Explozia nemaiîntîlnită a cercetării ştiințifice a dus gîndirea umană la un progres căruia nu i s-a găsit încă o finalitate. Cercetarea s-a disipat şi este lipsită de un fir călăuzitor. Această cercetare, pe care noi obișnuim să o numim exactă, dar prin aceasta nu neapărat riguroasă, asupra unuia sau altuia dintre domeniile ființării, este rezultanta voinței de cunoaştere, însă nu o voință cu scop, ci o voință care se are în vedere doar pe sine însăşi. Știința ca metodă a cercetării naturii este tributară cercetării părții în dauna întregului. De aceea, cercetarea științifică nici nu are o viziune a întregului și nici nu o va avea vreodată. Toate științele lucrează după metode ipotetice și își întemeiază cercetările pe capacitatea imaginativului poietic rațional uman aprioric de a pro-iecta o lume, la nivel micro sau macro. Viziunea in micro este una dintre carcteristicile fundamentale ale cercetării științifice bazată pe logica lui pars pro toto care, cel puțin la nivelul cercetării fenomenului, a naturii care este chiar obiectul cercetării ei, se vădește a fi o metodă sofistică. Problema este aceea că cercetarea, în cele mai multe cazuri, nu corespunde realității, nu se coagulează nici măcar la nivelul unui adevăr de tip adequatio rei ad intellectus. Ea se manifestă ca voință de a cunoaște, ca voință de sine și pentru sine și care are ca scop suprem cunoașterea privită în general drept cunoaștere, ratînd de cele mai multe ori aplicabilitatea asupra obiectului de cercetat sau, mai precis, nimerind-o arareori. Așa stînd lucrurile, arogarea obiectivității științifice mai este un adevăr absolut? Nicidecum. Sub acest aspect întreaga mitologie științifică construită cu greu, în sute de ani, se clatină dramatic. Metafizica, ca și cunoaștere a generalului, are misiunea de a da deoparte acest văl al atotputerniciei științei și trebuie să își afirme calitatea de soră mai mare a acesteia și nicidecum pe cea de slujnică. Filosofia poate da firul corect al cercetării și eticii științifice, atît cît există, și să îi mențină credibilitatea în aceste zile ale pandemiei în care efortul științific mondial își arată doar o uriașă voință de voință și o înfiorătoare neputință. Aşadar, „cercetarea modernă este ancorată, cu alte modalități de reprezentare şi cu alte moduri de producere a ființării, în trăsătura fundamentală a acelui adevăr potrivit căruia tot ce ține de ființare poartă amprenta voinței de voință, a cărei formă incipientă s-a manifestat ca «voință de putere». Concepută ca trăsătură fundamentală a naturii de ființă a ființării, «voința» este echivalarea ființării cu realul, în aşa fel încît realitatea realului este ridicată la rangul unei necondiționate putințe de confecționare proprie obiectualizării nelimitate. Ştiința modernă nu slujeşte un scop care îi este oferit abia ulterior şi nici nu caută un «adevăr în sine». Ca o modalitate a obiectualizării calculatoare a ființării, ea este o condiție instituită de însăşi voința de voință, care tocmai astfel îşi asigură dominația esenței sale. Însă deoarece întreaga obiectualizare a ființării se rezumă la acumularea şi asigurarea acesteia, ea obținîndu-şi din această ființare posibilitățile progresiei ei, obiectualizarea se rezumă la ființare şi socoteşte că aceasta este deja ființa”1.
Mergînd, pînă la un punct, pe firul gîndirii heideggeriene, vom reitera ideea că gîndirea „exactă” este de cele mai multe ori şi gîndirea mai puțin riguroasă, dacă vom lua în considerare faptul că rigoarea este rezultanta încercării de menținere constantă a raportului cu acel ceva esențial propriu ființării, anume ființa. Gîndirea exactă recunoaşte doar calculul şi este aservită acestui calcul. De aceea metoda științei este matematica. Matematica nu este știință ci doar metodă, întrucît dacă ea ar fi știință ar avea putința cercetării naturii. Or, cercetare nu înseamnă ordonare, calculare, statistică și nici măcar speculație, ca și în cazul matematicilor intuitive. Cercetare este tot atît cît creativitate discursivă și nicidecum calcul.
Orice modalitate de calcul disipează ceea ce este numărat şi îl subordonează numărătorii. Calculul face posibilă apariția doar a ceea ce este numărabil. Această numărătoare care se numără pe sine progresează într-o infinită mistuire de sine. Aplicarea şi suprapunerea calculului cu ființarea dă ştiinței impresia, oricum falsă, că prin această numărare devoratoare se şi revelează ființa ființării. În acest fel, gîndirea calculatoare se ascunde în spatele a ceea ce ea însăşi produce (din interiorul imaginativului poietic) şi dă aparența unei gîndiri producătoare punînd în lumină doar ceea ce poate fi calculabil şi consumat de propria modalitate de explorare. Această gîndire calculatoare nu conştientizează faptul că esența calculabilă a propriului său calcul ține de ceea ce este incalculabil – ființa – şi scapă oricărei tentative de determinare prin calcul. Însă gîndirea care nu este determinată de şi prin calcul şi care se referă la acel altceva al ființării, gîndirea esențială pentru umanitatea omului, este gîndirea metafizică (Heidegger). Acest lucru apare, repetăm, ca manifest în zilele noastre cînd gîndirea științifică, supraevaluată și limitată la propria metodologie, nu a făcut altceva decît să amplifice haosul planetar generat de structura unui virus, al unei proteine de o simplitate pe care știința, mitologizată nepermis în ultimele sute de ani, nu o poate înțelege și contracara. Acest lucru este un factum. Cunoașterea științifică nu numai că își pierde aura, artificial creată, cu care a subordonat celelalte modalități ale cunoașterii, dar își arată, penibil, propria neputință.
Stiința nu este cu nimic superioară considerentelor, speculațiilor și teoriilor metafizice care propun un adevăr și îl demonstrează prin intermediul raționamentelor. Imaginativul poietic științific nu numai că nu este superior celui metafizic ci, cum aspru se dovedește, îi este chiar inferior. Între aproximările presocraticilor și ipotezele, nu de puține ori rizibile, ale științei contemporane, nu există nici un fel de diferență. Cercetarea științifică nu poate depăși logica umană care este diferită de logica naturii care este obiectul ei primordial și pe care o poate surprinde și cuantifica doar la un moment dat, întrucît fenomenul se află într-o continuă mișcare și devenire. Metodologia strictă a științei supusă demersului calculator al matematicii nu face decît să îngusteze mai mult aria cercetării pe care nici nu o poate susține în spectrul naturii. Marea majoritate a alegațiilor fizicii, astrofizicii, biologiei, biochimiei etc. nu sunt decît posibilități imaginative care, ca orice fel de posibilitate, în ciuda raționalității sale, se poate realiza sau nu.
Cercetările astrofizicii și ale fizicii cuantice, ale microbiologiei și biochimiei se lovesc puternic de opoziția naturii. Logica acesteia fiind străină acestor cercetări care cad, de cele mai multe ori, în derizoriu, dar consumă resurse imense și care, începînd încă de astăzi, nu își mai găsesc în totalitate justificarea.
Tot astfel, sumele imense care se preconizează a fi investite în elucubrațiile unor așa-ziși savanți care „vor să salveze planeta”, și ale căror studii puțin credibile și imposibil de probat în termeni strict științifici sunt o adevărată bătaie de joc consumatoare de resurse inimaginabile, creatoare de teorii fascizante sau de-a dreptul fasciste, mathusiene chiar, nu pot fi justificate atîta vreme cît un vulcan care erupe, timp de o lună doar, poluează cît toate utilajele și autovehiculele existente la un loc, în ipoteza în care acestea ar funcționa necontenit minim 100 de ani. Schimbările climatice sunt ceva obișnuit și normal pe Terra și ele nu se datorează acțiunii umane. Să luăm un exemplu: în jurul anului 1000 vikingii au descoperit un tărîm pe care l-au denumit Grünland, adică „tărîmul verde”, un tărîm plin de vegetație, și pe care noi îl denumim Groenlanda. Prin urmare, nu acțiunea distructivă a omului care nu avea mijloacele tehnice necesare a cauzat această schimbare dramatică a climei ci însăși natura, ciclicitatea ei. În acest sens, cartea lui Emmanuel le Roy Ladurie, Histoire du Climat depuis ľ An Mil, carte considerată fundamentală în domeniu și inspirată din scrierile unui Max Planck, publicată în 1967 de către Flammarion, dă o puternică lovitură arhanghelilor apocalipsei ecologice. Pseudo oameni de știință, în frunte cu socialista Alexandria Ocasia Cortez, autoarea New Green Deal, sau Saikat Chakrabarti, potilician democrat american și spijinitor al autoarei, au enunțat teorii așa-zis științifice devastatoare care nu sunt decît alegații și fantasmagorii politico-economice fără o întemeiere științifică reală, promovate de guverne în scop economic și ca arme de negociere politică. Aceste simple fabulații nu pot fi un model de urmat pentru umanitate, atît din punct de vedere social cît și din cel economic și chiar ontologic.
Emmanuel le Roy Ladurie face un expozeu istoric, adunînd documente de arhivă și apelînd chiar la presa vremii în susținerea cilicității încălzirii și glaciațiunii pe pămînt, văzute ca schimbări normale, neinfluențate de factori exogeni ci provenind chiar din interiorul ecosistemului.
Recent, un tembel, cică cercetător la CERN, zicea că trebuie să intervenim în nucleul pămîntului să-i schimbăm „devierile”. Că altfel urmează apocalipsa climatică. Succes, în lumea proștilor și degeneraților tembelii sunt împărați.
Tot așa, această pandemie care a lovit lumea nu a putut fi fi învinsă de cercetarea științifică și a trecut, cel mai probabil și atît timp cît nu vorbim de un atac biologic în care antidotul este deja cunoscut, în mod natural. Pentru acest corona în măsura discutabilă în care e natural, foarte posibil, aproape cert, nu va exista un vaccin eficient, așa cum la SARS 1, apărut în perioada 2002 – 2003, sau la matusalemicul HIV, în care s-au învestit peste 30 de miliarde de dolari, nu există nici un vaccin. Dealtfel, gripa Hong Kong din 1968 – 1970 și care a produs minim un milion de decese, după unii patru milioane, pare a fi dată uitării, poate datorită faptului că presa acelei vremi nu a destabilizat socieatatea prin crearea uni isterii globale, a unei infodemii criminale. Lupta împotriva actualei gripe se face cu mijloacele de acum sute și mii de ani, prin izolare. Este ridicolă sau interesantă afirmația, bazată pe nimic, nici măcar pe istorie, că acest tip de gripă, extrem de virulentă, va avea o evoluție în „dromader”. De unde știu respectabilii oameni de știință, cîtă vreme tipul acesta de epidemie nu are nimic de a face cu gripa spaniolă care a izbucnit în vară și toate reprezentările grafice arată o curbă a lui Bell, în clopot? Nici o epidemie nu a distrus omenirea, așa cum nici aceasta nu o va face. Ele au dispărut brusc, așa cum au apărut, fără ca nimeni să poată face nimic. Însă această pandemie a eradicat brusc și, probabil, pentru totdeauna mitul atotputerniciei științei și a progresului ei infinit, pentru că, în ipoteza în care, totuși, un vaccin viabil va fi fabricat, acesta va fi tot o creație a imaginativului poietic specific, rațional, și nu o „descoperire”. Această reprezentare a științei, îndusă ilicit omenirii de sute și zeci de ani de către tot soiul de tembeli ideologizați, autori de „studii”, este o reprezentare falsă. Tot uriașul bazin al orgoliului omului de știință a fost aruncat în marea necunoașterii de un virus minuscul. Știința trebuie repornită, pe alte principii, pe alte valori și trebuie călăuzită de gîndire, de conștientizarea structurii imaginative științifice specifice, de metafizică, care astăzi își afirmă superioritatea. Știința nu trebuie confundată cu tehnica planetară și cu informatizarea ei care este partea malefică a acesteia prin faptul că atentează la esența omului ca om, la ceea ce l-a format și i-a asigurat existența în timp, respectiv munca, morala, socializarea, conștiința limitei.
