Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric ca arhé al filosofiei și științei

Capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric ca arhé al filosofiei și științei

Prima problemă a filosofiei este aceea de a pune întrebarea. Este şi motivul pentru care Blaga spunea că filosofia este o ştiinţă pentru copii. Dar pentru a pune întrebarea avem nevoie de un alt element: mirarea, pe care grecii o denumeau prin termenul thaumazein. În Metafizica, Aristotel spune: „Căci şi oamenii de azi şi cei din primele timpuri, cînd au început să filosofeze, au fost mînaţi de mirare (thaumazein)” (1). Cînd începe să filosofeze, omul se află cuprins de mirare în faţa miracolului existenţei începînd să se întrebe şi să-şi dea răspunsuri. Thaumazein, ca verb, are sensul de a te mira, de a privi cu uimire, dar şi sensul de lucru ieşit din comun, de miracol. În Antigona, Sofocle spunea: Πολλά τα δεινά κουδέν ανθρώπου δεινότερον πελει – există multe lucruri minunate, dar nici unul nu-i mai minunat decît omul.
Atunci cînd Platon şi Aristotel vorbesc despre începuturi, bunăoară începuturile filosofiei, folosesc termenul de arhé. Thales, primul filosof grec – vom vedea mai încolo cît este filosofie şi cît este poezie la milesian – spunea că arhé -ul tuturor lucrurilor este apa. La fel, pentru Anaximandru arhé-ul tuturor lucrurilor era ne-definitul, apeiron, care, ca substanţă, era începutul şi sfîrşitul tuturor lucrurilor, care se năşteau şi piereau din şi în el, în funcţie de necesitate. Anaximenes, un alt milesian, ne spune că arhé-ul este unul şi infinit, însă determinat prin aer.
Termenul de arhé, impus gîndirii greceşti de milesieni – deşi vom vedea că este mult mai vechi – se constituie într-unul dintre cele mai importante „descoperiri” conceptuale ale întregii filosofii care „începe prin a descoperi începutul.”
Cel ce va aduce la claritate aceste idei va fi Aristotel, în Metafizica (2), unde declară că a găsit şase sensuri ale conceptului de arhé:
1. „Principiul – arhé – se numeşte mai întîi punctul de la care, un lucru, începe mişcarea. Aşa, de pildă, locul unde, la un capăt, se găsește un punct de plecare din partea aceasta, iar la capătul opus se găseşte celălalt punct de plecare.
2. Se numeşte principiu acel ceva de la care pornind un lucru este săvîrşit cît mai potrivit scopului său, cum este de exemplu la învăţătură, unde uneori nu se începe cu primele elemente şi cu ceea ce ar veni la începutul materiei respective, ci de acolo de unde învăţătura se poate căpăta cît mai lesne cu putinţă.
3. În al treilea rînd se numeşte principiu acea primă parte inerentă din care ia naştere un lucru, cum este carena la corabie şi temelia la casă. La vieţuitoare, unii (Empedocle şi Democrit) atribuie acest rol inimii, alţii (Alcmeon din Crotona şi Platon) creierului, iar alţii altui organ.
4. În al patrulea sens, se numeşte principiu – arhé – şi ceea ce, fără să fie o parte integrantă din lucru în chestiune, joacă primul rol la naşterea lui şi, totodată, acel ceva de la care, potrivit firii lucrului, a început mai întîi mişcarea şi schimbarea, cum este cazul de pildă cu copilul ce ia naştere din tatăl şi mama sa, sau cu cearta ce se stîrneşte dintr-o insultă.
5. Principiu se numeşte acela potrivit intenţiei căruia se produce o mişcare sau o schimbare. Rolul de principiu în acest sens îl joacă autorităţile dintr-un stat: domniile, regalitatea şi tiraniile, iar pe de altă parte artele, iar printre acestea mai ales acelea care au un rol conducător faţă de celelalte.
6. În sfîrşit, în al şaselea sens, se numeşte principiu al unui lucru, acel ceva care ne dă, în primul rînd, putinţa cunoaşterii acelui lucru, cum este cazul cu premisele demonstraţiilor.”
La Homer, în Iliada (3), descoperim aserţiunea neikeos arhé cu sensul de originea conflictului, expresie care apare şi la Pindar în Olympicele (4). Termenul mai apare și la: Tucidide, Isokrate, Eschines, Platon, ca să numim aici doar cîţiva.
În celebrul său dicţionar, Bailly ne spune despre termenul de arhé că ar avea următoarele sensuri:
1. început, origine
2. punct de plecare, capăt, extremitate
3. comandă, autoritate, putere
Rădăcina este arch, de unde compusele:
Rădăcina arch – a fi primul, a comanda, a începe
Compuse: archo – a fi primul
archos – şef, conducător
arché– început, comandă
archéion – reşedinţă a principalilor magistraţi
archicos – ceea ce priveşte autoritatea şi enumerarea ar putea continua.
Arhé sau arché– aşa cum este transliterat de Bailly – pe lîngă sensul lui de început mai are, după cum uşor se remarcă, sensul de putere. El – arhé-ul – dă începutul lucrurilor şi le domină prin puterea lui.
Aristotel numeşte principiile ca fiind ceva nedemonstrabil. În Analiticile secunde (5), el spune: „Dintre principiile utilizate în ştiinţele demonstrative unele sunt proprii fiecărei ştiinţe, iar altele sunt comune dar comune numai în sensul de analoage, fiind utilizate întrucît cad în genul ce constituie domeniul ştiinţei respective” Concluzia necesară este că nu există ştiinţă sau orice alt tip de cunoaştere fără principii prime, fară archai.
Aceste principii prime se raportează, kantian vorbind, la intuițiile sensibile care, la rîndul lor, provin din aprioricul poietic imaginativ rațional, altfel ar fi absurd să ne imaginăm percepții diferite ale acestor intuiții sensibile în funcție de imaginativul specific al diferitelor popoare, fapt pe care l-am arătat, pe larg, în altă parte (vidi, M. Arman, Eseu asupra structurii imaginativului uman, Tribuna, Cluj-Napoca, 2020). Însă la Aristotel, dar și la Kant, această structură a intelectului care își are originea cea mai originară în aprioricul imaginativ rațional nu putea fi încă gîndită.
Astfel că, revenind la Stagirit, survine, logic, următoarea întrebare: care este principiul, arhéul cunoaşterii? În De anima (6), Aristotel numeşte facultatea care face posibilă cunoaşterea nous, adică intelect – „numesc intelect facultatea prin care gîndeşte şi concepe”. A apărut apoi un nou termen al ecuaţiei, sufletul, care în greceşte este denumit psyché. (Pentru o mai bună înţelegere a acestui termen în gîndirea greacă a se vedea cartea lui Erwin Rodhe, Psyché). Aristotel defineşte acest psyché astfel: „Sufletul este entelecheia primă a unui corp natural care posedă viaţa ca potenţă”. Deducem de aici două aspecte fundamentale ale gîndirii lui Aristotel: cel de act şi cel de potenţă. Explicaţia acestora o găsim tot la Stagirit şi este dedusă din cuvîntul entelecheia . El ne spune că, cuvîntul mai sus amintit are în compoziţie pe En care înseamnă în, pe tel care vine de la telos şi înseamnă scop şi echein care înseamnă a avea. Aşadar, trecerea de la posibilitate la act, are un scop. „…opera unui sculptor este scopul iar actul este opera… act derivă de la cuvîntul opera şi năzuieşte să însemne acelaşi lucru ca săvîrşire” (7). Astfel, entelecheia este act fără devenire, opusă termenilor de hyle, materie, dynamis, putere de a acţiona, sau energeia, energie acţionîndă. Entelecheia este, prin urmare, energie cu scop, energie realizată.
Ceea ce am încercat să demonstrăm pînă acum, devine din ce în ce mai limpede. De vreme ce nous-ul este principiul cunoaşterii, el este arhé, deci exprimă, aşa cum încercam să sugerăm, putere. Nous-ul, este în concepţia filosofică grecească o forţă ce ţine de psyché, adică de suflet, putere pe care noi o vom traduce prin intelect.
Sensul lui nous ca arhé vine încă de la Homer, din Iliada şi Odyssea unde găsim termenii de nous, noein, sau chiar expresia noon noein, care înseamnă a gîndi gîndul, gîndirea (8). Aristotel numeşte acest nous pur – în sensul de necompus – primul motor (9). El deosebeşte în interiorul acestui intelect două puteri: una pe care o numeşte nous apathetikos, intelectul activ sau poietic, şi alta pe care o numeşte nous pathetikos, intelectul pasiv. În De anima, Stagiritul afirmă: „De aceea, pe de o parte există intelectul pasiv, capabil să devină toate lucrurile, pe de altă parte, intelectul activ capabil de a le produce pe toate, asemănător unei stări ca lumina; căci, într-un anumit fel, lumina face şi ea să treacă culorile din potenţă în act… Acest intelect este separat, fără amestec şi neafectabil, fiind act prin esenţă… Dar numai cînd a fost separat, este ceea ce este el propriu, şi numai atunci este nemuritor şi etern.” (10)
În schimb, intelectul pasiv – nous pathetikos – este legat de existenţa fizică a individului. Aristotel, în De anima (11) , îl descrie ca fiind afectat de impresiile primite care, la rîndul lor, formează memoria. Astfel, din amintirile aceluiaşi obiect se naşte experienţa. În acest fel se formează ideile abstracte, care îşi au sălaşul în intelectul pasiv. La rîndul lor, ideile abstracte, sunt extrase din experienţă şi printr-un procedeu inductiv devin elemente ale demonstraţiei şi ştiinţei. Presupunînd prin natura ei principii sau forme universale, ştiinţa nu se poate constitui, adică nu poate ajunge la inteligibilitate, decît prin intermediul intelectului activ, care procură intelectului pasiv aceste forme. Aşadar, intelectul pasiv nu poate gîndi decît formele materiale, pe cînd cel activ gîndeşte formele general – universale. Aceasta este ideea pe care s-a construit şi dezvoltat înteaga ştiinţă şi filosofie occidentală și nu pe ideea metafizică platoniciană a anamnesisului care se situa la nivelul transcendentalului pur.
Și tocmai acesta este și motivul pentru care, odată cu Aristotel, filosofia greacă și apoi cea europeană, începînd cu Thomas din Aquino, își ratează sensul esențial de gîndire care gîndește gîndirea și se concentrează pe exterior, adică pe natură. Din acel moment, filosofia devine o transcendens. Ceea ce va remedia, într-o oarecare măsură, această problemă este pleiada idealiștilor germani care își au originea în Reformă.
În Introducere în filosofie (12), David Armeanul ne spune că primul care a afirmat despre înţelepciune că ar fi cunoaşterea celor ce sunt ca fiind ceea ce sunt, adică existenţa, a fost Pythagora. Iar dacă sophia – înţelepciunea – este cunoaşterea fiinţei, atunci philosophia nu este altceva decît năzuinţa de a înţelege fiinţa, spune el. Desigur, problema era de maximă actualitate la acea vreme și a marcat dezvoltarea ulterioară a filosofiei în sensul aristotelismului, drept cunoaștere a „realității” prin intermediul intelectului. Întrebarea care se pune este dacă ființarea disponibilă are atributul realității în lipsa subiectului cunoscător și dacă realitatea este, adică are ființă, în lipsa acestuia. Studiul realității nu se poate obiectiva nici măcar în fizica contemporană iar științele nu pot cunoaște dincolo de capacitatea imaginativă apriorică a subiectului cunoscător.
Oricît am dori și oricît ne-am strădui, în lipsa unei structuri de tip imaginativ poietic rațional aprioric structurat pe o direcție clar stabilită, nu vom putea recunoaște sau măsura o stare a materiei la un anumit T1 cît timp nu avem dinainte structurată la nivelul imaginativului poietic rațional aprioric posibilitatea realității pe care nu am mai vazut-o. Aceasta este și explicația pentru care știința modernă, fizica, astrofizica, biochimia, etc., sunt încă niște sisteme deschise și care, probabil, mintea omului nu le va închide niciodată, acesta fiind și sensul creării realității în sînul capacității imaginative apriorice care crează lumea ca posibilitate și o validează apoi sau o respinge. Acest fapt ține de transcentalitate și nu de transcendență, de capacitatea creatoare a subiectului și nu de observație. Acesta este și motivul pentru care filosofia greacă, la un moment de răspîntie, a preluat sistemul aristotelic în dauna celui platonic și a imprimat cunoașterea de tip științific în arealul imaginativului poietic rațional de tip european.

 

 

Note

 

1 Aristotel, Metafizica, I, A, 2, 982 b., Ed. Academiei, 1963, Buc.
2 Aristotel, Metafizica, V, D, I, 1031 a.
3 Homer, Iliada, XXII, v.16, Buc., 1979.
4 4 Pindar, Op.cit., 7, 20.
5 Aristotel, Analiticile secunde, I, 10, 76 a; n, 9, 93 b.
6 Aristotel, Op. cit., III, 4, 429 a.
7 Aristotel, Metafizica, IX, O, 8, 1050 a.
8 Homer, Iliada, IX, 104, trad. rom. G. Murnu.
9 Aristotel, Fizica,VIII, 9, 265 b.
10 10 Aristotel, Op. cit., 111, 5, 430 a.
11 Cf. Aristotel, De anima, cartea a II-a şi aIII-a. Vidi și interpretările lui Anton Dumitriu, Aletheia, passim.
12 Cf. David Armeanul, Op. cit., cap, XV, p, 59, Ed. Academiei, 1977.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg