Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Caracterul neamului nostru (Ce a fost și ce mai este?)

Caracterul neamului nostru (Ce a fost și ce mai este?)

Este o întrebare pe care puțini semeni de astăzi și-o mai pun. De aceea e foarte dificil să argumentezi afirmativ sau negativ cu privire la această trăsătură prin care ne deosebim unii de alții ca individualități și, apoi, ca națiune, prin comparație și disociere cu alte popoare.Este o întrebare pe care puțini semeni de astăzi și-o mai pun. De aceea e foarte dificil să argumentezi afirmativ sau negativ cu privire la această trăsătură prin care ne deosebim unii de alții ca individualități și, apoi, ca națiune, prin comparație și disociere cu alte popoare.În general, „caracterul” este considerat ca totalitate a însușirilor complexe ce deosebesc un om de altul. Cu alte cuvinte, el este un portret psihologic stabil și definitoriu care desemnează nucleul esențial reprezentativ al unei personalități în ansamblul ei și prin care sunt relevate atitudinile morale față de sine și față de ceilalți conviețuitori într-o perioadă istorică.După opinia noastră, există două categorii caracteriale, unele stabile, motivate genetic, altele relative, chiar schimbătoare, determinate de contextul istoric și social pe care îl parcurg.Psihologii și moraliștii au înmulțit „criteriile” cu ajutorul cărora „caracterul” este definit prin anumite trăsături ce se convertesc în atitudini morale față de ceilalți conviețuitori.1Înainte de a ne referi la alte criterii, menționăm o judecată a lui Mihai Ralea (v. Între două lumi, 1943), după care, fiecare român cultivat e, prin definiție, un „dezadaptat”, el plutește între principiile raționale, învățate în cărțile străine, și moravurile autohtone.După alt criteriu, elvețianul Carl Gustav Jung afirmă și impune următoarea teză: energiile psihice sunt orientate spre lumea interioară (introversiune) sau spre exterior (extraversiune). În primul caz, subiectul acordă prioritate ideilor, în al doilea, el apreciază valorile lumii exterioare, prestigiul și contactele sociale.De-a lungul vremii, scriitorii noștri au surprins fie lapidar, fie în imagini artistice, diferite trăsături de caracter. De pildă, Al. Odobescu compune un personaj astfel: „Vioiciunea glumeață a caracterului său a lăsat plăcute și vesele suvenire”. C. Negruzzi subliniază partea negativă în conduita altuia: „Nu avusese vreme a-și desvăli urâtul caracter”. M. Eminescu: „Măști râzânde puse bine pe-un caracter inimic”.Sigur, când rostim termenul „caracter”, ne vin în minte imediat numele anticilor Plutarh și Teofrast, apoi al francezului La Bruyere, din secolele XVII-XVIII. Dar pe noi nu ne preocupă operele lor, comentate într-o mulțime de cărți și dicționare. Noi am urmărit să aflăm și să judecăm în ce măsură și prin ce mijloace românii au descoperit și apreciat „caracterul” ca trăsătură definitorie pentru conduita lor, fie ca persoană, fie ca neam. În cartea sa, Din psihologia poporului român (1907), Dumitru Drăghicescu s-a referit de mai multe ori la chestiunea care ne preocupă, fiind destul de drastic cu privire la caracterul românilor de-a lungul istoriei lor. „Elementul de căpetenie al caracterului românesc, spunea el, adică voința simplă, incultă, dar temeinică, încăpățânată, îndărătnică, voința neînfrântă, strajnică, această însușire de temelie a neamului se slăbi, păli și se topi în focul luptelor năpraznice cu turcii. În locul curajului și îndrăznelii de altădată, un fel de frică instinctivă pătrunse în sufletul românilor”.2Dincolo de tonul superior, de retorica propozițiilor și de unele contraziceri („voința simplă, incultă, dar temeinică”?), autorul a surprins efectele, pe plan psihologic, ale stăpânirii turcești de după victoriile lui Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul. În primul rând, e vorba de inocularea „fricii” în mentalul românesc și de lipsa îndrăznelii și a curajului de a se revolta. În locul acestora, românii medievali au căutat, spunea autorul, să „ghicească” voința stăpânului, abandonând vitejia de odinioară a domnitorilor valahi sau moldoveni. Astfel, în locul curajului și a îndrăznelii, românii s-au obișnuit „a se apleca, a se încovoia sau a dispărea din fața asupritorului, pierzând simțul de neatârnare și căzând astfel într-o stare „anarhică”.Concluzia autorului este pe cât de pesimistă, pe atât de sufletistă: „Cu greu se poate cita în cartea neamurilor un popor mai brav, mai harnic, mai destoinic și mai bine dăruit de natură, căruia soarta să-i fi fost atât de vitregă și să-l arunce în împrejurări și condiții istorice mai nenorocite cum a aruncat neamul românesc”.3Paradoxal, harnicul istoriograf devine, fără să-și dea seama, un cugetător autentic, atunci când compară clasele sociale (asupritori și asupriți) aflate într-un conflict necruțător: „Obrazele se pot schimba, clasa și spiritul de clasă rămân aceleași…”4 Și astăzi e aproape la fel.De asemenea, autorul face niște afirmații surprinzătoare pentru vremea când a scris. După el, românii nau trăit „viața lor proprie, ci a altora”. De aci lipsa de mentalitate și de unitate a acestora, chiar „lipsa de caracter propriu la tot pasul”. Întrebându-se: „ce este românesc în sufletul nostru?”, el răspunde, fără să clipească, următoarele: sufletul nostru etnic este alcătuit din „crâmpeie și petece împrumutate de la neamurile vecine”. Observăm că nu-i citise nici pe M. Eminescu, nici pe T. Maiorescu, fiind mai drastic decât aceștia. De aceea reține foarte puține calități psihologice sau caracteriale, însă înșiră cu frenezie lipsurile sau ceea ce este negativ în conduita românilor: timiditatea, paralizia voinței, frica, lipsa de curaj ș.a. Apoi, nu uită să amintească obiceiul neamului nostru de a începe multe lucruri, dar foarte puține sunt realizate, conform proverbului batjocoritor: „Românului îi este greu să înceapă ceva, că de lăsat se lasă el ușor!” Această înclinație (devenită obicei de-a lungul vremii) se datorează „nepăsării” care-i însoțește mereu în tot ce inițiază. Pentru a accentua și mai apăsat această latură negativă a caracterului, analistul acuză fără menajamente neamul: „Românii sunt neisprăviți: neisprăviți geograficește și istoricește, nevârstnici din punct de vedere social”, fapt ce se răsfrânge în sufletul nostru și produsele lui. Așadar toate felurile de activități: literatură, arte, industrie, agricultură și comerț poartă pecetea „neisprăvitului”!5În avântul lui negativist, analistul trece cu vederea ori uită intenționat niște adevăruri. De pildă, dacă pe români îi consideri „neisprăviți” istoricește și din punct de vedere geografic înseamnă că ignori o realitate, adică, nu a depins numai de ei faptul incriminat, ci și de vecinii noștri și de unele puteri net superioare. Apoi, după Unirea Principatelor, artele și literatura au cunoscut niște realizări chiar până la începutul veacului al XX-lea, care au rămas definitiv în conștiința românilor.Simțind, probabil, că a apăsat prea mult pe pedala negativismului, D. Drăghicescu adaugă și câteva judecăți pozitive cu privire la români. Anume, apreciază spiritul lor satiric și epigramatic, ironia, sarcasmul și umorul, fapt ce denotă inteligența lor vioaie. La Universitate, în tren și la cafenele, se ascute un spirit critic zdrobitor”.De asemenea, la înfățișare, românul are apucături „voinicești”: profil frumos, păr lung și negru, cu sprâncene groase, cu ochi blânzi și mângâioși, cu sclipiri ironice. Însă, până la 1907, ne sugerează analistul, românii nu au dovedit că au o „conștiință națională propriu-zisă”, afirmație cu totul eronată, pentru că evenimentele din 1859 și Războiul pentru obținerea independenței tocmai au confirmat ceea ce autorul cărții nu le-a amintit.Concluzia de ansamblu a chestiunilor tratate constituie o încercare de a împăca ceea ce nu e posibil: „românii sunt o rasă occidentală (dar) cu obiceiuri orientale!”Ceea ce i-a scăpat lui D. Drăghicescu este altă calitate a caracterului, „toleranța românească”. Simion Mehedinți o așază la loc de cinste între calitățile esențiale ale neamului. În cartea sa, Creștinismul românesc, el a afirmat răspicat: „Toleranța românească” a luat naștere din sinceră convingere, este atitudinea pozitivă a omului matur care nu-și pierde timpul cu „zădărnicii”. Nici urmă de frică (față de cei care ne calcă țara). Mai degrabă „răbdare, înțelepciune, maturitate”.6Și în cazul acestui comentator de nivel mediu găsești formulări „moralicești” care surprind plăcut prin conținutul lor, deși îți pui întrebarea dacă sunt ale lui ori le-a „împrumutat” de la alt confrate, fără să-l citeze. Iată o judecată reală asupra țăranului autohton: el este „singurul român adevărat”: „e liric fără misticism, ambițios fără macheavelism, religios fără fanatism”. Astăzi mai sunt puțini țărani autentici, deci e foarte dificil să-i caracterizăm. Dar în alt paragraf al cărții sale, constatăm erori copilărești, scrise în fuga condeiului. El privește „românismul” drept „esența firii noastre ca neam”, fiind altceva decât „vechiul dacism peste care s-a altoit doctrina mai nouă a creștinismului”. Observăm că Simion Mehedinți a uitat de „latinitatea” limbii și culturii noastre. S-o fi grăbit, fiindcă imposibil să nu fi auzit de ceea ce corifeii Școlii Ardelene au susținut cu tărie și cu încăpățânare.
* * *Dintre gânditorii străini în ale căror scrieri se află reflecții și judecăți privind „caracterul”, ne oprim asupra germanului Oswald Spengler, autorul cărții atât de des citate: Declinul Occidentului (1918-1922).În primul rând, el consideră că omul oricărei culturi trebuie să fie conștient de imaginea mintală creată de el însuși asupra sa și, totodată, asupra omului contemporan. Astfel, el descoperă principiile, motivele, forțele, convingerile și obiceiurile sale în particular, adică tot ceea ce se poate rezuma în cuvântul „caracter”. Acesta este un cuvânt polisemantic, pentru că există peisaje cu un anume „caracter”, ornamente, perioade sau culturi istorice cu „caracter” distinct, apoi muzica „baroc” este o artă a caracterului etc.În continuare, autorul descoperă o relație care îi aparține: cuvântul „caracter” se înrudește cu cel denumit „voință”, pentru că voința este, în imaginea sufletului, ceea ce este caracterul în imaginea vieții. În limba germană, amintește el, există expresii precum: „forță vitală”, „voința de a trăi”, „energie activă” ș.a. (cândva incluse într-o ideologie de tristă amintire).Pe de altă parte, el consideră că fiecare cultură specifică este „o ființă unitară de ordin superior, având propria concepție morală”, așadar sunt tot atâtea sisteme morale câte culturi există. Astăzi, e greu să mai crezi în această idee. În continuare, Spengler face deosebiri tranșante între „stoicii” și „epicureicii” antici, care propovăduiau renunțarea la „luptă”, văzută ca „ideal”, pentru a avansa câteva idei specifice lumii occidentale. Reținem câteva: Învingerea obstacolelor este instinctul tipic al sufletului apusenilor;Se cere activitate, decizie, afirmarea sinelui, lupta contra planurilor comode ale vieții, contra impresiilor de moment;Lupta contra realităților tangibile, apropiate, care facilitează triumful asupra generalității și a duratei care leagă trecutul de viitor.7Pe plan etic, autorul susține voința statelor vestice, cu capacități reale economice și tehnice. Respinge ființa mulțumită („Carpe diem”) a anticilor și susține ființa modernă, care reprezintă o valoare, adică „ființa activă, luptătoare, care triumfă”.Din acest orizont occidental, el definește noțiunea de care ne ocupăm astfel: „prin caracter, trebuie să înțelegem ceea ce în realizarea vieții păstrează o constanță a principiilor. În caz contrar, vom vorbi de lipsă de caracter”.8În altă ordine de idei, Spengler respinge comparația conceptului pur occidental al virtuții bărbătești, numită de Nietzsche „virtute morală”, cu conceptul baroc spaniol „grandezza”, dar și cu conceptul baroc francez „grandeur d’âme”, adică „măreția sufletului”. De asemenea, se opune tipului dorit de eticile antice, în viziunea cărora nu erau agreați „oamenii de granit”. Pe marile personalități ale Antichității le reduce la dimensiuni pitice, ridicole. Exemple: Pericle și Temistocle au fost firi molatice în sensul Kalokagathiei, Alexandru Macedon – un visător care nu s-a trezit niciodată, Cezar – un diplomat inabil, Hanibal – un străin, un om printre ceilalți, Ulise și Ajax aveau un aer straniu, asemănându-se cavalerilor cruciați. Sigur, este, deopotrivă, o exagerare și un neadevăr cu privire la personalitățile respective și o eroare să le judeci după criteriile și obiectivele secolului XX.Bazat pe raționamentele amintite, autorul cărții Declinul Occidentului afirmă răspicat că sensul vieții trebuie văzut în „acțiune” și nu în „înclinații pasive”. De aceea el vede salvarea în generația de oameni superiori care, grație „voinței, științei, bogăției și puterii lor”, se slujesc de Europa democrată ca de un instrument maleabil, pentru a „lua în mâini hățurile planetei, ca să-l modeleze artistic pe omul însuși”. În epoca interbelică au apărut „oameni de afaceri de înaltă clasă”, spunea autorul cărții. Ei au reprezentat voința de putere exercitată asupra destinului celorlalți.
* * *Referitor la „caracterul” românilor de astăzi, e riscant și dificil să-l definești. Cum să scrii despre caracterele românilor contemporani, când o bună parte dintre ei îți amintesc de Cațavencu și Trahanache, de Stănică Rațiu și Lică Trubaduru, chiar de Dinu Păturică și Hagi Tudose!? Sigur au existat în cultura și istoria noastră și caractere pozitive, cu realizări remarcabile, cum au fost Spiru Haret, ministrul Învățământului de la 1898, Nicolae Titulescu, Ministrul de Externe și, apoi, președintele Societății Națiunilor, în perioada interbelică, cărora le putem alătura mulți alții.În continuare, ne vom referi succint la specificul caracterial al românilor de după revoluția de la 1989, subliniind câteva din moravurile lor. Chateaubriand (Fr. Rene) afirma cu nonșalanță (la sfârșitul secolului al XVII-lea) că „orice clasă cunoaște trei vârste: a utilităților, a privilegiilor și a vanităților.Sigur, românii de după revoluție s-au distins prin funcțiile, ocupațiile și caracterul lor, colorând mediul social cu cele mai noi și neașteptate profesii și apucături. O parte restrânsă dintre ei au contribuit la așezarea societății în cadre și pe piloni cu totul noi față de România din perioada comunistă. Pe aceștia îi putem numi oamenii „vârstei utilităților”, pentru că au contribuit la acțiunea de „restaurare” a noii societăți pe alte baze (capitaliste), față de cele socialiste, existente anterior.Se știe, acești întreprinzători, abili și rapizi în inițiativele lor diabolice, au văduvit țara de ce era mai bun și trainic, în același timp modern, în industrie, tehnică înaltă, construcții, agricultură ș.a.m.d. Așadar îi putem numi „groparii” avutului național din perioada postrevoluționară. Individual nu-i putem caracteriza pentru că sau „risipit” precum nisipul mării în urma inundațiilor, pentru a-și pierde urma și a nu fi pedepsiți.Cea de a doua „vârstă” (după francezul amintit) ar fi aceea a „privilegiilor”. Ca număr, la români, este cea mai numeroasă. Îi cuprinde pe politicieni în primul rând: pe cei din guvernele perindate, pe mulți dintre parlamentari, din administrațiile locale etc Cu toții au profitat din plin, înmulțindu-și beneficiile pecuniare sau de altă natură, fără să se gândească la masa largă a românilor. Aceștia abia răzbeau să trăiască de pe o zi pe alta. Nemulțumiți de „jaful” privilegiaților, caracterul lor a căpătat accente de îndurare și răbdare excesive, chiar de lene și plictiseală, fără să mai creadă în ziua de mâine. Abia acum, în primele luni ale anului 2017, se zăresc ceva orizonturi binefăcătoare și pentru ei. Cât privește „vârsta vanităților”, e prea devreme să o putem caracteriza.Oare, pe cine putem portretiza prin caracterul individual atestat de psihologia și manierele specifice din ultimul sfert de veac? La Rochefoucauld îl portretiza pe omul public, nu pe cel privat, iar La Bruyere căuta în om „ființa care mănâncă, doarme, sforăie, scuipă și strănută”,9 fiecare în chipuri diferite.Întrebându-ne retoric: ce fel de „caracter” îi impresionează pe românii de astăzi, nu prea avem exemple care să-i mulțumească pe toți. Cum să-i impresioneze plăcut politicienii care-și schimbă culorile partinice în funcție de interesele materiale pentru care au intrat într-un partid? Cum să fie apreciați parlamentarii care acceptă orice hotărâre luată de „șeful” lor? Frica, comoditatea și interesul lor îi determină să accepte orice decizie a șefilor de partid sau de instituție.România a pierdut în ultimul sfert de veac o bună parte din averea ei materială și spirituală: industria, spațiul verde al pădurilor, un însemnat procent din „omenia” cu care ne mândream cândva, apoi un procent uluitor din tinerii care și-au părăsit țara pentru un trai mai bun în străinătate. De aceea România se află, în multe domenii, la coada statelor europene. Din păcate!Iată de ce simțim nevoia să-i îndemnăm pe români să „reînvețe” să-și prețuiască patria, să devină din nou sinceri și serioși. Nu ezităm să le amintim cugetările unor mari personalități din trecutul nostru. Barbu Catargiu, primul orator român modern, exclama în finalul discursului său, „La Unirea definitivă” (1861): „Totul pentru țară, nimic pentru noi!” Iar Nicolae Titulescu le repeta contemporanilor lui următorul crez: „Partidul meu se numește România!”SERIOZITATEA(am avut-o și… o așteptăm!)În conversația curentă, antonimele serios/neserios sunt mereu prezente. Prin utilizarea lor, lumea românească se împarte în două tabere, fără excluderi și acuze intolerabile. Adică se acceptă o diferență netă în exprimare, în comportament și în modul de a se percepe și judeca unii pe alții. Adeseori auzim expresii de acest gen: „Vino la o cafea, să stăm serios de vorbă”. „Am cunoscut-o pe colega ta și mi s-a părut cam neserioasă, atât în conversație, cât și în îmbrăcăminte și în mimica ei neconformă cu subiectul discuției”.De cele mai multe ori, persoana serioasă are calitatea de a fi sobră, chiar gravă, având o atitudine lipsită de veselie și amuzament. Într-un roman al lui Liviu Rebreanu „citim” gândurile unui personaj: „Doamna Herdelea însă nu voia să-și piardă seriozitatea pentru un lucru de nimic”.Omul „serios” este considerat cel care are și probează o pregătire temeinică într-un domeniu în care s-a afirmat. Pe un medic chirurg, care a dovedit calități ieșite din comun, bolnavii îl caută și au deplină încredere în capacitățile lui profesionale, fiind considerat un chirurg de toată isprava. El este un medic „serios”, bucurându-se de o largă și aleasă clientelă. Însă, unul care-i tratează superficial pe bolnavi este considerat „neserios” și e părăsit de majoritatea cunoscuților.În toate domeniile se găsesc astfel de capacități care impun o anume seriozitate în profesia aleasă. Studenții de altădată de la secția „istorie”, a Facultății clujene, l-au avut profesor pe acad. David Prodan. Sobru și ponderat în prelegerile lui asupra Istoriei Medii a românilor, temeinic și exigent fără asemănare, el a fost poreclit de către studenți „stânca feudală”. Numai dacă treceai examenul la disciplina sa, terminai facultatea! Sobrietatea și corectitudinea erau calitățile lui esențiale. Prin felul cum descoperea și interpreta documentele istorice dovedea (la curs și în cărțile sale) o „seriozitate” maximă și fără asemănare cu ale celorlalți colegi. Frivolitatea era exclusă din manifestările lui, încât cursurile erau rostite cu o gravitate supravegheată.În general, „seriozitatea” este considerată o virtute, precum bunătatea, puterea sau frumusețea. Ea este, în mare parte, o calitate nativă și în toate situațiile se poate păstra. Deși elevii sau studenții sunt siliți să devină serioși, nu toți reușesc. „Seriozitatea” depinde într-un procent mare de caracterul și temperamentul individului.Aproape în fiecare epocă, seriozitatea a fost apreciată diferit în comparație cu vremurile precedente. În Franța Evului mediu, un om serios era considerat unul „greoi, lipsit de grație și de suplețe”. Dar în societatea românească din veacul XX, o astfel de personalitate era considerată „încuiată”.Pe de altă parte, nu de puține ori, caracterizarea omului serios se face după criterii inadecvate ori greșite: după o gravitate mimată și după gesturi pedante. Mihai Ralea recomanda celor care doreau să afle „seriozitatea” cuiva, să țină seama de criteriile de cercetare ale oricărui fenomen moral. Adică de existența unui „centru” și a „periferiei” acestuia. În nucleul de bază se află ceea ce este însemnat în fenomenul respectiv, iar la periferie ceea ce este auxiliar, secundar. Așadar, spunea autorul amintit, „seriozitatea se caracterizează printr-o diferențiere netă între central și periferie”.10Se spune adeseori că un om serios nu pierde vremea cu chestiuni care nu aparțin direct tezei aflată în discuție. În schimb, unul neserios se pierde în detalii, în aspecte secundare, ori rătăcește pe căi lăturalnice. Exemplul acesta banal, dat tot de M.R., este unul edificator: un vânător pe care îl cuprinde mila când trebuie să tragă cu pușca, nu este unul serios. Pentru a sonda ce e fundamental și ce nu e, în componența unui fenomen, subiectul trebuie să se apropie cu „seriozitate” pentru a afla specificitatea aspectului cercetat. Așa cum aminteam deja, din punct de vedere psihologic, seriozitatea presupune o funcție de diferențiere, presupune pătrunderea în particularitatea esențială a fenomenului cercetat, fapt care înlesnește apropierea de ceea ce numim seriozitate. Dimpotrivă, „neserioșii” începători inițiază proiecte enorme, dar repede se dezgustă și părăsesc grabnic ceea ce începuseră. Așa procedează astăzi mulți constructori români de autostrăzi, dovedind mereu o seamă de „neseriozități”, de la un an la altul.Pe de altă parte, „seriozitatea” depinde și de un anumit „grad de efort”. Pe lângă o chestiune generată de inteligență, ea depinde și de voința puternică a persoanei. Așadar, „putința” și „voința” asigură înfăptuirea completă a seriozității.Sigur, au existat și vor exista mereu așa-numiții „utopiști” care, pe baza unor resurse pitice, fac planuri uriașe, înscriindu-se astfel în tagma neserioșilor. În acest fel, este dat exemplul lui Don Quijote, caracterizat printr-o existență iluzorie, plutind mereu deasupra realității.În schimb, omul serios este unul al acțiunilor complete, care urmărește mereu atingerea scopului propus. El duce o existență intensă, bazându-se pe judecăți de valoare și nu pe cele de constatare.Omul „serios” este, de obicei, sincer. El se conduce după ceea ce gândește și înfăptuiește, diferențiinduse de ambianță prin originalitatea succeselor sale. Baza seriozității se compune din unitatea între fondul sufletesc și expresia sau realizarea lui. Imperativele recomandate de Mihai Ralea pentru a-ți păstra seriozitatea sunt următoarele: „Fii ceea ce ești”, iar ca să poți exista, trebuie să distingi prin ceea ce ai „original și ireductibil”.11Un alt aspect al seriozității este „epuizarea completă”, adică urmărirea până la capăt a tezei propuse, pentru relevarea notelor ei originale, ca să nu fie confundată cu alta.Nota de bază a „seriozității” ține de „individualitate”. Adică, o persoană serioasă știe rapid ce e bun și ce e rău, se dezvoltă sincer, simplu și complet, încât se ferește de influențe negative și nu se oprește niciodată la mijlocul drumului spre obiectivul propus. Intelectualul serios se autocunoaște foarte bine, știe ce poate și ce nu îi este îngăduit.La polul opus, omul neserios se ignoră pe sine, nu știe ce poate și cât poate. De aceea imită „eul” altora, își propune obiective pe care nu le poate atinge, pentru că îi lipsesc capacitățile necesare.
***Cultura și literatura română au cunoscut, în diverse perioade istorice, personalități „serioase” care au impus într-un domeniu sau altul un mod propriu de gândire și înfăptuire a idealurilor societății timpului. Nimeni nu contestă astăzi „seriozitatea” activității lui Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, T. Maiorescu, B.P. Hasdeu, N. Iorga, Ionel I.C. Brătianu, Nicolae Titulescu ș.a.În continuare, pentru a ilustra „seriozitatea” românească, ne vom opri succint asupra personalității lui Spiru Haret (1851-1912) din motivul simplu: a fost cel mai „serios” ministru reformator al Învățământului românesc, neegalat nici până astăzi. Tânărul a fost licențiat în matematică la Universitatea din Paris, fiind primul român doctor în matematici, cu contribuții în probleme de „mecanică cerească”. La vremea sa, a fost gratulat cu frumoase calificative: „omul școalei”, „democrat sincer”, „mare patriot”, „cel mai popular ministru”. A făcut parte din Partidul Național Liberal. Un dascăl ieșean a spus că Spiru Haret a fost, pentru România, ceea ce a fost Guizot pentru învățământul popular din Franța.Spiru Haret și-a început activitatea didactică în postura de profesor suplinitor la un gimnaziu din București. În 1897, el devine pentru prima dată ministru al Instrucțiunii și Cultelor. Pe parcursul celor doi ani ai primului său ministeriat, el a elaborat două legi, care stau la temelia edificiului nostru școlar: „Legea Învățământului Secundar și Superior (1898) și „Legea Învățământului Profesional” (1899).În 1898, pe parcursul lunilor februarie și martie, s-a dezbătut în camera Deputaților și apoi în Senatul României „Legea Învățământului Secundar și Superior”, care a căpătat, cu timpul, denumirea prescurtată după numele ministrului de atunci. Săptămâni de-a rândul, în parlament, în presa timpului, la cafenele și în incinta școlilor, politicieni și intelectuali purtau discuții aprinse pe marginea articolelor din proiectul întocmit de un ministru liberal și de colaboratorii săi, în principal C. Dimitrescu Iași. „Calul de bătaie” al legislatorilor din 1898 a fost „Legea Instrucțiunii Publice” din 1864.Cei care au analizat și criticat noul proiect au fost Barbu Delavrancea, G. Dem. Teodorescu, completați de T. Maiorescu, Take Ionescu ș.a.În ședința Camerei Deputaților (din 9 februarie 1898), ministrul răspunde tuturor și argumentează punctele esențiale ale noii legi. Ceea ce impresionează în discursul noului ministru este tocmai „seriozitatea” cu care analizează lacunele vechii legi și răbdarea de care a dat dovadă în trasarea liniilor celei noi, polemizând cu calmitatea unui legislator a cărui viziune era pe cât de motivată, pe atât de modernă. De la începutul discursului, Spiru Haret a afirmat răspicat că nu e vorba de „reformarea” legii din 1864, ci de „reclădirea” pe de-a întregul a învățământului secundar și superior. Din legea veche au rămas doar niște „sfărâmături” care nu pot fi utilizate în cea nouă. Apoi, legea din 1864 nu a fost deloc elastică și, astfel, nu se putea preta „trebuințelor” momentului, fiind mereu în „dezacord cu mersul țării”.În propoziții scurte, ministrul își expune serios și limpede crezul său cu privire la legea nouă: „o lege nouă nu trebuie și nici nu e bine, să fie eternă, dar totuși ea este cu atât mai bună, cu cât durează mai mult. Cum însă, toate faptele omenești sunt mărginite în timp, o lege nu poate trăi cât trăiește și țara în care se aplică, căci trebuințele țării evoluând mereu, vine un timp când legea nu se mai potrivește cu dânsele. De aceea o lege trebuie să prezinte oarecare libertate de mișcare”.12„Seriozitatea” presupune și o exprimare aspră, neiertătoare pentru o chestiune care trebuie combătută și înlăturată. În acest sens, pentru Spiru Haret „legea din 1864 nu mai era decât o umbră, un cadavru, și a ținea soarta învățământului secundar și superior mai mult timp legată de această ruină de lege, ar fi nu o greșeală, ci poate o crimă în ceea ce privește cultura țării”.13O altă polemică iscată între noul ministru și „apărătorii” legii vechi a fost aceea privind „bifurcarea” claselor liceale din cursul superior în „clasică” și „reală”, completate de o secție „modernă”. Adică, în secția „clasică”, preponderența o aveau limbile latină și greacă, fără matematici și cu puține cunoștințe fizicochimice. În secția „reală”, locul de frunte îl ocupau matematicile, fizica și științele naturii, iar secția „modernă” (adăugată ulterior) era una intermediară între cele două, limba greacă fiind înlocuită cu fizica și cu științele naturale.Pentru cele trei secții, erau comune disciplinele: limba română, istoria patriei, limbile franceză și germană, noțiunile de psihologie, logică și economie politică, cărora li s-au adăugat muzica și gimnastica.În final, Spiru Haret era convins că viitorul învățământului românesc depindea de dezvoltarea echilibrată a secțiilor respective. După 1900, în țări precum Franța, Germania și Austria funcționa un sistem al învățământului secundar similar cu cel statornicit în România prin „Legea” lui Spiru Haret.Sub ținuta fermă, serioasă și cumpănită a ministrului, conduita parlamentarilor în dezbaterile din 1898 a fost una sobră, cu un limbaj urban, limpede și persuasiv prin argumentele raționale care n-au avut nevoie de mijloacele retoricii. Astfel, școala românească s-a desfășurat, până în epoca interbelică, respectând prevederile legii lui Spiru Haret.După Unirea de la 1918, Transilvania a adus în viața românească un spor de seriozitate, cel puțin așa s-au exprimat unele voci autorizate. De pildă, Liviu Rebreanu, la vremea lui, constata un adevăr: „Lipsa seriozității era unul din cele mai grave neajunsuri ale societății noastre”, fiind convins că Transilvania este un adevărat rezervor de seriozitate”.14 Marele prozator credea că din însușirile specifice tuturor provinciilor românești va ieși un om ale cărui „virtuți și calități” se vor impune întregii lumi. Dar „trebuie să începem prin a fi serioși. Acesta e un lucru capital”.Din păcate, acel român „providențial” nu s-a ivit până acum. De aceea ne întrebăm: unde s-a „refugiat” seriozitatea românilor după revoluția din 1989? În parlament? Nu cred. Nici un mare „legislator” (asemănător cumva cu Spiru Haret) nu s-a ivit încă! Nici în guvernele mereu schimbătoare nu a putut să se impună. Va fi, oare, în societatea civilă sau în lumea universitară? Puțin probabil. Ce s-ar întâmpla, oare, ca un român adevărat, școlit în străinătate, serios și patriot, să fie convins și să dorească să „îmbrace” haina visată cândva de Liviu Rebreanu și, datorită virtuților și calităților mult așteptate, să determine „renașterea” României în lumea modernă de acum? Așadar, românii așteaptă mereu…
Note1 Din prima categorie fac parte: demnitatea și respectul față de sine; din a doua: sociabilitatea, generozitatea, sinceritatea, principialitatea, loialitatea; din a treia categorie: hărnicia, perseverența, disciplina, angajarea ș.a.2 Dumitru Drăghicescu, Din psihologia poporului român (Introducere), ediție anastatică, Editura Vicova, 2013, p. 269.3 Idem, p. 281.4 Ibidem, p. 300.5 Ibidem, p. 4476 Simion Mehedinți, Creștinismul românesc, Fundația Anastasia, 1995, p. 89 și urm.7 Oswald Spengler, Declinul Occidentului. Schiță de morfologie a istoriei. Prima parte: Formă și realitate, Editura Beladi, Craiova, 1996, p. 434.8 Osvald Spengler, op. cit., p. 435.9 Elena Vianu, Moraliști francezi, Editura pentru Literatură, 1963, p. 261 și urm.10 Mihai Ralea, „Filosofia seriozității”, în volumul Între două lumi, Editura Cartea Românească, 1943, p. 210.11 Idem, p. 214.12 Vezi discursul lui Spiru Haret, în antologia Oratori și elocință românească, ediție îngrijită de Vistian Goia, Editura Dacia, colecția „Restituiri”, ClujNapoca, 1985, p. 189210.13 Idem, p. 191.14 Vezi Niculae Gheran și Andrei Moldovan, Liviu Rebreanu – prin el însuși, Editura Academiei Române, București, 2008, p. 161.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg