Desigur, problema laturii mistice, de tip oriental, a filosofiei neoplatonice a fost mult exacerbată, sugestia noastră privind dezvoltarea puţin influenţată a filosofiei greceşti, iar în perioada arhaică aproape neinfluenţată, prinzînd contur şi în cazul altor cercetători cum ar fi Wittaker, M. Chaignet sau C. Bigg. Şi ei conchid că filosofia platonică este o filosofie eminamente elenă, contaminările cu tipologia şi mentalitatea orientală fiind neînsemnate. În acest caz, cad şi teoriile eclectismului gîndirii neoplatonice, gîndire care va avea, cum spune şi Wihittaker, o extraordinară revenire la sfîrşitul Evului Mediu şi începutul Renaşterii, în secolele XVII – XIX ale erei noastre.
Ce face însă ca filosofia neoplatonică să fie cea care va lupta cu noile instituţii creştine pe cale de a se crea? Spiritul eliberării (Eleutheria), spiritul Republicii, adică raţiunea ridicată la rang de principiu ordonator şi, implicit, toată această atitudine a filosofului grec din şcoala platonică ostil oricărui tip de despotism, nu numai potitic ci și ideatic. Dar această atitudine a fost nu doar a şcolilor platonice sau platonizante ci a tuturor filosofilor greci sfîrşind cu stoicii, la începutul Imperiului.
Nu trebuie înţeles de aici că ar exista o ruptură între filosofie ca expresie a raţiunii şi religia greacă. În fond, aşa cum arătăm pe tot parcursul acestei lucrări, cele două nu numai că la origine au un fond comun, actul religios, dar şi că cele două au interrelaţionat constant. Nu trebuie să mergem prea departe pentru a demonstra acest lucru, Platon, atunci cînd vorbeşte depre nemurire, alătură mitul argumentelor filosofice. Este adevărat că o dată cu Aristotel şi apoi în şcolile care i-au urmat acest argument al nemuririi sufletului îşi pierde, aparent, din ce în ce mai mult din importanţă, pentru ca la epicurei să fie negat întrutotul. Şi deşi se părea că această latură atee îşi făcea tot mai mult cale în gîndirea grecească, totuşi, odată cu neoplatonicii, aceste idei metafizice platonice îşi croiesc drum cu o forţă extraordinară. Din acest moment, pe tot parcursul istoriei culturale europene, aceste două atitudini, cea (neo)platonică şi cea aristotelică îşi vor împleti destinul. Din latura platonică îşi vor face apariţia cele mai importante curente metafizice, din cea aristotelică curentele de timp raţionalist care vor culmina cu explozia fantastică a ştiinţelor naturii.
Trebuie însă să delimităm, mai întîi, contextul în care este posibilă această revigorare a metafizicii platonice începînd cu secolul III d.Ch., cînd pe firmamentul filosofiei greceşti, aflate la crepuscul, îşi face apariţia neopatonismul, cu reprezentantul său cel mai de seamă, Plotin.
Aparent, miza conflictului dintre vechea lume şi cea nouă „in statu nascendi” era, în fond, politeismul celei dintîi şi monoteismul noii lumi. Numai că această catalogare, devenită de multă vreme clişeu, are o singură problemă, aceea de a fi complet greşită.
Nu putem vorbi de politeism, poate nici măcar la nivel popular, în ce priveşte mentalitatea şi situarea religioasă a omului şi, în speţă, a gînditorului grec. Aşa cum am subliniat în repetate rînduri, ideea religioasă grecească, din cele mai vechi timpuri, avea la baza ei ideea de UNU. Mentalitatea religioasă grecească era, în esenţa ei cea mai esenţială, monoteistă, dar, în acelaşi timp, rezonabilă. Astfel, în epoca clasică, Platon şi Aristotel au respins cu multă detaşare ideea de politeism. Prin urmare, este complet greşit să considerăm lupta între creştinism şi apărătorii religiilor locale ca o luptă între politeism şi monoteism.
Ideea mult vehiculată după care în această perioadă se constată un declin manifest al religiilor locale şi o înflorire a celei creştine, nu este tocmai exactă. Această percepţie falsă, deşi stabilă, îşi are sorgintea în literatura Republicii romane tîrzii, însă descoperirile arheologice recente arată contrariul.
Este un fapt fără de tăgadă că multe religii locale au fost părăsite de către practicanţii lor, însă acest lucru nu s-a făcut în favoarea creştinismului. Părinţii bisericii, pe care nu îi suspectăm de prea multă obiectivitate, au avut grijă, la rîndul lor, să inculce această idee. Se pare, adepţii păgînismului s-au orientat tot către păgînism, însă spre cel de sorginte orientală, s-a efectuat o translaţie în masă, de la un cult la altul care părea, în acel timp, mai interesant şi mai evoluat.
„Neglijarea altarelor zeilor, despre care vorbeşte Lucian, poate fi explicată prin această reorientare de credinţă. În dialogul Θεων Εκκλησια, zeii eleni sunt chemaţi laolaltă în vederea izgonirii divinităţilor barbare ce pătrunseseră, cum sunt acelea care poartă veşminte persane sau asiriene şi mai ales «zeii cu chip de fiară ai Nilului», care aşa cum însuşi Zeus este nevoit să recunoască, sunt o ruşine pentru Olimp”.
Această idee, arată Whittaker, va fi cea care va contribui la acceptarea pe scară largă a sincretismului încă în perioada Renaşterii şi va fi definitorie pentru aceasta, aşa cum va face Giordano Bruno în Spaccio della Bestia Trionfante, preluînd sugestia tocmai de la Lucian.
Totuşi, chiar şi grecii au avut, nu numai orientalii, ideea revelaţiei religioase personale. Cel mai elocvent exemplu este cel al sectelor pitagoreice a căror structură, ideile privind armonia comică, taumaturgia, organizarea, raportare la un erou – zeu fondator, cum a fost Pitagora, are reale asemănări cu doctrina creştină.
Aceste asemănări au fost relevate încă de Ed. Zeller şi sunt privite în strînsă legătură cu o posibilă contaminare a ideilor religioase greceşti, profund antropomorfice, cu cele ale care conţin doctrine ale salvării, astrolatria şi animismul caldeean.
Deja la Platon, care nu face decît sinteza genială a concepţiilor preexistente în gîndirea religioasă şi filosofică de pînă la el, această idee a caracterului divin al astrelor era deja conturată, ea fiind, de fapt, preluarea credinţelor populare, în contrast cu latura cultă, oficială, a religiei greceşti, dar şi a teoriilor „hylozoiste” ale presocraticilor. Este aceeaşi dualitate între spiritul materialist – ştiinţific al grecilor şi propensiunea lor nestăvilită spre metafizic, aşa cum va face şi Platon în Timaios. Această sitauare între apolinic şi dionisiac a grecului se va oglindi peste tot şi va structura curentele filosofice eline.
Aşa se va întîmpla şi în şcoala neoplatonică unde cei ce se vor orienta spre „scientismul” clasic al filosofiei şi religiei se vor întîlni, în interiorul aceluiaşi curent, cu cei ce vor milita, oarecum, pentru deschiderea spre noutatea adusă de noua religie, dar se vor întoarce tot spre vechiul păgînism unde vor încerca sa găsească puncte de contact, comuniunea mistică cu Zeul nefiind departe de revelaţiile unificatoare ale creştinilor.
Dealtfel, chiar dacă nu putem vorbi de un eclectism propriu-zis, este indubitabil că şi neoplatonicii, la fel ca Platon, au sintetizat cam tot ceea ce dăduse mai însemnat filosofia antică, cu excepţia clară a epicureicilor pe care îi repudiază. În ce priveşte adăugirile mistice, atît cele de sorginte elenică, de tip pitagoreic, dar, mai ales cele de tip oriental, în măsura în care au existat, şi este evident că au existat, nu împietează asupra structurii de fond a gîndirii filosofice de tip grecesc, care sunt caracteristice acestui curent filosofic.
Th. Whittaker pune pe seama lui Platon şi a tendinţelor acestuia de a se apropia de filosofia orientală apetitul filosofilor neoplatonicieni pentru misticism. Aserţiunea ni se pare forţată, neputîndu-se face o asemenea apropiere directă, iar în ceea ce priveşte speculaţia conform căreia sistemul politic imaginat în Republica ar fi fost inspirat după modelul egiptean, facîndu-se referire la împărţirea societăţii pe caste, acest fapt ni se pare a nu avea nici un fel de legătură cu realitatea gîndirii platonice şi nici cu speculaţia, de altfel puţin susţinută, după care afinitatea platoniciană cu Orientul s-ar găsi încă în influenţele pe care societatea grecească le-ar fi avut în epoca arhaică, adică în însăşi cea mai pură tradiţie greacă. Mai degrabă, considerăm că neoplatonismul, ca „şcoală” este mai îndatorată gîndirii pitagoreicilor, a celei platoniciene şi aristoteliciene, cu care, în ciuda numelui lor, are o mare afinitate.

 

 

(din lucrarea Imaginativ și adevăr)