Aproape toate întâmplările din Amintiri din copilărie sunt fixate de autor în ceea ce Irina Nicolau numește calendarul creștin, „o construcție a bisericii, o listă de nume de sfinți și de sărbători organizată cronologic și o călăuză a posturilor de peste an. Calendarul creștin este suprasaturat. Nu numai că nu există o singură zi goală, dar sunt numeroase cazurile când, în aceeași zi, sunt consemnate mai multe sărbători. Unele nume sunt total obscure, le știu numai preoții. Cu fărâma lor de sfințenie luminează zilele ca niște licurici” (Irina Nicolau, Ghidul sărbătorilor românești, București, Humanitas, 1998, p. 19).
Sfântul din calendar proiectează uneori, probabil întâmplător, semnificații asupra evenimentului, dar de cele mai multe ori el nu are absolut nicio legătură cu acesta.
Există situații în care evenimentul nu este fixat în calendar. Părintele Ioan aduce la școală un scaun lung de lemn, ce va fi botezat Calul Bălan, într-o zi obișnuită: „Și ne pomenim întru una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung”. În „altă zi”, același preot vine la școală însoțit de moș Fotea, cojocarul satului, care aduce un bici frumos împletit destinat pedepsirii școlarilor leneși.
Nică prinde pupăza și într-o luni, zi de târg, se duce să o vândă, fiind acuzat că spurcă iarmarocul cu un „cuc armenesc”, iar într-o marți , „în ziua de lăsatul secului de postul Sân Petrului” neamurile se împacă la o masă plină de bunătăți.
În luna mai, aproape de Moși, bădița Vasile îl pune pe unul dintre elevi să verifice cunoștințele lui Nică. Urmează fuga de la școală și simbolica înmormântare a personajului la rădăcina unui păpușoi. Este limpede că nu există nicio legătură între moșii de vară, cu pomelnicul pentru cei adormiți, și fuga de la școală a leneșului Nică. Tot vara, tot în apropierea Moșilor, Nică se duce să fure cireșe de la mătușa Mărioara. Surprins, copilul sare din pom și fuge urmărit de mătușa pe care mirosul cânepii strivite o tulbură peste măsură: „Și nebuna de mătușa Mărioara, după mine…”.
De sfântul Foca, vornicul satului scoate oamenii la dresului drumului, fiindcă, în drum spre mănăstiri, domnitorul ar trece prin Humulești. În realitate, totul e un pretext pentru a-l prinde pe bădița Vasile cu arcanul ca să fie trimis la oaste. Despre sfântul Foca se știe că a fost un mucenic din timpul împăratului Traian, mort pentru credința sa în urma torturii. De sfântul Foca oamenii nu au voie să aprindă focul. Conform tradiției, „dacă oamenii lucrează și nu respectă sărbătoarea, sfântului Foca va pedepsi câmpurile cu arșiță și grindină”. Dimpotrivă, humuleștenii se duc la lucru din respect pentru satul lor: „Într-una din zile, și chiar în ziua de Sfântul Foca, scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul. Se zicea că are să treacă Vodă pe acolo spre mănăstiri. Și bădița Vasile n-are ce lucra? Hai și noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum, să nu zică Vodă, când a trece pe aici, că satul nostru e mai leneș decât alte sate. Și ne luăm noi de la școală și ne ducem cu toții. Și care săpau cu cazmalele, care cărau cu tărăboanțele, care cu căruțele, care cu covețile, în sfârșit, lucrau oamenii cu tragere de inimă”.
La Crăciun se taie porcul, eveniment ce nu-i poate scăpa naratorului, iar de sfântul Vasile copiii se duc la colindat, într-o atmosferă ce nu are nimic sacru: „Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă numai cu beșica cea de porc, nu cumva să-mi ia tata ciubotele și să rămân de rușine înaintea tovarășilor. Și nu știu cum s-a întâmplat, că nici unul din tovarăși n-avea clopot. Talanca mea era acasă, dar mă puteam duce s-o iau? În sfârșit, facem noi ce facem și sclipuim de colè o coasă ruptă, de ici o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea, și, pe după toacă, ne pornim pe la case. Ș-o luăm noi de la popa Oșlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul… Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară și, cum a văzut că ne așezăm la fereastră și ne pregătim de urat, a început a ne trage câteva nașteri îndesate și a zice:
– De-abia s-au culcat găinile, și voi ați început? Ia stați oleacă, blestemaților, să vă dau eu!”.
Mai departe. Cu toate că nu avea permisiunea Smarandei, Nică se duce la scăldat „într-o zi” oarecare, dar, nu uită naratorul să precizeze, „pe-aproape de Sânt-Ilie”. Cum era de așteptat, nici de data aceasta sfântul nu atribuie semnificații aparte evenimentului. Neștiind „când cade sărbătoarea lui”, și „dornic să mai facă un chef sfântul îl întreabă pe Dumnezeu dacă nu i-a venit ziua. Mai este până la ziua ta, îi zice Dumnezeu. Și tot așa, până când ziua a trecut… De furie, sfântul Ilie începe ploile” (Ibidem, p. 53).
David Creangă, bunicul naratorului, vine la Hunulești „într-o duminică, prin cârneleagă” pentru a-i duce pe Nică și pe vărul său Dumitru la școala de la Broșteni. Pentru a scăpa de râia luată de la caprele Irinucăi, cei doi copii se scaldă în Bistrița, în apropierea unei alte sărbători: „Nu știu cum se întâmplă, că, aproape de Buna-vestire, unde nu dă o căldură ca aceea, și se topește omătul, și curg pâraiele, și se umflă Bistrița din mal în mal, de cât pe ce să ia casa Irinucăi. Și noi, pe căldurile celea, ne ungeam cu leșie tulbure, ședeam afară la soare cu pielea goală, până se usca cenușa pe noi, și apoi ne băgam în Bistrița de ne scăldam. Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de râie. Vă puteți închipui ce va să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare! Și nici tu junghi, nici tu friguri, nici altă boală nu s-a lipit de noi, dar nici de râie n-am scăpat. Vorba ceea: Se ține ca râia de om“.
În sfârșit, copilul este nevoit să-și părăsească satul pentru a merge la școala de la Socola într-o zi de sărbătoare: „Era dimineață, în ziua de Tăierea capului lui Ioan Botezătorul, când ieșeam din Humulești, și fetele și flăcăii, gătiți frumos, ca în zi de sărbătoare, foiau prin sat în toate părțile, cu bucuria zugrăvită pe fețe! Numai eu cu Zaharia, ghemuiți în căruța lui moș Luca, ne duceam surgun, dracului pomană, că mai bine n-oi putea zice”. Comentând din perspectiva planului simbolic al naraţiunii momentul plecării naratorului la Socola, Valeriu Cristea consideră că ziua de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul sugerează despărţirea capului, a minţii, de trupul desprins cu plăcerile vieţii, în formularea regretatului critic, „o decapitare (numai capul, mintea eroului pleacă la Iaşi)“.
Această „fixare” a întâmplărilor din copilărie nu trădează deloc intenția lui Creangă de a impune sacralitate evenimentului (până la urmă copilăria este o vârstă aurorală, cu accente mitice). Mai degrabă este vorba de intenția „autoriului” de a-l convinge pe acel „iubit cetitoriu” din Prefața la poveștile mele că tot ce spune este absolut real. Dar, ca un narator care se respectă și respectă în același timp condiția literaturii, Ion Creangă minte și o face cât se poate de frumos. Este greu de crezut că Ion creangă ar fi ținut un jurnal zilnic și ar fi scris Amintirile pe baza însemnărilor din acesta, după cum este la fel de greu de crezut că memoria a păstrat absolut toate zilele când s-au consumnat faptele. El scrie niște „amintiri din copilărie”, ceea ce nu înseamnă că aceasta este, în detaliile sale, propria copilărie. Și din acest punct de vedere sunt de amintit cuvintele lui G. Călinescu: „În Amintirile lui Creanga este simbolizat destinul oricărui copil: de a face bucuria şi supărarea părinţilor şi de a o lua şi el pe-ncetul pe acelaşi drum pe care l-au luat şi-l vor lua toţi. […] Creangă povesteşte copilăria copilului universal. […] În materie de emoţii, cazul lui Creangă e mai simplu. Nu are de spus despre copilărie mai mult decât alţii. Chiotul lui este însă mai plin, sonor ca o voce minunată distinsă într-o gloată, şi se rezumă la: ‘Şi, Doamne, frumos era pe atunci…”.
Într-o scrisoare trimisă lui Titu Maiorescu la 10 noiembrie 1876, Ion Creangă îl roagă pe critic să-i înapoieze „povestea Moș Nichifor”, pentru a o da la tipar. Un scurt fragment din această epistolă reține atenția pentru condiția artei lui Creangă: „D-voastră cred că veți fi râs și de mine și de dânsa (de poveste, n.n.), și cu drept cuvânt: pentru că este o copilărie, scrisă de un om mai bătrân decât tânăr; da’ bine, da‘ rău, D-zeu știe. Eu atâta știu numai, că am scris lung, pentru că n-am avut timp să scriu scurt. Dar ce am scris, și cum am scris, am scris…” (Ion Creangă, Opere, București, Editura Minerva, 1972, p. 470). Scrisul lung este în ultimă instanță triumful literaturii și al limbajului. Cred că trebuie amintită aici părerea despre Creangă a lui Benjamin Fondane în viziunea căruia humuleșteanul „se manifestă“ pur şi simplu în spaţiul şi în realitatea limbajului, în care sculptează forme contând prin propria geometrie, ceea ce ţine deja de o altă vârstă a literaturii. Pentru poetul Priveliştilor, Ion Creangă este „un artist – şi un artist al cuvintelor – în acelaşi sens în care poate avea o semnificaţie arta lui Mallarmé“.