Știința, prin extensia ei care este tehnica, nu răspunde nevoii stringente de existență fizică a omului și atunci îi oferă remedii false, virtuale. Chiar pentru cei care cred necondiționat în miracolul medicinei și a valorilor vieții promovate de medicina clinică, aspect care este de necombătut, trebuie spus că unele cazuri particulare rezolvate cu mijloace descoperite de știință și care chiar funcționează, puține dealtfel, vaccinurile, antibioticele, antihipertensivele, antialergicele în frunte cu glucosteroizii, angioplastiile, și încă cîteva, nu aduc nimic bun speciei umane cît timp indivizi neviabili se pot reproduce, chiar dacă mulțumirea și supraviețuirea individului și familiilor este incontestabilă și de salutat. Din contra, gîndind la scara istoriei chiar dacă acest lucru ne displace, aceste intervenții salutare individual, pot duce în timp la fragilizarea speciei umane.
Este momentul în care metafizica și gîndirea liberă rațională, cu mijloacele sale specifice de surprindere a universalului, își poate reafirma superioritatea în fața științei. Știința nu are o viziune integratoare a existenței umane, cercetările ei trebuiesc dirijate spre scopuri care să servească umanitatea și nu trebuie lăsată în perpetuarea practicilor dezastruoase, a cercetărilor distructive, a dezvoltării din chiar interiorul cercetărilor științifice a unor tehnologii malefice, precum recenta tehnică planetară a informaticii și gîndirii artificiale care au dus deja ființa umană spre universuri pur virtuale, distugătoare pentru umanitate, nu doar la nivelul drepturilor naturale, la nivel spiritual, dar și la nivel fizic, biologic, care nu au nici o legătură cu imaginativul poietic constructiv al realităților care pot servi umanitatea și natura și care ne conduc înapoi la peșteră, la peștera informațională. O privire aruncată astăzi la deloc banalele și inocentele rețele sociale este suficientă pentru a-mi susține cu prisosință afirmațiile. Pentru că în contrast cu ceea ce se crede, accesul facil la informație nu ajută la stabilizarea și asimilarea acesteia, dimpotrivă, o dizolvă și o face inutilă. Un fizician de anvergura lui Heisenberg a avut luciditatea și puterea de a recunoaște acest lucru, atunci cînd se referea la cercetarea fundamentală în fizică și la rateurile sau delirurile ei inadmisibile. Nu este cazul să insistăm aici asupra tuturor invențiilor lingvistice ale unor particule ale fizicii teoretice care, în realitate, nu au putut fi demonstrate niciodată.
Doar metafizica, care este gîndire originară, este cea care poate indica drumul cercetării umane, poate construi și poate menține omul în ocrotirea care, paradoxal, este dată acestuia de deschisul lumii. Un biolog de talia lui Jakob Johann von Uexküll, de la care Heidegger a avut multe de învățat și de care a fost influențat decisiv, nu în zadar afirmă acest lucru. Omul este singura viețuitoare care percepe realitatea mediat, prin intermediul conștiinței. Acest fapt face ca intelectul său să fie supus erorii, eroare dată de percepție. Însă abia atunci cînd realitatea este percepută la a treia mînă, prin intermediul lumii virtuale informatice, dezastrul cunoașterii, raportării, valorizării și înțelegerii lumii se face resimțit cu o cumplită acuitate. Haosul, pseudocunoașterea, lipsa moralei, a valorilor autentice, incultura agresivă, manipularea odioasă, corectitudinea politică păguboasă, falsa simfonie a culturilor, cenzura, falsa percepere de sine care se manifestă plenar în lumea fără principii a „realității virtuale” constituie începutul sfîrșitului pentru homo sapiens, așa cum îl cunoaștem de la apariția lui pe pămînt și marcheaza trecerea de la democrație la ochlocrație și dictatura ei. Totul culminind cu „cancel culture” și atacul stîngiștilor și globaliștilor la specia umană, fapt care trebuie oprit cu orice preț.
„Această gîndire (metafizica, n.n. M.A.) răspunde exigenței pe care i-o adresează ființa, în măsura în care omul remite esența istorică a simplității ce caracterizează singura necesitate care nu constrînge – obligînd, ci care creează nevoia ce se împlineşte în libertatea sacrificiului. Păstrarea adeveritoare a adevărului ființei – orice i s-ar întîmpla omului şi întregii ființări – iată ceea ce se impune. Sacrificiul este risipirea de sine prin dăruire a ființei umane, o risipire care este liberă de orice constrîngere, deoarece se naşte din abisul libertății şi poartă către păstrarea adeveritoare a adevărului ființei pentru ființare. În sacrificiu survine recunoştința ascunsă, singura care onorează generozitatea cu care ființa s-a dăruit esenței omului în gîndire, pentru ca aceasta, în raportul său cu ființa, să ia asupră-şi vegherea ființei. Gîndirea originară este ecoul bunăvoinței ființei, în care se luminează şi în care survine acel unic lucru: că este ființare. Răspunsul gîndirii este originea cuvîntului uman, iar acest cuvînt este cel care, el abia, lasă să se nască limba, ca manifestare a cuvîntului în cuvinte. Dacă nu ar exista uneori, în chiar temeiul esenței omului istoric, o gîndire ascunsă, atunci el nu ar fi nicicînd capabil de recunoştință, dacă admitem că în orice manifestare a gîndirii şi a recunoştinței trebuie să existe, totuşi, o gîndire care gîndeşte în chip originar adevărul ființei”2.
