Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Când sunt în mijlocul unui roman, nu trăiesc decât în acel univers”

„Când sunt în mijlocul unui roman, nu trăiesc decât în acel univers”

 

Mihai Cistelican: – De ce ați scris o astfel de carte, Nocturnă cu vampir Opus 1, despre lumea mizeră din România, ștabi și mafioți care lucrează la stat?

Stelian Tănase: – Literatura nu este „despre”. Deci nu scrii despre nu știu ce faliment sau despre o poveste de amor. Literatura este un univers care se creează cuvânt cu cuvânt. Nu este „despre”, este în sine. Nu mi-am pus problema să scriu un roman despre corupția din România. A fost o lume care s-a născut în imaginația mea la un moment dat, dar pot să vă spun că a avut un anumit punct de start. Pe de-o parte m-a frământat această discrepanță între mitul lui Dracula, care este extraordinar de popular în Occident – la Hollywood se fac câteva filme pe an despre vampiri, Dracula etc. și uneori chiar cu mari regizori, cum au fost Roman Polanski sau Francis Ford Copola. Deci nu este neapărat un subiect de serie „B”. În același timp în România, unde se zice că e țara „vampirilor”, subiectul n-are nicio rezonanță. Și m-am întrebat de ce acest contrast. La început volumul s-a numit Istoria unei neînțelegeri. Am scris și un eseu. Am citit tot ce se putea citi pe subiect, cum s-a născut, de unde a plecat această imagine vampirică a lui Vlad Țepeș. Pe scurt, a început să mă preocupe această temă.
Dar a mai fost un episod înainte. În urmă cu douăzeci de ani am predat un trimestru la University of California în Los Angeles și am avut o discuție cu soțul unei colege la o întâlnire de team building, la Santa Monica sau Venice. Ce putea să știe el despre România? Nadia Comăneci, Ceaușescu și vampirul Dracula. Și vorbind de vampiri și Dracula i-am spus că în România n-are nicio rezonanță această poveste, iar lumea românească nu e obsedată, așa cum credea el, de vampirism. El avea o imagine gotică asupra României. Mi-a spus că „vampir” și „Dracula” sunt printre cele mai folosite cuvinte pe coperțile cărților apărute în SUA și fac succes. Dacă un scriitor, îmi zicea el, venit din România, cum eram eu, ar scrie o carte despre Dracula sau vampiri ar câștiga un milion de dolari. Cam aceasta a fost discuția. Evident că eu am strâmbat din nas: cum să scriu eu, un scriitor serios, care vrea să intre în manuale, o carte cu Dracula? Mi se părea banal, periferic și kitsch. Dar uite că după douăzeci de ani, la un moment dat, a început să mă preocupe tema acestei distorsiuni istorice între mitul Dracula al lui Bram Stoker și realitatea istorică a evului mediu românesc cu domnitorul Vlad Țepeș și a început să mă lucreze, cum se zice. Prima versiune a acestui roman datează de acum zece ani, când am început să schițez planurile cărții. Am terminat-o anul trecut. Cam aceasta este istoria cărții. N-am urmărit să demasc ceva din viața reală. Este literatură în stare pură. Nu e un roman cu cheie, în care demasc sau denunț anumite realități. Este o poveste care trebuie citită ca o poveste.

– De ce ați dat romanului titlul Nocturnă cu vampir Opus 1?

– Am avut o listă foarte lungă de titluri și am intrat să fac cercetare pentru fiecare titlu pe Google să văd dacă există titlul respectiv la alți autori. De pildă, vă dau un exemplu: titlul Vampire blues mi-a plăcut foarte mult pentru că personajul meu are o muzicuță și se potrivea foarte bine. Numai că am găsit că deja există un blues dedicat vampirului. Și încet-încet m-am apropiat de acest titlu. Cuvântul „nocturnă” pleacă de la aspectul acesta gotic, nocturn, întunecat al cărții, dar evident amintește și de Nocturnele lui Chopin. Pe de altă parte „Opus 1” înseamnă că este volumul unu. Îmi propun să scriu o trilogie: un volum e dedicat acestei întrebări cheie dacă ucigașul în serie este supranatural – adică este un vampir − sau pur și simplu este un ucigaș în serie pământean. La finalul cărții aflăm că există un vampir. Următoarea carte se va intitula Transilvania Opus 2 și se ocupă de mitul concret evocat de Bram Stoker. Este o parodie la Dracula scris de Stoker, iar acțiunea are loc la Bistrița.

– Care sunt, dacă sunt, micile tabieturi ce vă ajutat să aveți inspirație?

– Eu nu cred în inspirație. Un prozator trebuie, cred că Marin Preda spunea, să stea bine pe scaun, să nu se ridice de acolo. Poeții sunt mai isterici: scriu scurt, pleacă, se plictisesc, se enervează și revin. Prozatorul trebuie să stea zilnic, cum stătea și Balzac. El e unul din autorii mei favoriți, iar acum îl recitesc. M-am întors la Balzac, sunt bucuros și mă simt foarte solid în umbra lui. Scriu de dimineață de la ora patru până la unsprezece de 30 de ani. Mă scol la patru, îmi fac o cafea, mă așez la computer și îmi mângâi pisicuțele… Am două pisicuțe pe nume Muțu și Uța, cărora le este dedicat thrillerul Nocturnă cu vampir Opus 1. Am vrut să fac ceva british. Adică scrii un roman terifiant cu trași în țeapă și dedici cartea grațios unor pisicuțe… E o ironie. Am vrut să avertizez cititorul să citească cu umor, să nu se lase furat de manipularea unui scriitor care vrea să-l ducă de nas până într-un anumit punct. Să citească circumspect.
Scriu de obicei la mai multe proiecte. În momentul în care un subiect nu-mi mai spune mare lucru și obosesc, nu-mi mai dă emoție atunci trec la altceva: fie un proiect din urmă, fie deschid un proiect. Cred că exercițiul zilnic este obligatoriu. Trebuie tot timpul să lucrezi. Violonistul, de exemplu, nu trebuie să lase vioara o zi că digitația se pierde foarte ușor. Cam așa e și cu scriitorul. El trebuie să-și mențină starea de concentrare și să fie focusat pe subiect, pe personaje, pe scene. Şi când doarme el visează romanul la care scrie. Eu asta pățesc. Când sunt în mijlocul unui roman nu trăiesc decât în acel univers. Și când sunt treaz și când dorm. Tot timpul… ca o halucinație, ca o hipnoză. Nu știu cum să spun, dar nu sunt în transă. Eu sunt genul de scriitor care nu mă las dus de propria mea fantezie. Încerc să exercit un control. Din acest motiv și scriu multe versiuni și le refac. Nu scriu dintr-o dată o carte.
Tabieturi nu am. Ascult muzică tot timpul. Dau drumul la computer și pun un CD. De pildă la Nocturnă cu vampir Opus 1 am ascultat Chopin tot timpul pentru că mă ajuta să creez o anumită atmosferă − romantică. Mă ajută la un anumit ritm, tempo, al frazei. Se simte cred în roman. Ce pot să mai spun e că nu pot să scriu decât acasă. Eu nu pot să stau într-un hotel sau într-o vacanță, pe plajă sau în camera de hotel să scriu, nu pot. Numai între cărțile mele.

– La finalul cărții ați notat, totuși, „Praga, Nisa, București”…

– Chiar dacă am scris asta nu înseamnă că am scris de acolo. N-am laptop. Înseamnă că sunt locurile în care am gândit cartea. Obişnuiesc să fac însemnări: dacă mă duc la Praga și citesc, aud sau văd locuri care mă interesează − fac însemnări. Unde mă duc ceva din simțurile mele devine mai acut. Așa și la Praga. Am văzut locuri care m-au inspirat chiar pentru Nocturnă cu vampir Opus 1. Și atmosfera mi-a plăcut și intenționam să mut un episod la Praga. Am renunțat în cele din urmă, dar a jucat un rol activ si m-a stimulat la scris. Mi s-a părut că sunt pe un teren fertil.

