vină era cuantică pentru ca ştiinţa să se reîntoarcă cu faţa spre teologie. Deşi a „năruit” metafizica şi odată cu ea teologia creştină, fiind mai aproape de artă, Nietzsche n-avea cum să nu-şi descopere neputinţa, murind cu imaginea tulburătoare a Crucificatului. L-a urmat, altminteri, Heidegger, care a recunoscut că numai un Zeu ne mai poate salva. Doi dintre românii noştri de geniu, Cioran şi Noica, unul a continuat să-l urmeze pe cinicul Nietzsche, războindu-se cu Demiurgul cel Rău, găsindu-şi însă mântuirea, mai degrabă supravieţuirea, în eminesciana Rugăciunea unui dac, pe când celălalt a încercat să salveze metafizica, rugându-se şi el pentru fratele Alexandru şi sprijinindu-se pe acelaşi om deplin al culturii româneşti. Or, ştim şi noi că om deplin n-a fost decât Iisus, Crucificatul lui Nietzsche. Între toate, teologia pare ieşită irevocabil din istorie. Cei mai în vogă „gânditori” vorbesc de postcreştinism. John D. Caputo şi Gianni Vattimo scriu, fireşte, După moartea lui Dumnezeu (2007), ca să mă limitez la un exemplu. Iar un filosof creştin ortodox, Christos Yannaras, în numele teologiei creştine, încearcă să salveze creştinismul scriind o carte cu titlu derutant: Contra religiei (2011, versiunea românească), argumentând că ortodoxia nu este o religie, între altele, cum tinde să devină catolicismul, care ameninţă cu o influenţă insidioasă asupra Bisericii Răsăritene, silind-o să devină „progresistă”.
Cu intuiţia lui genială, Shakespeare, prin Hamlet, pune în balanţă formele cunoaşterii, ratându-le, rând pe rând, pe toate: filosofia (a fi sau a nu fi?), teologia iubirii (eşuând în faţa iubirii pentru Ofelia), arta (pe care a pus-o în prim plan, prin spectacolul Moartea lui Gonzago), ştiinţa (în faţa craniului lui Yorick). Le vom găsi şi în opera lui D.R. Popescu, inclusiv în poezia lui (Yorick, Ofelia, Lear, Polonius, Duminică, 2 Ianuarie ş.a.). Epuizându-le, în cele patru vânturi de Vorbe, vorbe, vorbe, Hamlet are revelaţia ultimă: Restul e tăcere. Abia aici se ascunde enigma, în punctul mort, tăcerea primordială, grea ca piatra de pe mormântul Mântuitorului, care i se arată astfel şi lui D.R. Popescu. Fiecare formă de cunoaştere are atâta adevăr, câtă tăcere. Teologul german Rudolf Otto a încercat să egalizeze, sub spectrul tăcerii, cele trei forme centrale de cunoaştere: arta, filosofia, teologia. Ştiinţa se vede umbrită din cauza guralivităţii ei: ce-i azi drept mâine-i minciună, va avertiza şi Eminescu, la 20 de ani (Epigonii).
Când Michelangelo a fost chemat să sculpteze statuia omului de zăpadă, el a înţeles că se cuvenea să pună în piatră tăcerea albă a zăpezii, să înveşnicească fenomenul efemer, dar fascinant, abătut asupra Florenţei. Dificultatea a recunoscut-o în Rime. Retorica vorbelor romantismului minor şi a poeziei moderniste a născut reacţia esteticii tăcerii (Lucian Blaga), fundamentată, în modernitate, de cărţi precum cea semnată de americanca Susan Sontag2. În sculptură, estetica tăcerii va triumfa prin Brâncuşi. La început a fost tăcerea, iar din tăcere s-a născut Cuvântul, prin care toate s-au făcut. Câtă tăcere, atâta sacru, va spune unul dintre cei mai profunzi teologi ai noilor generaţii, George Remete. Între principalele forme de cunoaştere, teologia este axa gravitaţională a sacrului ca supremă tăcere, cu toate că şi arta şi filosofia „o pot încorpora desăvârşit”: „Dar arta şi filosofia nu ajung la sacrul în sens propriu; ele sunt numai o ambiţionare în faţa fiinţei şi de aceea ajung numai la porţile sacrului. Sacrul este totuna cu iubirea; ştiind că iubirea se deschide numai smereniei – adică iubirii – şi nu ambiţiei, ne dăm seama că sacrul se deschide numai umilinţei”3. Nietzsche a confundat smerenia creştină cu umilirea omului. Desigur, arta şi filosofia aspiră şi ele către sacru şi-l exprimă, ajungând până la umilinţă, însă nu o pot face decât dacă trec „obligatoriu în teologie”: „faţă de ele, teologia este însă experimentarea sau gustarea fiinţei. Oricât ar impresiona, arta nu poate avea pretenţia de a gusta sau oferi fiinţa. Ştim bine că arta nu poate mântui pe nimeni, în nici un sens; este extrem de semnificativ că supremul conştiinţei artistice este tocmai acela care mărturiseşte limita şi neputinţa artei”4. Aşa cum au făcut-o Michelangelo, Shakespeare şi Eminescu.
