Fără să aibă accente dramatice ostentative, poezia lui Vasile Igna este una calmă, de o neliniște profundă totuși, el expunându-și trăirile intime într-un discurs puternic metaforizat, nu fără a-și denunța spaimele singurătății (ale sale, ale omului de azi), trăitor într-un secol al pulsațiilor vitale crepusculare: „Nu mai privesc Pământul, îmi închipui doar. Putere/ nu mai am, nu mai am ochi, urechi nu am, arterele/ mi-s pline de metale rare, un fluviu de mercur/ mă-ndeamnă să m-arunc, îl trec și de pe mal apuc/ să strig: urgență! […] Apune secolul,/ apune, apune peste omul de pe străzi, omul de/ rând, urgență! Nu mai e timp, ofensă, perpetuă/ ofensă, e vremea să se audă sirenele pe străzi,/ moartea nu e doar pentru azi, truism uitat, dar/ moartea e pentru totdeauna, și ce rămâne, cât rămâne,/ cui? urgență, omul singur lângă un alt om singur,/ lăsat în pace, singur e cel puternic, singur” (Starea de urgență). Retragerea, dacă poate fi vorba de o retragere, în singurătate, e însă una în cuvânt, în cuvântul poetic, din care își creează propriul univers existențial, asumat astfel unui destin al prezențelor elementare ale firii: „Să trăiești viața unei insecte,/ petală gânditoare sub un cer/ iluminat de îndatoriri și comisioane,/ tânăr să fii cu o lungă eșarfă de fum/ străbătând cartiere și pajiști sub lună […] Să trăiești viața unei insecte/ printre tramvaie și benzi de autostradă –/ inorog cu o carte de vise în mână/ din care picură sângele liber al cuvintelor” (Autopsihografie). E un neoexpresionism melodramatic aici, în acest tip de poezie, în haloul căruia se identifică blagianismul descriprtiv, versul urmând ritualul unui intelectualism rafinat, calofil și bucolic: „Nu e nimeni/ ne ținem de mână/ nu-i decât iarba și-un drum/ o biată frânghie de fum/ ce leagă ca o stăpână/ țărâna de altă țărână […] E o toamnă spre vară/ o oră precum o soră/ ce nu ia din vreme decât/ mătasea moartă a funigeilor/ și îndeamnă iezii/ și aezii/ să se strecoare/ printre stâlpii de ceară/ ai după-amiezii” (Potecă spre cimitir).
Antologia O sută și una de poezii (Selecția poeziilor aparține autorului. Prefață, note biobibliografice și selecția referunțelor critice de Delia Muntean. Editura Academiei Române, București, 2022), urmează evoluția poetului de la volumul de debut Provincia cărturarului (1975) până la Periscop (2019), fixând profilul unui melancolic contemplator al lumii, pentru care trăirile emoționale interioare se coagulează organic în jurul spectacolului unei naturi mereu renăscânde, dătătoare de viață din propria-i adormire: „Duminecile verzi ale primăverii,/ rozele desfrunzite lângă stiva de cărămizi […] Apoi: coridoarele vântului, spațiu/ fără de păsări, cu toate legile abrogate:/ vremea urcându-și vrejul pe zidurile în ruină./ Singuri se urcă la cer taurii anotimpului,/ prin norul ce tremură își deschide cale/ răsuflarea sticloasă a lunii:/ iluzie a seninului, șuvoi de oglinzi livide/ în care se desenează umbrele vieții” (Insula verde). Există aici o ritualică religiozitate identitară dedusă din sacralitatea cosmică a timpului: „Sigur e că deasupra noastră, în ceruri,/ printre ape fierbinți și năprasnice geruri/ își fac loc unul lângă altul sufletele toate/ urcate acolo de secole și milenii nenumărate/ eliberate de trupuri ca o flacără incoloră/ ce devoră – devoră – devoră/ vremea de azi, de ieri, de mâine/ ca pe o cosmică și neîndurătoare pâine” (Egloga a VI-a).
Meditația e mereu confesivă implicând universul livresc al provinciei cărturarului (titlul volumului care a devenit oarecum generic pentru creația sa lirică), un loc al reflexiilor asupra propriei stării creatoare, asupra lumilor decantate în litere ce devin astfel chei de pătrundere într-o parabolă, într-un mister al destinului: „A încetat ninsoarea și e seară-n cărți/ litertele au început să se alunge/ e o încălecare nebună de e și de a și de u/ trupul lui c zăcând lângă trupul lui n/ o propoziție simplă lângă o propoziție dezvoltată/ o conjuncție copulativă lângă un dar adversativ// Prietene Cărturar, e seară-n cărți și-n suflete […] A încetat ninsoarea, mai aud/ foșnetul sunetelor în cuvinte, în cuvinte/ a scrie u, c scrie e,/ e-o seară-n care nu vor arde lumânări/ zețarul nu va reuși să îmblânzească/ turma de semne răzvrătită în cutia lui./ O, prietene Cărturar, e o seară mecanică/ fumul din cărți împânzește destinele” (Seară mecanică). Predispoziția ludică dezvăluie și predispoziția spre fantastic (cu subtilă ironie) care și el se profilează pe aceeași coordonată a metaforicei viziuni grotești, asupra timpului care macină totul în cale și a vieții ce se scurge implacabil: „Într-o margine de subpământ/ se aude scârțâind roata Morii de Vânt/ cu paletele jilave/ învârtită de o iapă cu coastele schilave/ dar neîmblânzită și murgă./ Poate că în coșul ei a început să curgă/ o făină de țărână și molii/ încuscrită cu voievozii și sobolii/ ce îngână cu voce tărăgănată/ o fără de cuvinte diată […] Ziua se agață de orizont/ cu un cârlig bont/ și ademenește după ea lumina/ cu promisiuni și șoapte/ până când se crapă de noapte” (Periscop).
O melancolie nesfârșită răzbate în toate ipostazele în care Vasile Igna își poetizează trăirile, febrile dar bine cenzurate de discreția cu care își decantează reflecțiile sentimentale și mai ales reverențele în fața trecutului unei iubiri („domesticită”) – „Aș fi vrut să vorbesc despre ea, dar ce folos?/ Azi îți aduc aminte de morții casei mele/ multe chipuri se întrezăresc/ dar niciunul aproape de mine” (Bine ai venit). Foarte bine surprinde esențialul acestei poezii de dragoste Delia Muntean (în excelentul său studiu introductiv la antologie): „Piesele dedicate femeii și erosului, grave și melancolice, așează imaginea acesteia preponderent în sfera purității și a sacrului […] o sfială aparte traversează întreaga lirică a lui Vasile Igna. E o respingere a tot ce înseamnă maculare și exhibare neprelucrată a lumii dinăuntru. Sunt reprezentări ce întrețin în același timp anumite echivalențe între femeie și poezie, ambele constituind dimensiuni vitale pentru autor. Ele se răsfrâng una în alta și totodată modelează raporturile creatorului cu sine și cu spațiul-timp în care trăiește”. Ilustrativă în totul, pentru lirica erotică a lui Vasile Igna, tandră și misterioasă, voluptoasă nu mai puțin, este această dedicație femeii-poem: „În fiecare poem se ascunde o femeie/ pe măsură ce scrii își dezvelește brațele/ și își potrivește respirația/ după cea a animalelor domestice/ aproape nu rămâne nimic care să nu fie/ atins de răsuflarea ei cu miros de prunc nou născut./ Numai poetul are gesturi firești când o zărește printre/ jaluzelele poemului dezbrăcându-se/ numai el îi poate ridica părul ce se revarsă/ peste văile pieptului cum ar ridica un șuvoi de fum/ auriu prelins din prăbușirea rece a stelelor./ Numai el îi poate deazlega cuvintele spuse în vis/ cum ar descifra o epistolă scrisă pe întuneric și/ aproape nu e mireasmă ce cutreeră nările ei cerești/ să nu fie destinată florilor, poamelor din livadă./ Când vine amurgul ea îmbracă hainele de umbră/ ale realității, ale dorinței țesute din vorbe exsangui/ nu din speranțe și subînțelesuri./ Doarme uneori asemenea cu sufletul nevăzut al stelelor/ trupul ei se visează pe sine/ jumătate carne jumătate abur/ eu stau între ele hotar/ jumătate pâine jumătate vin/ ca un pelerin în ținutul mătăsos al hazardului” (În fiecare poem). Nu e deloc greu să descifrezi aici o metaforică ars-poetica.
Poet al neliniștilor temperate, al comuniunii tandre nu peisajul unei naturi mitizate liric („Provincii. Grădini. Orbite. Insule ale/ unui arhipelag uitat”), elegiac și totuși vizionar în raporturile cu timpul, cu viața („mai singur decât cel care a inventat singurătatea”), Vasile Igna se distinge prin eleganța expresiei și prin profunzimea meditației dar și a mărturisirii existențiale („V-am înșelat, căci n-am fost fericit/ și curajos n-am fost cât se cuvine”), deopotrivă.