– Știu că apreciați scrisul lui I. L. Caragiale, iar în roman folosiți un limbaj colocvial, uneori chiar dur. Nu ați primit reacții negative în privința asta?
– Cum rușii se trag din Gogol, noi − prozatorii români − ne tragem din Caragiale. Îi sunt dator. Dintre scriitorii români este acela care a avut cea mai mare influență asupra mea. Îl citesc și-l recitesc așa cum mănânc pâine în fiecare zi. Știu pasaje și replici pe dinafară și uneori le folosesc chiar atunci când cei din anturajul meu nu realizează că îl citez pe Caragiale în momentul acela… Toată lumea crede că-l știe pe Caragiale și multe lucruri n-au fost reținute.
În legătură cu limbajul, lecția pe care mi-a dat-o Caragiale e una simplă: să folosești limba străzii. Să folosești limba vorbită, nu limba din dicționare. Dacă ar fi folosit Dicționarul Academiei astăzi nu mai citea nimeni Caragiale. Dar el se ducea într-o cafenea sau la teatru, unde auzea cum vorbeau actorii, cum se drăcuiau, flatau sau bârfeau și-și nota. Îmi place și mie să mă joc cu diferitele etaje ale limbii. Să mă plasez când într-o limbă arhaică, când în alta updatată. Îmi place să spun „hatâr”, „bogdaproste”, „moft”. Îmi plac să apelez la această parte a lexicului românesc. Îmi place cum se alătură și se alipesc la ce vorbim azi. Mi se pare că este foarte expresiv și foarte poetic acest amestec. E drept că-l folosesc cu o anumită cruzime, dar cum să scrii despre o asemenea lume? Ce să fac? Să iau DEX-ul? N-are nicio relevanță! Trebuie vorbită limba birturilor, a șoferilor, a polițiștilor, a gazetarilor! Dă acuratețe și dă șarm unei cărți. Descoperi o lume, dar descoperi și o limbă când citești un roman.

– Dumneavoastră ați ales subiectul sau subiectul v-a ales pe dumneavoastră?

– Nu pot să spun. L-am construit în timp. A fost partea cea mai minuțioasă a cărții. Am văzut că Jean Harris, care îmi traduce volumul, a spus că forța cărții este în intriga ei: the plot. A fost partea care s-a dezvoltat cel mai greu. Aveam povestea în mare, știam personajele, dar felul cum se derulează acțiunea a fost pentru mine un mister până foarte târziu. Am refăcut de multe ori.

– Fascinația pentru vampiri a fost mare, atât în literatură, cât și în industria cinematografică. De ce credeți că pe vampirul dumneavoastră ar trebui să-l cunoască cititorii?

– Eu nu sunt fascinat de vampiri. Așa cum v-am spus, am ajuns la această chestiune din acea întrebare, cred eu rațională: de ce această neînțelegere, această discrepanță între ficțiunea lui Bram Stoker, mitul care face atât de mare succes în Statele Unite și Europa Occidentală și realitatea, istoria românească? Am încercat să intru în fanta aceasta și să găsesc o explicație. Am avut o preocupare și răspunsul meu la ea e acest roman. În ce măsură el corespunde așteptărilor cititorului depinde. Cineva poate să fie derutat. Acesta e un roman cu Dracula și vampiri, dar nu pare deloc. Nu este romanul clasic cu vampiri așa cum am văzut în atâtea filme si am citit în romane. Ce cred că impune este această îndoială. Acest hamletianism al indeciziei de a te afla pe teritoriul real al domnitorului și al istoriei reale a Valahiei și ficțiunea lui Bram Stoker. Tot timpul mă întreb în ce plan ne aflăm: asasinul este un vampir sau un banal ucigaș în serie cu instincte criminale? Cred că asta-l face interesant și oferă o perspectivă nouă asupra chestiunii pentru că în Occident este ignorată istoria reală.

– I-ați și dat vampirului o îmbrăcăminte destul de des întâlnită pe stradă: un trening roșu cu glugă…

– El trebuie să fie un personaj real. E ca într-un film. Într-un film nu poți să inventezi monștri, deși acum se recurge la efecte speciale pe computer. Trebuie să-l arăți. Spectatorul trebuie să-l vadă cu ochii lui. Nu poți să-i vorbești despre personaj ca o abstracție. Trebuie să aibă carne. Atunci sigur că încerci să accentuezi anumite trăsături, pentru că de fapt este fantasy și trebuie să-l faci verosimil, credibil.

– Cui vă adresați cu această carte? Românii − se știe din statisticile U.E. − nu prea citesc.

– Nu citesc în general și nu citesc în special cărți cu vampiri. Față de cultura americană unde vampirul este o prezență foarte puternică, în literatura română și în spațiul public românesc el nu înseamnă nimic. Dar am riscat și nu m-am gândit neapărat la piața românească de carte. Cartea acum se traduce. Sunt în contact cu niște agenți literari care sunt interesați. S-ar putea ca anul viitor să fie pe o piață mare, sper pe cea americană. Nu știu cum se termină aceste tatonări și negocieri. Nu m-am gândit la cititorul român neapărat, dar nici la cel occidental. Am scris cartea pentru că mă frământa subiectul. Mi se părea că am niște personaje foarte puternice și nu vreau să le ratez.

– În Bucureștiul postcomunism din roman domnește dezastrul, mafioții sunt în funcții publice, iar societatea este complet distrusă. Încercați cumva să vă arătați dezgustul în acest fel față de ce s-a întâmplat în România după 1989?

– Unul din proiectele mele este să scriu romanul unui personaj cam de vârsta mea, care a intrat în această perioadă de după 1989 cu foarte mult entuziasm, cu încredere că lumea în care a trăit – pentru că o cunoscuse și pe cea dinainte – se va corecta, va deveni o lume mai bună. Aș vrea să scriu romanul unei dezamăgiri. Când am început să scriu vampirul eram deja presat de tema dezamăgirii, care e a generației mele. Critica pe care eu o fac în carte sau aspectul coroziv pe care îl au considerațiile mele se referă întâi de toate la aspectul Bucureștiului. Un București post-industrial, delabrat, în care industriile au dispărut, fostele hale industriale sunt astăzi acoperite de vegetație; în care sunt maidane și întinderi fără rost, enorme. Am o relație hate-love cu acest oraș în care m-am născut și mi-am trăit viața. În fiecare roman încerc să dau o altă perspectivă orașului, să dezvolt un alt aspect. În Nocturnă cu vampir Opus 1 am vrut să arăt acest București post-industrial, distrus, care se fărâmă pe zi ce trece, cu un aspect tot mai haotic și mai murdar. Și subiectul mi-a folosit pentru că lumea din roman avea nevoie de un decor pe măsură. Sigur că acest București „gotic” – el de fapt nu e gotic – care are ceva macabru, întunecat, care trimite spre mysteries sau lumea întunecată mi s-a părut că e exact ce-mi trebuie pentru decorul cărții.

– Vampirul conturat de dumneavoastră este un criminal dur, însă din acțiunile sale pare că face un rău „necesar” societății. Are România reală în aceste momente nevoie de un astfel de personaj, care să-i „curețe” pe marii corupți?

– Imaginea vampirului este aceea pe care și-o dorește românul. Adică un Vlad Țepeș și un justițiar care îi trage în țeapă pe cei pe care nu-i iubește: începând cu otomanii și continuând cu boierii corupți și exploatatori. Am păstrat această imagine în roman, a unui justițiar. Vampirul din carte ucide personaje din establishment. Ele aparțin nomenclaturii postcomuniste, sunt oameni cu mari averi, cu glorie, foarte cunoscuți, generali de securitate, șefi politici sau moguli. Și atunci lumea simplă care urmărește prin presă aceste crime în serie se bucură. Vampirul meu nu este un Rîmaru care omoară femei noaptea la colțul străzii ca să le violeze. El omoară un fost general de securitate, nu? Deci este un act de justiție. Aici s-a produs o răsturnare pe care nu am urmărit-o neapărat: în sensul că în romanele polițiste victimele sunt privite cu compasiune. Ele sunt personaje pozitive care au fost într-un moment prost într-un loc nepotrivit și cad pradă unui asasin. Asasinul este personajul rău, iar victimele sunt personaje pozitive. La mine în roman nu este neapărat un personaj rău, el face un act de justiție și e privit cu simpatie. Cu toate acestea
rămâne un asasin.

– De ce vă atrage, observ din acest volum, dar și din seria de documentare București, strict secret sau alte cărți, această lume a borfașilor, a mahalalei, a găștilor și a lumii interlope?

– Eu sunt născut în Obor și am copilărit în Bariera Vergului. Asemenea povești de gangsteri, bandiți, criminali și tâlhari am auzit în toată copilăria. Era, să zic așa, sunetul de fond al copilăriei și adolescenței mele. Apoi am citit arhivele poliției, serviciilor secrete și m-am lovit de această lume: a oamenilor care aveau de-a face cu justiția, poliția, criminali, infractori. Citiți vă rog Moartea unui dansator de tango. Bucureștiul periferiei din anii 1944-48. Mi s-a părut un material foarte ofertant pentru un scriitor. Mulți scriitori s-au ocupat de această lume. Nu văd de ce ar trebui s-o ocolesc. E o lume ofertantă și expresivă.

– I-ați atribuit personajului Naum – de altfel un veritabil român – tăria de caracter, modestia, corectitudinea și cinstea. Se poate asemăna el cu românii?

– Naum nu e un veritabil român. Este un om lipsit de ambiții și care nu intră în această competiție să ajungă cât mai sus sau mai bogat. El vrea să aibă femei, să bea și să se simtă bine. Este relaxat din cauză că îi lipsește tensiunea escaladării ierarhiei sociale. De asta și rămâne un marginal și nici nu vrea să plece din zona periferiei societății românești. Asta îl face destul de puțin tipic. E altceva decât vedem. Noi suntem mânați de ambiții, de frustrări, de competiție.

– Poate facem chiar și compromisuri.

– Urmează și compromisuri pentru că dacă te bați pentru ceva nu poți să cucerești lumea ca pe o cetate. Trebuie să te înțelegi cu ceilalți. Ticu Naum este exact opusul. Este relaxat, dar are ținută morală. Nu face compromisuri, nu a făcut și nici nu va face. Din acest motiv l-a și luat Iorgu Arsene, bătrânul comisar, pe lângă el pentru că știa că a plecat din poliție deoarece n-a vrut să devină un polițist corupt. Și el avea nevoie de un om cinstit, care să judece lucrurile drept și să-l ajute să rezolve cazul.

– Care este personajul dumneavoastră favorit din roman?

– Cred că Iorgu Arsene. Are și vârsta mea și l-am văzut ca pe un bătrân care privește în urmă cu o anumită experiență și cu resemnare. Mi-a plăcut resemnarea aceasta a lui care ia lucrurile așa cum sunt. Și încearcă să-i transmită asta ucenicului Ticu Naum. Nu vrea să dispară de pe lumea aceasta fără să-și transmită acest bagaj tânărului său coleg, care are undeva la 40 de ani, iar are Arsene undeva la 60-65 de ani.

 

 

(Cluj-Napoca, 25 aprilie 2018)
Interviu realizat de Mihai Cistelican

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg