În mod vădit, ceea ce a făcut să simțim nevoia clarificării noțiunilor evocate în prezentul articol are drept acuză sesizarea unor percepții greșite ale noțiunilor de „capacitate imaginativă apriorică” și „imaginativ poietic rațional aprioric” de către cei care au scris, pînă în prezent, despre cartea Eseu asupra structurii imaginativului uman, Editura Tribuna, 2020 și cărora le aduc, pe această cale, mulțumirile mele. Totuși, faptul că primul recenzent al cărții a sesizat exact diferențele pe care le incumbă noțiunile de imaginativ și imaginar iar ceilalți nu au reușit să o facă, nesesizînd noutatea absolută a acestor concepte fundamentale pentru cunoașterea umană, m-au determinat să fac unele clarificări pe care le consider necesare. Desigur, abordarea mai laxă, eseistică pe alocuri deși lucrarea nu este un eseu propriu-zis, a făcut, probabil, ca noțiunile în discuție să nu capete o claritate oion to phos, cum ar spune Aristotel.
Pentru a reuși delimitările pe care ni le-am propus vom face un scurt periplu, în ceea ce s-a spus esențial despre imaginar și imaginație în ceea ce privește teoria cunoașterii, în filosofia mare europeană, lăsînd la o parte lucrările de mîna a doua care nu fac interesul clarificărilor și delimitărilor de față.
Ceea ce va constitui neobişnuitul excursului nostru, pe lîngă clarificarea termenilor, va fi atît problematica în sine dar și unghiul din care va fi privită problema filosofiei, poeziei, aceasta din urmă înțeleasă ca formă a cunoașterii și nu în sensul tradițional aristotelic de imitatio, a artei, religiei și științei. Acesta este motivul pentru care nici măcar nu vom încerca o abordare fundamentată în tradiție, adică în cadrele precis statuate de istoria filosofiei occidentale. Intenția noastră se rezumă doar la a re-pune problema, la a deschide perspective care să suscite gîndirea, pentru a merge mai departe pe drumul ce călăuzeşte spre scopul inițial, dar şi spre cel final, al oricărei voințe de operă: adevărul. Întreprinderea se dovedeşte a fi cu atît mai riscantă şi mai dificilă cu cît, pentru acest tip de abordare, lipseşte cu desăvîrşire bibliografia.
Mulți specialişti în domeniul filosofiei ar fi, de la început, tentați să conteste o asemenea încercare măcar din perspectiva uneia dintre cele mai adînc inoculate prejudecăți culturale: filosofia, poezia și chiar știința la începuturile ei dar și în contemporaneitate, ca produse ale imaginarului, aşadar ca ficțiune, mai mult sau mai puțin articulate rațional și statuate în observația și cercetarea naturii, îşi pot permite să ignore adevărul ca veridicitate.
Cu toate acestea, în filosofia lui Kant imaginația capătă un rol determinant în sinteza reprezentării și a formării obiectului supus judecății în însăși interiorul simțiului intern. Astfel, la Kant, imaginația alături de sensibilitate livrează intelectului obiectul supus judecății. În acest caz imaginația, ca produs al imaginarului și nu a capacității imaginative poietice raționale, face legătura necesară între intelect și datele experienței cu care intelectul nu poate lucra nemijlocit. Problema imaginației și a rolului ei în posibilitatea cunoașterii nu a făcut obiectul unui interes deosebit al criticilor și discipolilor lui Kant rolul, esențial dealtfel, al aceasteia fiind oarecum lăsat deoparte, neglijat.
Noțiunea de imaginar a căpătat în timp, odată cu implantarea fermă a mentalității ştiințifice prost înțelese, o notă de desuetudine. Şi poate că, într-un anumit fel, dacă dăm noțiunii de imaginar o valență halucinatorie, delirantă sau fantezistă, chiar aşa şi este. Arta, spre exemplu, dar și filosofia sau știința nu sunt un rezultat al imaginarului ca facultate a reveriei şi halucinatoriului ci, mai degrabă, a ceea ce noi vom numi capacitate imaginativă apriorică.
Prin urmare, în concepția noastră, noțiunea de capacitate imaginativă apriorică și imaginativ poietic rațional aprioric nu au nimic de a face cu imaginarul și imaginația deși în limba romînă cele două noțiuni sunt percepute ca fiind sinonime. În mod similar Dasein în accepția hegeliană are sensul de existență cît timp la Heidegger același cuvînt capătă o altă semnificație și este înțeles mai degrabă ca fiind omul în deschisul lumii ca efect al situării sale opozitive față de aceasta. Spre deosebire de nota de iraționalitate pe care o conține noțiunea de imaginar, imaginativul poietic rațional aprioric primeşte valența de posibilitate de a creea sau, după caz, de a re-creea realitatea la modul rațional, de facultate specifică a intelectului de a crea lumi posibile raționale. În acest sens imaginativul poietic rațional aprioric este un agens. De aceea, spunem noi, doar capacitatea imaginativă apriorică este facultatea umană capabilă, prin intermediul acestui agens care este imaginativul poietic rațional, de a crea și re-crea lumea ca atare dintr-o perspectivă a raționalității implicite. Dar această capacitate imaginativă apriorică este mai mult decît atît. Ea este facultatea specifică omului și numai lui, de a făuri lumi posibile al căror sens rațional este atît explicit cît și implicit. Această capacitate este responsabilă de valorizarea și aducerea la înțelegere a realității dar și de poieza acesteia, ceea ce în cazul imaginației kantiene era exclus. Tot această capacitate imaginativă apriorică specifică omului și numai lui este responsabilă de înțelegerea și de posibilitatea unică a ființei umane de a se situa opozitiv față de lume dar și de absolut tot ceea ce a creat vreodată omul, de la opera de artă la descoperirea științifică și dezvoltarea tehnică. Omul schimbă lumea, o făurește, îi dă valoare doar datorită acestei capacități unice imaginative apriorice care face posibilă lumea ca lume. Cu alte cuvinte la baza posibilității cunoașterii umane stă capacitatea imaginativă apriorică al cărei agens este imaginativul poietic rațional care joacă rolul unui concept ordonator al haosului fenomenelor subzistente și de sintetizator și valorizator al acestora. Realitatea ca ființare ici-colo disponibilă pusă în afara relației stabilite de subiect ca eu cunoscător și re-creată prin intermediul imaginativului poietic rațional aprioric este lipsită de existență, de relație unificatoare dătătoare de sens. Omul creează existența, lumea, arta și o valorizează. Prin aceasta, el este deținătorul a ceea ce Hegel înțelegea prin Spirit. Fără această valorizare dată de subiectul cunoscător, obiectualitatea este me on ti.
Astfel la baza conceptelor pure ale intelectului determinate de Kant în „Tabelul categoriilor” și despre care afirmă că ar prelucra rezprezentările fenomenelor prin intermediul celor două intuiții sensibile pure, timpul și spațiul, stă capacitatea imaginativă apriorică care este izvorul tuturor acestor concepte pure sau categorii și intuiții sensibile și al cărui agens este imaginativul poietic rațional cel care creează sau doar re-crează lumi raționale și le aduce sub judecata intelectului pentru a putea fi ordonate, ierarhizate și valorizate.
Prin urmare, în opinia noastră, schema intelectului kantian nu este nici completă și nici corectă, ea omițind în mod oarecum de așteptat capacitatea creatoare de lumi posibile raționale a intelectului, capacitate care creează însuși intelectul ca funcțiune și stă la baza și fundamentul lui. Spun că această scăpare a lui Kant a fost oarecum normală atîta vreme cît el a dedus structura intelectului din logică, prin urmare dintr-un domeniu lipsit de conținut, astfel construcția acestuia se limitează la re-sintetizarea, regîndirea și ordonarea logicii tradiționate prekantiene într-un construct nou care, pentru multă vreme, a constituit modelul de necontestat al intelectului uman. Mai mult, datorită aceluiași viciu de analiză, Kant a scăpat din mînă însăși capacitatea creativă a omului, adică tot ce este esențial în ceea ce privește lumea și existența ei.
Leibniz, la rîndul lui, a construit un sistem în care a lasat deoparte tocmai aceste structuri ale imaginativului, respectiv capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric creionînd un sistem intelectualizat al lumii în care pînă și timpul și spațiul ca elemente intuitive pure și constitutive ale lumii și capacității cognitive umane lipsesc cu desăvîrșire. El a comparat fenomenele, deci obiectualitatea lumii, doar cu intelectul și cu conceptele abstracte ale lui deduse din logica aristotelică. El vedea lumea numai prin intermediul conceptelor pure și credea să fi găsit o sinteză a acesteia prin intermediul lor ignorînd nepermis sensibilitatea, respectiv latura aesthetică a intelectului. El nu considera ca fiind fundamentale intuițiile sensibile pure decît sub aspectul lor „intelectualizat”, respectiv timpul și spațiul, pentru el sesibilitatea nu era decît un mod de a lega înțelegerea, respectiv un mod de a induce teoretic o lume guvernată de capacitatea abstractă de cunoaștere a intelectului. Prin urmare, Leibniz a căzut în capcana de a fi intelectualizat fenomenele, așa cum Loke le-a „sensibilizat”, respectiv ambii au prezentat fenomenul doar ca și concept al reflexiei, chiar dacă absolutizat abstract și intelectualizat, pe de o parte, sau absolutizat empiric, pe de altă parte.
Altfel, Leibniz s-a aflat într-o profundă eroare, paradoxal, avind totodată dreptate sub aspectul logic și formal atunci cînd afirma că realitățile nu se contrazic niciodată unele pe altele, dar aceste raporturi logice nu mai înseamnă nimic atunci cînd avem în vedere natura, respectiv fenomenul, care se sustrage de la legitățile stricte ale logicii ajungînd uneori la forme dinamice contradictorii.
Totuși, în ciuda erorilor inerente, nu putem să nu fim de acord cu Leibniz atunci cînd reduce realitatea la ceea ce este sintetizat transcendental, în ciuda scăpării elementului creativ de realitate dat de capacitatea imaginativă apriorică și pus în operă de imaginativul poietic rațional aprioric. Era cu siguranță chiar peste capacitatea de înțelegere a lui Kant faptul că realitatea este un proces care se creează continuu prin intermediul imaginativului poietic rațional aprioric iar îndrăzneala de a spune că timpul, spațiul, realitatea și toate cele ce urmează din perceperea acestora sunt doar „ale mele” nu puteau să aibă nici un fel de întemeiere pînă în gîndirea lui Heidegger.
Pe de altă parte, atunci cînd von Leibniz a creat sistemul monadelor el a văzut distincția dintre transcendental și transcendent, respectiv intern și extern, doar din perspectiva intelectului, fără să pună cu adevărat problema capacității imaginative apriorice raționale care stă la fundamentul conceptelor și, bineînțeles, a capacității creative a acestuia. El scapă din vedere un concept care să poată face legătura între aceste determinări pur intelective care sunt monadele iar elementul agens al raporturilor dintre monade ar fi trebuit să fie un concept asemănător a ceea ce noi numim imaginativ poietic rațional aprioric. Or, tocmai lipsa acestuia face ca monadele să nu fie decît ”lumi model” fără o legătură inteligibilă între ele, în ciuda a ceea ce dorea Leibniz. Si deși legătura dintre lucruri este făcută prin abstractizarea elementelor sensibile pure și reducția lor la o ordine în comunitaea substanțelor (spațiul) și la o dinamică a lor în ceea ce el credea că este timpul și care ar fi premergătoare lucrurilor și reprezentărilor lor, totuși această legătură care putea fi acceptată la nivelul conceptelor nu poate fi acceptată la nivelul fenomenelor, în ciuda tuturor eforturilor sale.
Kant a clarificat aceste lucruri în Critica rațiunii pure și a făcut necesarele delimitări între intuițiile sensibile pure și categoriile pure precum și legătura dintre reprezentare și intelect prin intermediul imaginației privite ca un instrumentum al sensibilității.
Iar dacă la Kant imaginația nu este decît un instrument care leagă realitatea de reprezentare ceea ce face diferită construcția noastră sunt cele două elemente fundamentale ale intelectului, capacitatea imaginativă apriorică și imaginativul poietic rațional aprioric, determinări de domeniul esenței întrucît noi nu doar comparăm conceptele noastre în intelect pentru a vedea dacă ele sunt identice, prin urmare corespund atît interior cît și exterior sau dacă intră în contradicție sau nu, ci arătăm modul în care aceste concepte creează realitatea și structura internă a fenomenului atît cît stă în putință capacității imaginative apriorice umane și astfel, prin intermediul imaginativului poietic rațional aprioric, le aducem la înțelegere. Pentru că dacă noi privim lumea doar ca o înlănțuire de concepte și fenomene cu un raport de cauzalitate logic, vom scăpa din vedere tocmai esența existenței umane care se manifestă plenar în cunoașterea creativă, deoarece tot ce este existență și valoare umană se raportează la gîndirea creativă și la creația realității însăși.