Analiza şi semnificaţiile studiului-pamflet

 

Studiul sau microeseul ori eseostudiul lui Caragiale, de fapt nişte note publicistice, este divizat în trei părţi inegale. În prima parte, dramaturgul şi publicistul român, proaspăt stabilit în Germania, face o analiză socială, economică şi politică interesantă, de pe poziţii de stânga, însă, „narodniciste”, de-a dreptul, cu evidente şi clare simpatii pentru ţăranul român. În câteva luni, la Editura „Adevărul”, a fost tipărită broşura 1907. Din primăvară până-n toamnă.
Dramaturgul-eseist polemist porneşte de la ideea că Europa se obişnuise de câţiva zeci de ani că tânărul Regat al României era „cel mai solid element de civilizaţie între statele balcanice”, iubitor de pace şi bună înţelegere, atât în cadrul relaţiilor „claselor sale sociale”, cât şi în „relaţiile internaţionale”, pe scurt era un „stat de ordine par excellence”1 De asemenea, în 1906, România îşi serbase megalomanic 40 de ani de domnie „pacinică şi glorioasă a înţeleptului său suveran”, regele Carol I, un adevărat panegiric tras acestuia, mai ales că epoca sa, mult prea idealizată nu a fost nici paşnică şi nici glorioasă.2 Aşa ca o „încoronare a operei de progres săvârşit în acest timp”, se făcuse şi o expoziţie jubiliară, care a avut mare succes în faţa reprezentanţilor Europei civilizate, fiind un „adevărat triumf al muncii şi al păcii”, iar Regele a fost de-a dreptul „mândru şi fericit”3. Prozatorul Panait Istrati scria, de pe poziţii de stânga, totuşi, în menționatul mai înainte al său pitoresc dar omagial-encomiastic (la adresa țăranilor dispăruți în răscoală) roman Ciulinii Bărăganului, că „boierii noştri” au sângerat naţiunea ca să sărbătorească „cei patruzeci de ani de belşug şi domnie glorioasă a lui Carol I de Hohenzollern, 1866-1906”, cu această ocazie fiind spoite toate faţadele caselor, iar expoziţia era toată „numai din clădiri albe, ca-n poveşti”4. Erau expuse mai ales „case ţărăneşti”, „un sat românesc”, la expoziţie veniseră „familii de cojani, grăsulii, îmbrăcaţi naţional” şi care în realitate „trebuie să fie toţi primari”; erau „vite necrezut frumoase” şi care nu semănau nici pe departe cu „mortăciunile pe care le sfâşie dulăii noştri. Milioane aruncate pe fereastră!”5
Totuşi, cu ocazia acestor serbări fastuoase dar găunoase, Caragiale scrisese o poezioară dură, persiflant-sardonică la adresa regelui Carol I, intitulată Mare farsor, mari gogomani, în care îl desfiinţa pe venerabilul monarh: „Acuma-mbătrânit în slavă,/ Sub casca lui de caraghioz/ Şi cam zaharisit la glavă,/ Vrea chiar triumful grandioz./ Nobil metal nu e oţelul,/ Dar scump destul, destul de greu…/ Ca rol fu mare mititelul!/ Hai, gogomani, la jubileu!”6
Pe seama schimbării atitudinii lui Caragiale s-a spus că acesta a redactat seria de articole 1907. Din primăvară până-n toamnă pentru ţara în care se stabilise, autoexilase, chiar Germania unde se născuse însuşi Carol I, ce-i drept, pe atunci neunificată, în statul Baden-Würtemberg!7.
Şi, deodată, la nici un an de la marea aniversare, marele jubileu, mai întâi tămâiat de dramaturgul-poet, apoi ironizat şi satirizat, în 1907, au izbucnit „răscoalele maselor ţărăneşti”, care au luat, în opinia lui Caragiale, proporţiile unei „hotărâte revoluţiuni teroriste”, aproape ale unui „crunt război civil”, producând în Europa „emoţiune şi uimire”8. Lucid, Caragiale și-a dat seama că în România exista, totuşi, o „extravagantă deosebire între realitate şi aparenţă, între fiinţă şi mască”, după care intră în miezul problemei, disecând starea şi situaţia ţăranilor, pornind de la proprietatea asupra pământului.9 El preciza că pământul României era stăpânit, atunci, de trei categorii: „proprietarii mari” (între aceştia, statul, apoi Coroana, fundaţiile de binefacere, ca „Eforia spitalelor”, cele culturale, ca Academia şi marii proprietari), „proprietarii mijlocii” şi de „proprietarii mici” (cca. 5 milioane de oameni la o populaţie totală a Regatului României de atunci de vreo 6 milioane!), masa enormă a ţăranilor, împroprietăriţi de la 1864 şi de la 1888, toţi ţăranii fiind plugari, cultivând micile lor proprietăţi şi proprietăţile mari şi mijlocii.10 Mai trebuie spus că la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul veacului al XX-lea, România era o ţară cu o economie „eminamente agrară”, mai mult de jumătate din terenurile agricole aflându-se în posesia „marilor moşieri”, care obişnuiau să-şi arendeze moşiile.11
Autorul Năpastei intră apoi în detalii juridice şi economico-agricole, despre arendă şi subarendă, învoieli agricole, rate şi credite, ideea fiind că ţăranii lucrau din greu sau la greu, cum se zice acum, „din primăvară până-n toamnă”, de unde şi titlul studiului, „din revărsatul zorilor şi până în răsăritul stelelor”, iar toamna, potrivit îndoielii, „ţeranul”, aşa cum îl numea Nicolae Iorga, „îi cară întâi arendaşului partea acestuia la hambar sau la gară, şi numai în urmă are voie să-şi ridice şi el partea ce i se mai cuvine şi lui”12.
Vizavi de legea învoielilor agricole, aceasta îi obliga pe ţărani să muncească mai întâi pe pământul moşierului şi numai după aceea pe pământul său, iar cum preţul muncii sale scădea vertiginos, ţăranul era nevoit sau era obligat chiar de arendaş să se învoiască pentru suprafeţe mai mari, fapt care îl împiedica ori să cultive cu folos propriul pământ, ori îl aducea în situaţia ingrată şi dramatică, aproape imposibilă, de a-l vinde, rămânând fără pământ.13 Învoielile agricole se făceau iarna şi pe perioade scurte, astfel că ţăranii, în marea lor majoritate, dacă nu chiar aproape toţi, erau analfabeţi, erau siliţi să semneze un „contract orb”, în necunoaşterea calităţii şi duratei muncilor lor, precum şi la „totala dispoziţie a evoluţiei climei”14. La rândul său, „statul-agresor”, deşi nu se amesteca în contractele dintre părţi, se asigura pe seama ţăranului introducând „impozite noi”, inclusiv pentru cazurile de secetă.15 Pe lângă acestea, Caragiale intuieşte, apoi, rădăcina răului: „coarda îndrăznelii la concurenţă din partea arendaşilor mari se-ntinde pe măsura supunerii la învoieli din partea arendaşilor mici, a plugarilor”, deci, coarda s-a întins prea mult.16 Este momentul în care Caragiale descoperă şi alte rădăcini ale răului, trecând la o critică acerbă, de pe poziţii cam naţionaliste, a minorităţilor etnice din Regatul României, al lui Carol I.
Astfel, Caragiale precizează că marea majoritate a arendaşilor mari este compusă din străini, – în Moldova, evrei; în Muntenia, greci, bulgari, „albaneji” şi „puţini români ardeleni supuşi unguri”, – în genere, „afară de rare excepţiuni onorabile, oameni de joasă extracţiune, aspri la câştig, fără sentimente omenoase şi lipsiţi de orice elementară educaţiune”17. În plus, cruzimea interesului se întâlneşte cu lipsa solidarităţii naţionale, nesocotirea tradiţiilor româneşti şi opiniei publice, existenţa corupţiei în rândul funcţionarilor publici, dar şi protecţia „ori a pavilionului străin, ori a cine ştie cărei puternice Alianţe universale”, aluzie clară la „Alianţa Israelită Universală”, organizaţie evreiască fondată în 1860, care îşi pusese drept scop să promoveze emanciparea evreilor şi să apere drepturile lor, mai ales în ţările în care aceştia nu erau egali cu ceilalţi cetăţeni, străinii profitând, în opinia lui Caragiale, de incultura, umilinţa şi răbdarea ţăranului român.18
Totuşi, cel care a scris Românii verzi evită elegant să îşi exprime sentimente sau idei antisemite, ba chiar este considerat de către etnologul Andrei Oişteanu un intelectual filosemit, spre deosebire de Eminescu, chiar şi atunci când spune, tot în acest microeseu, că în Moldova comerţul era în cea mai mare parte în mâinile evreilor.19 De altfel, şi publicistul B. Brănişteanu a comentat apreciativ „lipsa de scrieri antisemite” în opera lui Caragiale, deşi a refuzat să invoce în acest sens prietenia autorului nuvelei O făclie de Paște pentru scriitorul evreu Ronetti Roman.20 Iată ce scria Brănişteanu în jurnalul său, în anul 1943: „Ştiu că aproape nu este antisemit care să nu aibă un evreu despre care să ne asigure că, dacă toţi evreii ar fi ca el, nu ar mai exista antisemitism”21.Aflându-se la Berlin, în aprilie 1912, anul morţii sale, Caragiale, excedat de „intoleranţa antisemită” din România, i-a spus lui Adolphe Stern următorul text: „Ce orbi sunt oamenii din ţară [în privinţa chestiunii evreieşti]! Aş voi ca să se ridice într-un balon uriaş toţi evreii din ţară, pentru numai câteva ceasuri numai, şi atunci s-ar vedea ce înseamnă acest element [etnic] pentru noi”22.
Făcând o paranteză, trebuie precizat că preşedintele Alianţei Israelite Universale, Adolphe Crémieux, vizitase în anii 1866-1867 România, împreună cu Sir Moses Montefiore, obţinând promisiunea guvernului român să pună capăt persecuţiei evreilor, dar această promisiune n-a fost respectată şi legile române şi guvernul român au continuat să-i persecute pe evrei.23 După psiho-istoricul Avner Falk, România se afla într-o „mare agitaţie politică, aproape în război civil”, între Liberalii lui I.C. Brătianu şi boierii, negustorii şi industriaşii Conservatori ai lui Catargiu, iar „masele populare” româneşti aveau nevoie, inconştient/ subconştient de evrei pe post de străini („foreigners”) împotriva cărora să se direcţioneze toată ura lor.24 Falk precizează că între 1899-1900, în România au fost recolte foarte rele, îngrozitoare, foametea lovind ţara noastră şi că evreii au fost învinuiţi pentru acest lucru ca în timpul Marii Ciume din Europa siniștrilor ani 1348-1349.25 Totuşi, potrivit istoricilor Constantin C. şi Dinu C. Giurescu, între 1902-1905, recoltele au fost „îmbelşugate”, dar moşierii au crescut arenzile foarte mult astfel încât nemulţumirea ţăranilor a crescut, ea ducând inevitabil, în martie 1907, la marea răscoală.26 Ei au mai arătat că tulburările au început în „partea de miazănoapte a Moldovei, unde arendaşii erau puternici”27 şi unde arendaşii evrei predominau, factorul etnic şi religios nefăcând decât să întărească frustrarea „maselor de ţărani români exploataţi crunt de un sistem injust”28, exemplificându-se prin trustul fraţilor evrei Fischer, care deţinea moşii şi păduri pe o suprafaţă de peste 2.000 de kilometri pătraţi şi arenda cca. 75 % din pământul arabil din trei judeţe ale Moldovei, astfel Mochi Fischer având în arendă 11 moşii, între care şi celebra moşie de la Flămânzi, unde a izbucnit terifianta răscoală.29
Totuşi, de ce a izbucnit răscoala, sau de ce s-au răsculat „ţeranii”? Au fost, desigur, mai multe cauze, dar acei care credeau că printr-o „propagandă şovinistă” vor face ca furtuna să se descarce automat asupra arendaşilor străini, în special evrei, vor vedea că s-au înşelat, căci revolta ţărănească s-a dus pe calea pe care au împins-o sătenii, în cele din urmă lovindu-i şi afectându-i pe aceştia.30 Răscoala nu a fost provocată doar în mod artificial, ci avea rădăcini sociale şi economice mai profunde, analizate şi de I.L. Caragiale, în 1907, dacă nu şi psihologice, astfel încât dacă aparent cauza ei era „propagarea unui naţionalism rău înţeles”, de fapt însă cauzele erau „relele organizaţiei noastre economice, sociale şi politice”31.
Credincioşi „principiilor liberale tolerante”, boierii români care deţineau suprafeţe urieşeşti de terenuri agricole date în arendă nu şi-au pus „probleme etnice”, mai ales că esenţa angajării arendaşilor evrei era eficienţa şi obţinerea profitului.32 La acest capitol, arendaşii evrei şi-au făcut datoria, „ridicând substanţial valoarea proprietăţilor”, au crescut de câteva ori producţia agrară şi au sporit „spectaculos” veniturile proprietarilor autohtoni.33 Rezultă că nu îmbogăţirea moşierilor români cu ajutorul arendaşilor evrei a fost cauza principală a groaznicei răscoale din 1907, astfel, potrivit lui Ştefan Popescu-Filutza, „revoltele agrare nu s-au produs în 1904, când a fost cea mai mare secetă din ultimele două decenii: ţăranii fiind ocupaţi să stea cu capul plecat pe lângă hambarele proprietarilor. Ea s-a produs în 1907, când a fost un an extraordinar de îmbelşugat”!34.
După părerea mea, această răscoală a fost una de tip social, economic, având la bază decalajul profund dintre societate şi stat, falia, marele canion dintre stat, burghezie, arendaşi şi marea masă ţărănească rămasă mult în urmă şi prea numeroasă în raport cu celelalte categorii şi grupuri sociale, lipsa de modernizare a statului birocratic, neadecvarea la capitalismul european şi mai ales occidental de atunci, antisemită în Moldova, deşi ea s-a extins, de exemplu, şi în Oltenia, unde nu prea existau arendaşi evrei. În plus, cred că marea răscoală tot ar fi izbucnit, presupunând că marile trusturi arendăşeşti ar fi fost de origine română, pentru că şi arendaşii români ar fi fost la fel de „nemilos exploatatori” şi capitalişti feroce şi eficienţi cu ţăranii. De altfel, chiar Caragiale a scris Arendaşul român, cu sublinierea pe român, pentru a arăta că aceştia nu erau mai blânzi, mai toleranţi, mai miloşi decât cei străini.
Revenind la Răscoala de la 1907, filozoful, criticul literar şi teoreticianul Titu Maiorescu găsea cauzele acesteia într-o gravă eroare politică din anul 1898, atunci când ministrul-prezident Sturdza a încheiat o alianţă de tip electoral la Iaşi cu grupul socialist „mic la număr, dar primejdios prin fermentul de agitări ţărăneşti”35. Filozoful şi criticul literar, viitor premier, sugerase o legătură între „evrei şi grupările socialiste”, în ciuda faptului că ţelurile erau cam diferite, pe alocuri opuse, şi era cel puţin bizar ca indivizi care se războiau politic să devină proprietari sau „apropitari”, vorba lui Caragiale, erau adepţii unei ideologii stângiste.36
Istoricul Lucian Boia consideră că evenimentul din 1907 reprezintă „cea mai mare răscoală ţărănească din Europa secolului al XX-lea”, fiind provocată de lipsa de pământ şi de „condiţiile precare de viaţă”, caracterizându-se printr-o „teribilă izbucnire de ură de o parte şi de alta”, ţeranii ucigând „cu sălbăticie” şi fiind, la rândul lor, „ucişi cu sălbăticie”, armata cu cei 120.000 de soldaţi puşi la dispoziţia generalo-mareşalului Alexandru Averescu, numit ministru de Război, comiţând adevărate masacre, cifrele ţăranilor ucişi situându-se între câteva mii şi 11.000, deci nici până în ziua de astăzi nu se cunoaşte numărul exact al „românilor omorâţi de români” în 1907, după mine, prima cifră fiind mai mult decât exagerată, în special de istoriografia comunistă.37 Tragedia şi ororile comise au zguduit opinia publică, inclusiv pe Caragiale, după cum am văzut, şi clasa politică, stând la originea „marii reforme agrare” de după Primul Război Mondial.38 Răscoala din 1907 a scos în evidenţă „polarizarea societăţii româneşti” şi lipsa de comunicare dintre „cele două Românii”, falie socială care explică, după Lucian Boia, inclusiv „violenţa de mai târziu a comunismului românesc”39.
După alţi istorici, ţăranii au răspuns la condiţiile dificile pe care le îndurau cu un stoicism cvasi-epictetiano-marcaurelian, cu violenţă, cum era de aşteptat, iar răscoala din 1907 în sine a zguduit „conştiinţa naţiunii”40. Teribilul eveniment a fost înţeles drept o „tragedie naţională” atât de politicienii de dreapta, cât şi de cei de stânga, care au solicitat să se termine cu o stare de lucruri pe care reprezentanţii dreptei o considerau nedreaptă din punct de vedere moral, iar stângiştii o „barieră în calea progresului economic”41.
Şi Ion Luca Caragiale a intuit că între „masa poporului” şi „clasele stăpânitoare” se căscase o „prăpastie de interese şi sentimente”, o ruptură tectonică de tip social-economic, pe care aceste clase n-au ştiut s-o umple săpând-o şi mai adânc. În acest context, el susţine că deşi, proprietarii mari de pământ au scăpătat, „înecându-se în risipe de lux”, aceştia sperau să-şi crească veniturile, arendaşii mari au prosperat incredibil, şi pe lângă ei, băncile şi administraţia publică, iar ţăranii au ajuns în mizerie, într-un cuvânt, „puţini reducând în mizerie pe mulţi”42. De asemenea, Caragiale critică cele două mari partide, Liberal şi Conservator, două „bande ce se numesc cu pretenţie istorice”, spune aspru dramaturgul, care deveniseră corupte, venale şi nu comunicau deloc cu „imensa clasă a ţăranilor”, care nici măcar nu era reprezentată în Parlamentul României de atunci, votul fiind cenzitar. Acesta fusese introdus la noi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin Legea electorală din 1864, care împărţea electoratul în două categorii: 1). Electoratul rural – cei care plăteau o dare către stat de 48 de lei; 2). Electoratul urban – cei care plăteau o dare către stat de 110 lei. Aveau dreptul de a fi scutiţi de censul de avere alegătorii care aveau calitatea de preoţi ai parohiilor, profesorii academiilor şi ai colegiilor, doctorii şi licenţiaţii diferitelor facultăţi, inginerii şi arhitecţii ş.a.43
Autorul piesei D-ale carnavalului a atacat şi administraţia de atunci, care era alcătuită din două mari „armate”, una care „stă la putere” şi se hrăneşte şi alta care aşteaptă „flămânzind în opoziţie”, şi exact ca în zilele noastre, o clientelă politică pleacă, alta vine; „flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă”44. În ţara „bacşişului şi hatârului”, dominată de „pişicherlâc” şi „zaraflâc”, justiţia este şi ea fără prestigiu, răsfăţându-se „formidabila şi excesiv numeroasa clasă a avocaţilor”, cea mai prosperă din România acelor vremuri, după cea a marilor arendaşi.45 Rezultă că pamfletul-eseu 1907. Din primăvară până-n toamnă oferă şi o imagine dură, sarcastică a mizeriei, murdăriei şi corupţiei generalizate din România Mică.
Cel care a scris La hanul lui Mânjoală analizează polemic-pamfletar şi educaţia şi cultura publică, ajungând la concluzia că aceste adevărate fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi, „o pletoră de semidocţi”, sunt rezultatul învăţământului românesc de atunci, deşi un destoinic şi putincios Spiru Haret făcuse multe pentru îmbunătăţirea stării educaţiei şi învăţământului, totul conducând la apariţia şi instalarea unei „oligarhii publice”, care stăpânea ţara românească, o oligarhie nici măcar statornică, de tradiţie istorică, de „bravură, de obligaţiuni morale, de mobilitate, ori de merite”, ci una „mutabilă, de perpetuă premeneală”, accesibilă oricui „prin nemereală, prin loterie, prin aventură”46. Totodată, demagogia şi discursurile de tip sforăitor ale politicienilor sunt încapsulate registrului „dejecţiilor” ca fiind „lături clocotite” ori „bale patriotice”, lucru previzibil atâta timp cât şcolile erau, în opinia lui Caragiale, canale de scurgere ale parvenitismului care „a infectat” România.47

 

 

Note
1 I.L. Caragiale, 1907. Din primăvară până-n toamnă, în vol. Publicistică şi Corespondenţă, Bucureşti, Ed. „Grai şi suflet – Cultura Naţională”, fără an, p. 412.
2 I.L. Caragiale, op. cit., p. 412.
3 Ibidem, pp. 412-413.
4 Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului, în vol. Neranţula şi alte povestiri, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, p. 526.
5 P. Istrati, op. cit., p. 526.
6 Antologia poeziei româneşti, vol. 2, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957, p. 359.
7 Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 235.
8 Ibidem, p. 413.
9 Ibidem, p. 413.
10 Ibidem, p. 413.
11 Ciprian Chirvasiu, „Răscoalele de la 1907, cronica «ororilor inutile»”, în Adevărul, nr. 6953, 8 iulie 2013, p.12.
12 I.L. Caragiale, op. cit., p. 414.
13 Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 136.
14 Ibidem, p. 136.
15 Ibidem, p. 136.
16 I.L. Caragiale, op. cit., p. 415.
17 Ibidem, p. 415.
18 Ibidem, p. 415.
19 Ibidem, p. 416.
20 Andrei Oişteanu, Imaginea evreului în cultura română. Studiu de imagologie în context est-central european, ediţia a II-a revăzută, adăugită şi ilustrată, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2004, p. 267.
21 Andrei Oişteanu, op. cit., p. 267.
22 Ibidem, p. 147, apud Adolphe Stern, Din viaţa unui evreu-român. Însemnări din viaţa mea, vol. I-III, ediţie îngrijită de Ţicu Goldstein, Bucureşti, Ed. Hasefer, 2001, vol. II, p. 263.
23 Avner Falk, A Psychoanalytic History of the Jews, Associated University Presses, Cranbury, New Jersey, 1996, p. 655.
24 Avner Falk, op. cit., p. 655.
25 Ibidem, p. 655.
26 Constantin C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, Ed. Albatros, 1975, pp. 656-657.
27 Constantin C. Giurescu; Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 656-657.
28 John R. Lampe, a review to Philip Gabriel Eidelberg, The Great Rumanian Peasant Revolt of 1907, Origins of a Modern Jacquerie, Leiden, E.J. Brill, 1974, Pp.xii, 259, in „Journal of Economic History”, Vol. 35, No. 3, Sept. 1975, pp. 661-663, published by Cambridge University Press on behalf of the Economic History Association, online.
29 Ciprian Chirvasiu, op. cit., p. 12.
30 Ibidem, p. 13.
31 Ibidem, p. 13.
32 Ibidem, p. 133.
33 Ibidem, p. 133.
34 Şt. Popescu-Filutza, Tragedia ţărănismului, Ploieşti, Ed. Voinţa Prahovei, 1935, p. 13.
35 Titu Maiorescu, Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1994, p. 252.
36 Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, ed. 2-a revăzută, Bucureşti, Ed. RAO, 2010, p. 227.
37 Lucian Boia, România, ţară de frontieră a Europei, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2002, p. 83 şi Ciprian Chirvasiu, op. cit., p. 12.
38 Lucian Boia, op. cit., p. 83.
39 Ibidem, pp. 83-84.
40 Bărbulescu, Deletant, Hitchins, Papacostea şi Teodor, op. cit., p. 403.
41 Ibidem, p. 403.
42 I.L. Caragiale, op. cit., p. 415.
43 Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. All Beck, 2004, pp. 260-261.
44 I. L. Caragiale, op. cit., pp. 416-417.
45 Ibidem, p. 418.
46 Ibidem, pp. 418-419.
47 Ruxandra Cesereanu, Imaginarul violent al românilor, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2003, p. 34.