De aceea, cutremurul care a bulversat știința în zilele noastre trebuie, cumva, stopat. Acest lucru se poate face printr-un efort al gîndirii filosofice de a repune pe drumul adevărului și al cercetării originare întreaga paletă a cercetării științifice. Cîtă vreme dezvoltarea necontrolată, haotică și contraproductivă a științei nu va fi bine îndrumată și poziționată, riscul ca umanitatea să își piardă temeiul și să dispară în neant este neașteptat de aproape. La un „click” distanță.
De aceea, noua sarcină a metafizicii este să arate drumul pe care ființarea care este omul trebuie să pornească. Pentru aceasta metafizica va trebui să găsească un nou sens sau să propună o nouă religie în care tehnica planetară și falsa știință care a invadat cercetările contemporane să fie înlăturate. Pentru aceasta e nevoie de o nouă gigantomahia peri tes ousias întemeiatoare. Ceea ce rămîne însă de văzut este dacă omul va mai avea putința unei adevărate revoluții a spiritului și în credința renăscută, dacă va exista o disponibilitate pentru reîntoarcerea la gîndirea originară. Si pentru că Dumnezeul nietzschean este, din pacate, o realitate, metafizica va trebui să-și asume salvarea ființei umane. Cu condiția existenței unei susțineri reale în însăși interiorul filosofiei dar și al științei și tehnicii planetare avide de finanțări și profituri nelimitate și generatoare de rezultante debile și debilitante, și va mai trebui o voință de salvare care să depășească interesele imediate și meschine. O voință și gîndire vizionare.
Acest lucru nu se va întîmpla atît timp cît așa-zișii metafizicieni contemporani refuză lumea ca întreg și se raliază viziunilor scientiste, le adoptă și încearcă să construiască o realitate „feliată” în spatele căreia rînjește și își arată chipul malefic însăși esența tehnicii a cărei fundamentare este virtualul sau dedublarea realului. Chiar dacă aceste idei au „in nuce” viziunea primară ockhamistă, ele nu vor reuși niciodată să impună o metafizică integratoare, o gîndire care să susțină ființa și omul aflate la răspîntia derivei. În acest sens, filosofii care vor să construiască realitatea cu ajutorul imaginației și nu cu cea a imaginativului fac o imagine falsă metafizicii ca abordare integratoare a lumii așa cum omul a cunoscut-o și s-a raportat la ea dintotdeauna.
Spre exemplificare, într-o carte care a suscitat oarecare interes numită bombastic Warum es die Welt nicht gibt3, Markus Gabriel, cel mai tînăr profesor de filosofie din Germania, se străduie din răsputeri să ne demonstreze că lumea nu există.
Ceea ce reproșează Markus Gabriel filosofiei de pînă la domnia sa este faptul că aceasta, prin intermediul metafizicii, a crezut mereu că lumea există și că, în schimb, există o „monstruozitate numită sinteza transcendentală a apercepției” care ar asigura „unitatea aperceptivă a lumii” și care, după părerea sa, este goală de sens, mai precis nu există. Prin această monstruozitate Kant duce cercetarea metafizică într-un zid, zid care are drept cărămizi, în principal, în sinele, lumea în sine, lucrul în sine, ființa, etc. Tot jargonul filozofic, înclusiv cel heideggerian, este dus în derizoriu și considerat drept nul.
Într-o încercare de ontologie negativă, Markus Gabriel, nu numai că renunță, de dragul unor argumentări mai mult sau mai puțin sofistice, am accentua totuși pe „mai mult”, la ideea de lume ca și unitate a ființării, lucru pe care de la greci începînd și pînă la gîndirea sa metafizica a tot încercat să îl demonstreze, metafizica clasică desigur, în varii gîndiri și susținută de diferite concepte fundamentale printre care: ființa, adevărul sau voința, ca să menționăm doar cîteva, dar încearcă, la un mod deloc convingător, să le desființeze.
Astfel, după Markus Gabriel, nu numai că lumea nu există ca un tot unitar, nu numai că aceasta nu poate fi percecepută iar realitatea ei poate fi contestată ci există doar o sumedenie de mici lumi, „felii” de lume, cum ar fi lumea paianjenului sau a altor insecte, care au și ele o lume a lor diferită de lumea noastră care e guvernată de o falsă ființă superioară: omul. Demonstrația lui Markus Gabriel nu se susține, fapt sesizat încă de Aristotel și amintit de noi încă la începutul acestei lucrări, întrucît realitatea arată că tot ceea ce este obiectual există, în afara lumii . Obiectualul aparține astfel lumilor create infinite și care nu pot și nici nu e nevoie să fie aduse la unitate. Undeva am mai citit aceste afirmați și, cum nu mă înșel, le-am citit la William Ockham atunci cînd vorbește de inexistența Universalului, a ființei și lumii, precum și a altor concepte care determină generalitatea abstractă dar prin aceasta nu lipsită de realitate. Cel mai real dintre lucrurile reale este Ideea, zicea Hegel.
Cum spuneam, metafizica are prostul obicei de a opera cu diferite concepte de genul: categoriilor, sintezei tanscendentale a apercepției, ființei, adevărului, voinței, energiei etc. Markus Gabriel spune că acest lucru este ilicit și că doar lumile în particularitatea lor extremă există, ceea ce există mai puțin este lumea.
Pentru a putea face asemenea demonstrații tînărul profesor din Bonn face apel cel mai adesea la imaginație, începînd cu exemple ale unor romane rusești extrem de populare care preiau o temă heideggeriană a spațiului și trece mai apoi spre mult mai complicații extratereștrii pe care îi pune să observe o lume care nu există cu un spațiu care nu există, anume spațiul lumii. Realismul de tip ockhamist de care vorbește îl va intitula „noul realism” și va susține că este singurul autentic, la fel ca științele, atît timp cît și științele au obiceiul de a ignora întregul în favoarea particularului. De aici, pînă la a demonstra superioritatea cercetării particularului și a faptului strict determinat de „domeniul obiectual” ca domeniu al cercetării genuine, nu este decît un singur pas. Markus Gabriel îl face.
Acum ceea ce nu îi „reușește” tînărului profesor german este tocmai demonstrația care ar trebui să o facă, avînd în vedere domeniul în care se exersează, care să fie una conceptuală și care să nu aparțină „fanteziei”, „imaginației”, „cîrji ale rațiunii” (Kant) pe care acesta le folosește necontenit, în dauna tinereții sale. Raționamentele și jocul „constructivist” al conceptelor nu îi ies lui Markus Gabriel, iar apelarea necondiționată la imaginar strică acuratețea logică și epistemologică a demonstrației, ceea ce, pentru dumnealui, nu poate fi admis, întrucît nu este metafizician (deși se dorește) ci epistemolog.
Mereu lipsește ceva cercetării lui Markus Gabriel, atîta timp cît neagă existența unei sinteze transcendentale a apercepției sau a unui alt concept pe care l-ar putea propune pentru a „lega” lumea și a o aduce la unitatea conceptului. Apelul la imaginar nu îl ajută, din contra îl oprește să demonstreze lumile multiple ale vietăților iraționale sau ale lucrurilor care nu își găsesc un loc în spațiu, spațiu pe care dînsul îl înțelege, la modul rizibil, ca spațiu material, care se dilată și se contractă necontenit, cumva la modul heraklitian, spațiu pe care îl concepe „cel mai deștept om din lume”, așa cum îl numeau „sous-genialii” din presa mainstream și nu numai pe fizicianul Stephen Hawking.
Or, dacă unitatea kantiană a apercepției transcendentale i se pare o monstruozitate, dacă noțiunile de univers sau lume i se par de nesusținut, acest lucru este posibil, pentru el, deoarece atît universul, dar mai ales lumea, nu există. Ele nu există pentru că nu pot fi statuate într-un spațiu deteminat empiric. Din acest motiv, Markus Gabriel se grăbește să le desființeze.
Desigur, pentru un cercetăror de vîrsta sa, un Kant sau un Heidegger poate fi demodat, mai ales că aceștia nu au putut să scrie atît de scurt și concis ca el. Numai că acest stil eseistic, scurt și afirmativ, al cărui unic dar monstruos păcat este acela al lipsei demonstrației serioase, conceptuale și nu alegorice sau metaforice, dacă nu poate propune nimic, atunci îi vine mai bine la îndedemînă să desființeze. Noroc că filosofia și metafizica mondială nu își au baza exclusivă în capul lui Markus Gabriel.
Desigur, ca un veritabil ockhamist, adeptul noului realism nu va putea fi de acord că actul cunoașterii este unul pur subiectiv și cunoașterea este dată doar ființării umane și nu unor extratereștri. Noi i-am propune domnului Markus Gabriel, pentru a realiza unitatea lumii, un concept nou care se bazează pe un altul vechi de cînd lumea, metafizica.
Noul concept este cel de imaginativ poietic uman rațional aprioric. Nu e nimic învechit, ba e totul nou, întrucît subsemnatul nu a fost coleg nici cu Kant și, din păcate, nici cu Heidegger. Ceea ce l-ar face pe Markus Gabriel să își reconsidere noul realism ar fi acceptarea următoarei teze care aparține unui biolog: anume că singura ființă care iese din lumea ei, respectiv din ecosistemul propriu, este omul, vietatea care percepe lumea mediată prin conștiință, un alt termen care pentru profesorul din Bonn produce repulsie. Întrucît nu există.
Trecînd peste stările vagale ale lui Markus Gabriel, vom arăta că imaginativul poietic uman rațional aprioric, care este sediul intuițiilor sensibile dar și a raționalității ca element constitutiv, nu numai că poate percepe ființarea disponibilă disparat ci o poate aduce la sinteza apercepției transcendentale prin eu. Dar dacă lucrurile ar sta așa de simplu, nu am face decît să modificăm cîteva mecanisme kantiene, ceea ce nu e cazul. Imaginativul poietic aprioric este creator de lumi posibile raționale și nu imaginare. Lumea nu doar există, ea se creează continuu în însăși structura imaginativului uman în raport cu intuițiile sensibile care sunt timpul și spațiul.
Dacă Markus Garbriel ar fi filosofat acum 40 de ani, adică atunci cînd s-a născut, toate teoriile sale referitoare la actele comunicaționale, la neuroștiințe, la realismul lumilor insectelor și alte multe viziuni noi și inovative l-ar fi dus nu la Bonn, la catedra de Filozofie, ci, poate, în vreun stabiliment pentru alienați în Baden Württemberg. De ce spun asta, și atunci cînd o fac nu am nici cea mai mică intenție de a-l jigni? Pentru că realitatea a suferit modificări. Pentru că de atunci imaginativul poietic uman rațional aprioric a facilitat creația de realitate. A crea realitate este a o propune și realiza, prin actul de creație rațional, din chiar interiorul imaginativului poietic uman rațional aprioric. Calculatorul, telefonul mobil, imprimantele tridimensionale, rachetele hipersonice etc. sunt realități noi care au creat în jurul lor lumi care, da, nu existau anterior. Dacă cineva, acum 40 de ani, ar fi afirmat existența sau posibilitatea existenței acestora, fără îndoială, ar fi fost catalogat alienat mintal sau poate doar autor de literatură futuristă. Lumea ca întreg creat poate avea două sensuri: unul care se referă la creaționismul continuu al naturii și altul la lumea omului, creată și învestită cu sens, adică cu ființă, de această creatură numită om și atît de disprețuită de Markus Gabriel și de alți admiratori ai „școlii” lui.
Lumea nu este dată o dată și pentru totdeauna așa cum și-ar putea cineva imagina și ea nici nu trebuie descoperită, cum ar crede fizicianul, ci ea trebuie creată. Descoperirile științei nu au fost descoperiri propriu-zise ci au fost creații. Imaginativului poietic uman rațional aprioric creează necontenit lumi posibile pe care le aduce în final la sinteza transendentală a eului și creează, astfel, unitatea lumii.
Lumea există și metafizica există. Metafizica are acum, în contextul acestei crize mondiale, care este criza științei, rolul de a aduce lumea la unitatea rațiunii și de a crea prin intermediul imaginativului poietic uman rațional aprioric lumi posibile care să facă acceptabilă o nouă abordare a științei și a lumii. Metafizica trebuie să vină în întîmpinarea maleficului care se ascunde în tehnica informațională planetară și creează omului o altă realitate, realitatea vituală, un concept nou care nu are în sine nici cea mai mică contradicție. Pericolul acestei realități este acela de a crea în jurul său o lume care este străină de lumea omului, o lume cumva la mîna a doua cu toate elementele unei lumi care își arogă realitatea și existența populată cu oameni – hologramă, lucru care, din spatele computerului dă individului iluzia forței, a curajului, a atotputerniciei demiurgice în același timp în care îi răpește umanul, afectul, dimensiunea socială și creatoare. În aceste fapte se ascunde pericolul tehnicii informaționale planetare.
Omul, societățile, știința și tehnica planetară merg înspre părăsirea esenței cea mai esențială a omului: raportarea la lume prin capacitatea sa naturală, subiectivă, care este conștiința. Raportarea la „realitatea” virtuală va schimba nu numai raportarea la social, la valorile sociale, juridice, comportamentale, psihologice, ci și raportarea de esență a omului la ceea ce el creează ca lume din ființarea disponibilă care, în afara ființei, este lipsită de orice sens. Sensul creat de ființa care dă ființarea în întregul ei este lumea. Lumea omului și nu cea a computerului care, cum însăși Markus Gabriel spunea, e prost ca piatra.
Așadar, există ceva care dă lumea, care o face să fie, care îi dă existență, valoare și ființă: acel ceva este imaginativul poietic uman rațional aprioric care creează lumi posibile raționale din interiorul capacității imaginative apriorice și a imaginativului poietic rațional aprioric care are rol de agens. Imaginativul poietic uman rațional aprioric este sinteza celor două etaje ale structurii intelectului uman, cu tot ceea ce implică el, concepte, intuiții, afecte, rațiune sau judecăți.
Această „dare” de lume de care vorbim în interiorul imaginativului poietic uman rațional aprioric face posibilă aducerea lumii la unitatea ființării umane și o poate valoriza în actele ei esențiale, respectiv: gîndirea, știința, arta, poezia, tehnica. Însă dacă aceste lumi vor fi pulverizate, ca în viziunea lui Markus Gabriel, dacă lumea se va aneantiza în detrimentul miliardelor de lumi ale insectelor, obiectelor, hologramelor, virtualului etc., atunci lipsa unității perceperii lumii va duce la o unitate malefică a virtualismului cîștigător. Virtualismul aduce cu sine lipsa mișcării și propune iluzia existenței ei. În lipsa mișcării omul nu va mai pro-duce nimic esențial și pînă la un dezastru endocrin al biologicului uman nu e un drum prea lung. Totuși, în lipsa preluării ștachetei de către gîndirea cu adevărat reală și creatoare, rațională și echilibrată, dată de gîndirea metafizică, în lipsa reevaluării ei, drumul început deja spre deteriorarea umanului din om nu va mai putea fi stopat.
Sintetizînd, putem afirma că una dintre problemele uriașe cu care se confundă lumea de azi este dată de diversitatea incredibilă a afirmării „adevărului”. Este deja, așa cum am arătat, cel puțin un truism să mai spui că fiecare individ iși are propriul „adevăr”, că știința a devenit intolerabilă și iși proferează propriile structuri imaginative drept adevăruri absolute, adevăruri care nu pot fi atinse sau contrazise.
Aceasta este una dintre marile probleme de abordare a lumii din partea științei contemporane și un fals inacceptabil. Adevărul științei este mai degrabă legat de problema „felierii” realității și de conceptul de „rezolvare a problemei”, de utilitate. Metoda secvențierii, chestiune ce ține de o anumită concepere a fenomenului ca legătură indestructibilă a sa cu timpul, nu ține seama și de dialectica schimbării necontenite a fenomenului ca modalitate de raportare a științei la real. Această ignorare a adagiului heraklitian: Panta rhei kai ouden menei – totul curge, nimic nu stă pe loc – lasă omului de știință iluzia stăpînirii realității. De la „stăpînitorii de adevăr” ai perioadei arhaice grecești la „stăpînitorii realității” contemporane nu este un drum chiar atît de lung. Dacă unii percepeau adevărul ca scoatere din ascundere și făceau apel la memorie (Mnemosyne) printr-un procedeu mai degrabă licit, ceilalți fac apel la un alt tip de „scoatere din ascundere” numai că de data aceasta prin intermediul prelungirii organelor de simț cu substitute tehnice, sofisticate, însă planul pe care iși exercită „descoperirile”, adică scoaterea din ascundere, nu mai este ceva care se adresează subiectului ci fenomenului, prin urmare unui ceva aflat în necontenită mișcare și schimbare. De aceea, adevărurile științifice sunt, cu puține excepții și acelea fiind rodul interogării imaginativului poietic și nu al descoperirii și înțelegerii fenomenului, parțiale și reevaluabile la infinit, precum spirala hegeliană a devenirii. Aceasta este esența științei europene și tipul de gîndire care aparține europeanului ca mod de deschidere spre lume al ființei sale. Acesta este singurul capabil de a duce mai departe cercetarea fundamentală în știință tocmai datorită imaginativului poietic altfel structurat. Celelalte seminții au alte modalități de raportare la lume, așa cum sunt cele ale asiaticilor, indienilor și chinezilor sau ale altor popoare care afirmă negritudinea (Spengler) sau alte moduri de a fi ale ființei în general dar care nu sunt cu nimic inferioare celei europene, fiecare avînd o particularitate, o definire și o modalitate de ființă perfect structurate propriului imaginativ poietic uman rațional aprioric. Astfel, fiecare individ își creează o lume a lui, cu valorile, tabuurile, adevărurile și ec-sistența proprie. Iar dacă lucrurile stau așa, secvențierea lumii de care vorbește Markus Gabriel în Neo-Existentialism (2018) sau în mai vechea Warum es die Welt nicht gibt (2013) poate părea plauzibilă și, din puncul de vedere al adevărurilor secvențiale, chiar este.
Însă ceea ce este de analizat și suscită interesul nostru este tocmai viabilitatea și umanitatea omului și societății care se exprimă într-o asemenea gîndire.
Gîndirea științifică, respectiv gîndirea care se construiește pe tărîmul european încă de la Aristotel, are drept temei adevărul ca valabilitate și utilitate. În esența ei știința consideră sau nu valabile anumite apariții care ies la lumină în manifestarea fenomenului. Astfel, încă de la William Ockham, secvențierea „cu briciul” a fenomenului a fost considerat a fi adevărul evident, în dauna adevărului memoriei al cărui „stăpînitori”, care se sfîrșesc în cultura europeană odată cu Platon și Plotin, nu iși vor mai găsi adevărați urmași pînă în filosofia lui Heidegger.
Filosofia lui Heidegger își va afla sensul și aderența extraordinară în cultura europeană tocmai datorită saturației la care a ajuns gîndirea în afirmarea adevărurilor absolute ale științei. Și nu numai atît. Gîndirea științifică care propune și o viziune a lumii care „nu există” în ansamblul ei (Gabriel) a dus omul european spre căutarea unui alt model reluat și regîndit de Heidegger din aletheia, a adevărului ca neascundere, practicat de „stăpînitorii de adevăr”.
În plină afirmare a gîndirii științifice care își afirmă hegemonia, Heidegger se va îndoi de această metodă (a științei) și mai ales va pune în discuție latura profund distructivă a produsului ei care este tehnica. El a fost primul care a vorbit de esența malignă a tehnicii planetare.
„Gîndirea calculatoare”, cea care secvențiază realitatea și implicit valorile, le analizează în mod disparat, face posibilă unificarea lumii prin în-depărtare care în sens heideggerian înseamnă apropiere (Ent-fernung) dar pe care noi o vom asimila imaginativului poietic științific. Nu alta este esența tehnologiei informației care, sub aparența comunicării instantanee, a legăturilor afective mimate, a supralicitării eului individual la indivizii cei mai puțini apți și îndreptățiți pentru aceasta, duce la o comunizare a ideilor, aspirațiilor, viziunilor sociale și, în paralel, la o atitudine schizofrenă (B. Fondane) a relației individului cu individul. Pare o contradicție în lumea reală, însă ea nu este deloc o astfel de chestiune în lumea virtuală care tinde să substituie din ce în ce mai mult lumea reală.
Ceea ce este malign însă în adevărurile secvențiale ale lumii virtuale, prin urmare a tehnicii planetare, este divizarea sub aparența unei „mari comunități” (Ta Tung), un concept pe care îl găsim în filosofia antică și medie chineză. Marea comunitate, de care este agățată și ideea globalismului dar și esența tehnicii planetare, este rezultatul influenței acesteia asupra ființei ca modalitate a ființării cotidiene. Acest lucru nu poate duce decît la segregarea unei părți a culturii și civilizației umane și la o luptă a civilizațiilor în care tehnica, cu tendința ei de acaparare a tuturor domeniilor, inclusiv al domeniului spiritului, va contribui plenar la distrugerea valorilor omului așa cum le cunoaștem încă din cele mai vechi timpuri. Școala de la Frankfurt și discipolii ei nu sunt străini de această alienare profundă a societății occidentale iar profețiile lui Nietzsche și analizele lui Spengler sunt tot mai aproape de a se împlini.
Astfel, prin mutarea planurilor, adevărul ca produs genuin al imaginativului poietic uman rațional aprioric este înlocuit cu adevărul rețelelor și lumilor imaginative virtuale. Pericolul, sesizat deja de către filosofii și psihologii occidentali, este acela de a renunța la lumea și adevărul memoriei în favoarea lumii virtuale și a adevărurilor ei secvențiale. Un analist lucid poate sesiza aberația unor așa-ziși savanți ecologisti care au început deja să „calculeze” tonele de emisii de carbon pe care le degajă jocurile pe computer, cel mai nociv fiind Minecraft (sic!), și tendința distrugătoare de a amalgama realitățile și adevărurile acestora într-o tentativă nemaiîntîlnită de a distruge tocmai umanitatea din om și lumea acestuia în favoarea unor lumi a obiectelor și viețuitoarelor sine mens sine anima.
Acesta este rezultatul a multor zeci de ani de învățămînt de tip secvențial, ideologizat și comunizat, nemeritocratic, de „feliere”, în conformitate cu latura îngustă pe care o deschide o specialitate sau alta. Lipsa educației umaniste, a unei viziuni integratoare a lumii și umanității, viziune care aparține metafizicii, a fost spulberată de absolutismul „adevărurilor” științifice care au tins sa devină hegemonice și care au sfîrșit prin a fi rizibile. Eșecul aceste gîndiri se manifestă pregnant în zilele noastre și este dominată de haosul planetar la care adevărurile științifice nu pot să de un răspuns adecvat și util, în acest mod contribuind din plin la amplificarea acestuia. În acest fel adevărul secvențiat al științelor își neagă propria invincibilitate, ba iși mai arată, cîteodată deșucheat, neputința.
Declinul lumii occidentale, atît de asemănător cu declinul lumii romane antice, bazat pe neglijarea voită a învățămîntului de calitate, a finanțării lui, pe negarea valorilor metafizicii și afirmarea nebuniei „cancel culture”, pe exacerbarea hedonismului și a bunăstării fără limite și a adevărurilor științifice secvențiale, pare a se îndrepta cu pași pe care numai tehnica îi poate grăbi de o asemenea manieră spre stingerea ei.
Acest declin și această stingere a valorilor clasice ale lumii occidentale au drept cauză elementul malign din esența tehnicii care îndepărtează omul de la rostul și esența sa, de la valorile vieții pe care le-a cultivat de milenii. Suprapunerea realităților, melanjul lor, face ca omul contemporan, lipsit de o educație solidă și de vedere integratoare a lumii, să meargă în derivă înspre afirmarea unor așa-zise valori care nu-i aparțin, care-l înrobesc și îl dezumanizează. Adevărurile secvențiale lipsesc lumea de umanitatea omului și îl duc înspre o peșteră a informațiilor reale, sau nu, unde acesta devine un obiect de manipulat și o formă fără fond la fel ca lumea în care trăiește.
Metafizica are menirea de a aduna aceste cioburi ale conceptului de lume, om și uman și de a le pune într-un sens care să îi dea unitate. Pentru aceasta este nevoie de o nouă gîndire integratoare, de o nouă abordare a problemelor esențiale ale existenței umane și de o nouă lumire a lumii Dasein-ului (Heidegger). Nu există noțiunea de progres infinit, iar științele nu pot afirma adevărul acestei aserțiuni, dovada cea mai grăitoare fiind neputința de a secvenția o structură simplă și de a o anihila cu mijloacele specifice.
Problemele vieții, ale educației, ale bunăstării sociale, ale echilibrului ființei umane trebuie puse din nou și regîndite. Cum afirmam deja, nu cred că problema noastră fundamentală este aceea de „a salva planeta” o temă falsă și aberantă cîtă vreme clima acestei planete suferă modificări cilice în care rolul omului este inexistent. Ceea ce trebuie salvat în această ecuație este omul și umanitatea lui, valorile sale esențiale. Dacă acest lucru mai este posibil și dacă „adevărul secvențiat” al științei, cu tot ce implică el în existența umană, ne va mai permite. Altfel, ne vom întoarce la „lumile particulare” ale păianjenului, viermelui, tigrului, lupului și omului ca entități aparținînd aceluiași regn, nedeiferențiate de nimic. Nu vom mai înțelege cu adevărat lumea și adevărul ei care este ființa. Ca în biologia lui Uexküll și în filosofia propusă de Markus Gabriel.
Aşadar, problema nu se pune dacă poezia, filosofia sau știința ca modalități genuine ale cunoașterii trebuie sau pot să ignore adevărul ca veridicitate ci într-un mod încă mai originar, sensul fiind acela de a considera filosofia, știința sau poezia și implicit celelalte domenii ale spiritului ca produs al imaginativului şi scop al adevărului, ca deschidere originară. În acest sens, precum filosofii presocratici, poeții dar și cercetătorii naturii, în speță cei care se ocupă de cercetarea fundamentală, sunt „deținători de adevăr” în sensul în care modalitatea lor de accedere spre acesta este unul originar iar metoda se găsește în metaforă cum, bunăoară, metoda științei este matematica. Heidegger numeşte această deschidere originară: Lichtung. În viziunea lui, acesta este locul privilegiat în care adevărul ființei apare ca manifest. „Numai acest loc de deschidere dăruieşte şi garantează oamenilor un spațiu de trecere spre ființarea care nu sîntem noi înşine şi accesul la ființarea care sîntem noi înşine. Datorită acestei luminări, ființarea este, într-o măsură care variază, neascunsă. Dar chiar şi ascunsă, ființarea nu poate exista decît în spațiul luminat. Fiece ființare care ne iese în cale şi cu care ne confruntăm conține această ciudată adversitate față de prezență, dat fiind că, simultan, ea se ține retrasă în starea de ascundere”4.
Odată cu aceste cuvinte ale lui Heidegger am atins parțial şi problematica esențială a lucrării de față. El spune că fiecare ființare conține în sine o ciudată adversitate față de prezență. În fond, pornind de la cele afirmate pînă în prezent, vom încerca să determinăm atît conceptul de adevăr al filosofiei, mentalității, cunoașterii și nu numai, de creatoare de lumi posibile raționale, cît şi caracteristica imaginativului poietic uman rațional aprioric de conținător şi păstrător al adevărului.

 

 

Note
1 M. Heidegger, Postfață la Ce este metafizica?, în vol. Repere pe drumul gîndirii, Bucureşti. Ed., Politică, 1988, p. 281-282.
2 M. Heidegger, Op. cit., p. 287.
3 Marcus Gabriel, Warum es die Welt nicht gibt, Berlin, 2013.
4 M. Heidegger, Op. cit., p.68.