Artistul nu se poate substitui Mântuitorului, euharistiei, încât D.R. Popescu a înţeles că aceia care se iluzionează că pot fi Noul Iisus cad în cloaca maxima a istoriei. În schimb, pot să intre în Calendarul nebunilor, se pot mira şi traversa lumea ca în călătoriile călugărului irlandez Sfântul Brendan, care „Şapte ani a bântuit cu barca pe valuri/ Voind să afle unde apune soarele,/ Sau poate căutând raiul?!/ Vânturile l-au împins peste ape fără de mal,/ Furtunile l-au răsucit în vârtejuri de/ Mercur, ca într-un/ Univers ilegal./ Dar călugărul irlandez, dimineaţa,/ Sculându-se năuc, privea înainte,/ Căutând tot timpul epilepsia apelor/ Raiul natal, unde te poţi odihni/ Lepădându-te de toate obsesiile văzute şi nevăzute./ Cerceta chiar nimicul,/ Pentru că numai păgânii nu caută pe nimeni,/ Doar ei trăiesc într-o eternitate/ Nepăsătoare, fericiţi de propria lor făptură,/ Şapte ani, călugărul irlandez rătăci pe valuri./ Am venit pe lume să nu facem nimic?/ Se întreba, încercând, de şapte ani,/ Să ajungă cu arca sa în/ Paradisul promis” (Sfântul Brendan, Sâmbătă, 15 Ianuarie). În sfârşit, a ajuns pe insula căutată, în „Sfintele zile ale Paştelui”, raiul pe care a stat patruzeci de zile, închinându-se lui Dumnezeu, pentru ca să afle că insula era chiar chitul care-l va înghiţi pe Iona lui Marin Sorescu: „Cine simte balena sub picioare, pe mare,/ Scapă de normele gravitaţiei./ Prin paşii făcuţi pe neţărmurita balenă, unu-doi,/ Călugărul irlandez s-a exclus/ De la Judecata de Apoi”.
Eminescu a creat filosofia şi arta încercării, urmând, intuitiv, teologia încercării lui Iov şi a lui Iona: „În orice om o lume îşi face încercarea,/ Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van;/ În orice minte lumea îşi pune întrebarea/ Din nou: de unde vine şi unde merge floarea/ Dorinţelor obscure sădite în noian?” Încercarea este destinul omului pe pământ, gloria lui sau eşecul. Cine cade răpus în încercarea fiinţei, se pietrifică, îngheaţă unul în sclav, altul în împărat, ca regele Lear: „Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă,/ Se pietrifică unul în sclav, altu-mpărat,/ Acoperind cu noime sărmana lui viaţă/ Şi arătând la soare-a mizeriei lui faţă/ – Faţa – căci înţelesul i-acelaşi la toţi dat” (Împărat şi proletar). Poema Sfântul Brendan este o capodoperă a esteticii şi filosofiei încercării, cei care se încearcă fiind nebunii/sfinţii din Calendarul nebunilor, care se adaugă calendarului ars poetica din Câinele de fosfor: Atila, Ludovic al II-lea, Leopold Nestorescu, Vasile, Petru, apostolul, Noe, Iuda, Timur-Tamerlan, Lear, Paraschiva, Pavel, notarul, Yorick, Luiza, Iulius Cezar, Ioachim, mitraliorul, Ulise, Samuel Beckett, Filimona,, Ludovic al IV-lea, Homer, Clitemnestra, Polonius, Michelangelo, Ofelia, Danton, Gaston şi Isabela, Don Quijote, Nuţa, Terente, Chioara, Maria Tănase, Măriţa, Timandra, Elena Herta-Urdăreanu, Zizi, Ruxandra, Silvia şi Ion, Frusina, Silviu, Domnica, Dominic, Erik Olafson, Caligula, Traian Popescu, Homer, Mitică, Florentina, David, Frosa, Mihai, Gheorghe, Sârba Ignatovici, Caycus,, Sandu Căprarul, Marin Pârvu. Lelea Marie, Machiavelli, Ariadna, Eva, Bella Linda, Iov. Fireşte, nu toţi au geniul încercării şi al răbdării, precum călugărul Brendan sau Don Quijote: „Nimic pentru sine, în vitejia/ Vântului, mereu./ Aripile, în vijelie. Curge/ Alba făină. Şi tărâţele curg/ În saci de cânepă./
Ca nişte hlamide/ De pulbere trec încoace şi încolo/ Cei veniţi cu porumbul./ Cu grâul şi secara./ Se lasă seara. Vuind,/ Macină, macină./ Nimic pentru sine, mereu./ Aripile se-nvârt în viforul/ Vântului, certificând/ Nefiinţa acestui/ Miraj atât de războinic./ Între flacără şi fum/ Golul nebun.// În depărtare, himeric,/ Călăreţul sfânt aşteaptă clipa,/ Lustruindu-şi scutul şi sabia” (Don Quijote Moara de vânt, Sâmbătă, 8 Ianuarie)5. Moara aceasta macină toate destinele lumii, iubiri împlinite, dar mai ales eşuate, nemărginită tragicomedie umană: „Scrie Carlos Drmmond de Andrade/ În Cadril:/ João o iubea pe Teresa care-l iubea pe Raimundo/ care o iubea pe Maria care-l iubea pe Ioaguim care o/ iubea pe Lili/ care nu iubea pe nimeni./ João a plecat în Statele Unite, Teresa a rămas fată bătrână,/ Ioaguim s-a sinucis, iar Lili s-a căsătorit cu J. Pinto Fernades/ care nu s-a amestecat deloc în povestea asta.// Dar în Cehov e altfel sau în Racine?/ Oreste o iubeşte pe Hermiona care-l iubeşte pe Pyrrhus/ ca o iubeşte pe Andromaca (virgulă) care îl iubeşte pe Hector/ Şi aşa mai departe.// Iar despre unchiul Vanea ce să/ mai povestim? E lată rău!/ Exact ca în faptul divers citit/ Aseară în fiţuica aia greţoasă./ Sile s-a sinucis pentru că o iubea pe Marghioala/ care îl iubea pe Gigi Spoitoru, care/ a plecat în fosta Germanie democrată/ cu Geta, care făcuse un copil cu/ unchi-său Clăpăugea, care/ îşi procura cu perseverenţă, zilnic, maximum de plăceri,/ ca o consecinţă a materialismului/ istoric şi dialectic şi a/ cinismului aniistoric, în timp ce/ Sile” (Viaţa ca în tragedii şi comedii, Luni, 31 Ianuarie).
Şi aşa se dovedeşte că abia citind şi recitind poezia lui Dumitru Radu Popescu eram îndreptăţit să închei cartea mea din anul marii ciume pandemice, 2020, titrată Dumitru Radu Popescu – Istoria absurdoidă (Iaşi, Editura Tipo Moldova), ajungând la diagnosticul că este şi un poet extraordinar, cu nimic mai prejos decât prozatorul şi dramaturgul.

 

 

Note
1 Vezi Christos Yannaras, Heidegger şi Areopagitul, Atena, Editura Domos, 1977, ed. rom. Bucureşti, Editura Anastasia, 1996.
2 Susan Sontag, The Aesthetics of Silance, in Styles of Radical Will, Picador, 2002.
3 George Remete, Cunoaşterea prin tăcere, I-III, ediţia a 5-a, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, p. 153 din vol. I.
4 Ibidem, p. 154.
5 A se vedea şi volumul de eseuri Dumitru Radu Popescu, Corul morilor de vânt, Focşani, Editura Pallas Athena, 2015, prefaţă, de Constantin Coroiu.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg