O „revoluție oarbă de jos” versus o „francă lovitură de stat”!

 

În aceste condițiuni, Răscoala de la 1907, numită de Caragiale o „revoluție oarbă de jos”, s-a produs, fiind ineluctabilă şi inebranlabilă, cel care a scris Conul Leonida față cu reacțiunea propunând nici mai mult nici mai puțin decât o „francă lovitură de stat” pentru îndepărtarea şi realcătuirea oligarhiei care conducea România, lovitură de Dreapta, dată de însuşi regele Carol I!1 Aici, ideile, să spunem de sorginte narodnicist-socialistă ale lui Caragiale, se metamorfozează brusc şi şocant într-o ideologie sau propunere de idee de dreapta, chiar una de extremă dreapta, pornind de la mai vechea formulă a monarhului absolut(ist). Reprezentant al dinastiei prusace de Hohenzollern, Carol I amintea parcă de reformatorul şi întemeietorul puterii militare prusiene, regele Frederic Wilhelm, din aceeaşi dinastie, care spunea: „Sunt stăpân şi rege, şi trebuie să fiu ascultat. Sufletul e a lui Dumnezeu. Orice altceva este al meu. Oricine trebuie să-şi slujească regele cu viața şi trupul său, cu bunurile şi averea sa, cu onoare şi conştiință şi să-i dăruiască totul, cu excepția mântuirii. Aceasta din urmă este rezervată Domnului. Dar orice altceva trebuie să fie al meu”2. Ce diferență între I.L. Caragiale şi Radu Rosetti, care propunea soluția exproprierii prin răscumpărare a unei părți importante din pământul arabil al proprietății moşiereşti!
În partea a II-a, ceva mai scurtă, purtând data septembrie 1907, Caragiale a sesizat faptul că răscoala avea şi alte dedesubturi decât nemulțumirile țăranilor şi admitea realist că niciun om cuminte n-ar putea să dea „dreptate deplină” țăranilor răsculați, pretențiile acestora fiind „exorbitante şi imposibile de satisfăcut”, în timp ce mânia de „element orb” cu care țăranii s-au pornit „să prăpăstuiască orice statornicire de drepturi, şi faptele la cari s-au dedat, în pornirea lor vulcanică” erau demne, nu de milă, compasiune, ci de „osândă”3. Rezultă că focul trebuia stins, că incendiul trebuia biruit cu mijloacele de care dispuneau atunci guvernanții, deoarece numai nebunii se joacă cu focul, subliniază autorul ploieștean care a făcut o scurtă cercetare „asupra sinistrului”, pentru a stabili, pe cât posibil, responsabilitățile.4 Sunt acuzate, de fapt, ambele partide mari de atunci, Conservator, primele flăcări izbucnind „sub barba căruia pe-ndelete, încă din vara anului 1906, pe vremea Expoziției jubiliare se organizase mişcarea maselor țărăneşti” şi Liberal, care a reprimat răscoala, dar în înțelegere cu conservatorii.5
Interesant este că guvernul liberal declara sus şi tare că răscoala din 1907 ar fi fost „fapta unei mâini străine de undeva”6, lucru dezmințit printr-o „fulgerătoare protestare”. Unii istorici au avansat ideea că Răscoala de la 1907 ar fi fost provocată de proaspătul Imperiu Austro-Ungar, (denumit puțin mai târziu, când s-a destrămat, „Kakania”, de marele romancier Robert Musil), prin spionii şi „agitatorii săi” infiltrați mai ales în Bucovina (care aparținea atunci Imperiului Dualist) şi Moldova, dar şi la Bucureşti, creierul „operațiunii” fiind ministrul de externe al Imperiului, contele Alois Aerenthal, Imperiu care dorea să pună mâna pe proaspăta Românie. Cel care a făcut „fulgerătoarea protestare” a fost chiar împăratul Austro-Ungariei, Franz Joseph I, care l-a și felicitat pe Carol I pentru „reprimarea răscoalei”! În acest context, Carol I considera că dezastrul din 1907 avea drept cauză „nenorocita politică, ce o fac partidele şi bărbații noştri de stat de patruzeci de ani încoace!”7.
După alți autori şi istorici, ca şi potrivit opiniei şefului din umbră al activităților socialiste antiromâneşti Cristian Racovski, Răscoala de la 1907 ar fi fost produsă mai degrabă „sub influența de netăgăduit a mişcărilor similare din Rusia”, motivele declanşării răscoalei româneşti fiind legate direct de „agresiunile Rusiei la adresa României”8. Faptul că în 1906, la 40 de ani de la „înscăunarea” lui Carol I, România se afla în plină evoluție economică, „în stare de supraproducție agricolă” şi cu „excedente financiare solide” ar fi încurcat planurile Rusiei în Balcani, din cauză că „o Românie dezvoltată economic şi întărită militar” ar fi reprezentat un „obstacol major” în calea planurilor expansioniste ale Imperiului Rus.9 Legat de influența gigantului cu picioare de lut Imperiu Țarist, amintim că acesta fusese înfrânt umilitor-ruşinos în 1905 de marea putere în devenire, Japonia, trupele ruseşti capitulând la Port-Arthur pe 2 ianuarie, iar la 9 ianuarie izbucnise prima mişcare revoluționară. Revoluția din 1905 a avut la bază expansiunea imperială şi un război eşuat, cel cu puterea emergentă Japonia, spre finele veacului al XIX-lea, ruşii înaintând adânc în Asia, construind celebra cale ferată transsiberiană, s-au stabilit de-a lungul frontierei nordice a Chinei, au penetrat Manciuria şi au amenințat Coreea.10 Pe 22 ianuarie 1905 – „Duminica sângeroasă” – trupele țariste au deschis focul asupra unei coloane de muncitori conduşi de preotul ortodox, liderul sindical şi totodată agentul Poliției secrete Gheorghi Gapon, care se duceau cu o petiție la nevolnicul țar Nicolae al II-lea, mişcarea luând apoi amploare şi fiind susținută prin „numeroase greve”11 care au avut loc în armată şi în marină, solicitările pentru „autonomia provinciilor non-ruse” au devenit mult mai categorice, iar țăranii sau mujicii i-au atacat din nou pe latifundiari până când o „vastă grevă generală” din octombrie 1905 a dus la înghețarea activității în cea mai mare parte a Rusiei europene.12 Guvernul lui Nicolae al II-lea, care urma să fie asasinat mişeleşte de revoluționarii bolşevici ai lui V.I. Lenin ajunşi la putere în 1917, a început urmărirea şi executarea revoluționarilor de la 1905, peste 1.000 de oameni fiind omorâți.13
Potrivit teoriei structurale a revoluțiilor a cercetătoarei americane Theda Skocpol, oportunitatea unei revolte se iveşte nesperat atunci când aparatul represiv care „ține” la un loc țărănimea sau alte clase sociale îşi slăbeşte strânsoarea, adică atunci când „capacul de pe oala de presiune politică” este ridicat.14 În momentul în care o asemenea „oportunitate” apare de la sine, „clasele inferioare nemulțumite” şi care au „abilitățile necesare” sunt în măsură să acționeze şi, conform teoriei skocpoliene, reducerea represiunii, în primul rând a represiunii autorității statale, înlocuieşte „escaladarea protestelor” din teoria privării relative de drepturi şi din teoriile economiei morale. De exemplu, în analiza pe care Theda Skocpol a făcut-o evenimentelor din Rusia anului 1905, care ne interesează, aceasta arată că slăbirea autorității statului a apărut atunci când armata țaristă a fost prinsă în Asia Orientală de războiul ruso-japonez, pe care l-a şi pierdut de altfel, iar concesiile făcute de țarul Nicolae al II-lea, „sub amenințarea puştii” rebelilor din zonele urbane şi rurale au fost abrogate când puterea statului a crescut din nou, o dată cu întoarcerea acasă a trupelor țariste.15 Astfel, în urma revoltei marinarilor de pe vasul „Potemkin” şi a acostării lor în portul românesc Constanța, țarul a acceptat să înființeze Duma şi să dea Rusiei o Constituție.16 Din 1905, ex-marinarii de pe „Potemkin” hălăduiau prin România, pripăşiți pe lângă „cluburile socialiste”17 şi, în plus, noul premier rus Piotr Stolâpin, care în calitate de guvernator al provinciei Saratov înăbuşise răscoalelor țărăneşti din 1905-1906, a promulgat o lege agrară (s.n.) care, în esență, instituia proprietatea privată, dar, pe de altă parte, prevedea că o familie de țărani care dorea să părăsească sistemul vechi de proprietate al satului putea „să ceară oficial” acest lucru.18 Potrivit acestei decizii, familia primea dreptul de proprietate asupra terenului şi ajungea în fața a două alegeri: întemeia o fermă sau vindea terenul, se ducea la oraş, stabilindu-se acolo şi ajungând în cele din urmă proletari sau chiar lumpenproletari.19 Această lege din 1906 a avut un „ecou scăzut în rândurile țărănimii”, fapt care a dus la întârzierea modernizării „relațiilor funciare” şi a îngreunat mai mult „procesul de eliberare a zonei rurale de surplusul de populație săracă”20. Fenomenul respectiv era similar celui din România caroliană, însă din legea stolîpistă agenții socialişti nu au extras decât ideea acordării dreptului de proprietate de către stat şi au propagat-o „diversionist” şi cu viteza crivățului în Moldova.21
De altfel, cu ocazia evenimentelor din nordul Moldovei anului 1907, s-a spus că au existat „emisari care cutreieră satele şi promit în numele M.S. Împăratul Rusiei de a împărți tot pământul la țărani şi îi îndeamnă de a se revolta pentru a veni Rusia să domnească pe această țară, căci numai ei vor putea distribui pământul”22. Într-un alt raport, s-a afirmat: „Faza revoluției s-a schimbat, locuitorii, grație instigatorilor – se crede ruşi (s.n.) de naționalitate – ce cutreieră satele văzând că au putut să-şi îndeplinească pretențiunile lor către arendaşi şi proprietari, cer mai mult: împărțirea pământurilor între ei”23.
În opinia mea, teoria privind influența şi amestecul Rusiei țariste în originea şi declanşarea Răscoalei de la 1907 este fascinantă, ispititoare, la fel ca şi cea despre amestecul Austro-Ungariei, ea venind în siajul aversiunii românilor față de ruşi şi invaziile acestora în Țările Române, de-a lungul vremurilor, în ultimele trei secole, desigur, dar Imperiul Țarist s-a găsit atunci în fața a două evenimente semicatastrofale pentru el, unul extern-negativ, înfrângerea în fața Japoniei şi altul intern-negativ, revoluția din 1905. Astfel, Imperiul Rus, oricât de mare era şi de agresiv, fusese atunci slăbit pe plan extern şi intern şi nu mai avea forța necesară pentru a organiza şi declanşa răscoala rurală din România anului1907. Este însă posibil ca agenți ai Rusiei țariste să fi fost implicați în răscoală, desigur cu ştiința guvernului, țarului, iar în timpul escaladării revoltelor Rusia şi Austro-Ungaria să fi fost gata să intervină, aşa cum au mai făcut-o de pildă şi cu ocazia revoluțiilor de la 1848.
De altfel, miniştrii Brătianu (viitorul prim-ministru) şi Averescu (viitorul mareşal şi premier post-Primul Război Mondial) au fost obligați să planifice acțiuni militare pentru împiedicarea unei intervenții tocmai celor două mari puteri Rusia și Austro-Ungaria pe teritoriul României, dar şi pentru „contracararea efectului diversiunilor pregătitoare” acestei acțiuni printre țărani; Imperiul Dualist ordonase deja mobilizarea trupelor de la frontieră.24
În consecință, având în vedere şi „iminența intervenției străine”, pe lângă decizia regelui Carol I de a da ordin de zi armatei să intervină pe lângă Brătianu şi Averescu, şi Partidele Liberal şi Conservator au fost nevoite să colaboreze întru reprimarea răscoalei țărăneşti, dar şi după, Caragiale constatând stupefiat că, după reprimarea violentă a răscoalei, cele două partide şi-au dat mâna, iar oligarhia şi-a reluat „bunele clasice năravuri”, începând sau reîncepând jocul normal de cacialmale între „facțiuni, grupuri şi grupuşoare”, apoi de „subtile ergoterii bizantine pe față”, concurs de „pişicherlâcuri pe la spate” etc.25 Peste tot, spuma oligarhiei şi drojdia clientelei „roiesc şi forfotesc… Şoptesc, discută şi perorează şi izbucnesc”, punând lumea la cale, dar parcă au uitat de teribila răscoală de la 1907.26 Astfel, sancționarea bizantinismului instaurat oligarhic şi de aici răspândit ca o ciumă, prin ramificații, trupul națiunii române şi, în general, pervertirea de care avea parte țărişoara, îl face pe Caragiale să fie un fel de „medic al onoarei” române, dar un medic prin cuvinte, ce-i drept vitriolante, verbal care va să zică.
În România lui Caragiale, dar şi în cea de după el, chiar cea din timpul comunismului, şi, în fine, cea de după Revoluția din Decembrie 1989, există slujbe pentru slujbaşi, „nu slujbaşi pentru slujbe”, biserici pentru popi şi paracliseri, şi nu invers, catedre pentru profesori, „nu profesori pentru catedre” şi, în fine, în România avem o patrie pentru patrioți, „nu patrioți pentru o patrie…”27.
În acelaşi timp, dedesubt, în adânc, „clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea lungă obijduire”, spunea obidit Caragiale, care crede că, atunci când mințile țăranilor vor fi cât de cât lămurite în ceea ce priveşte Marele Canion, marea breşă, dintre ei şi guvernanți, vor dori să-i răstoarne pe uzurpatori şi să cucerească măcar o parte din „stăpânirea intereselor şi destinelor proprii”28. Aici, comediograful devine din nou socialisto-comunist cu iz poporanist, adept al răsturnării unei guvernări legitime prin violență, deşi, zice el, țăranii care au murit ca vitele vor dori nu numai pământ, cum zicea şi poetul George Coşbuc (Noi vrem pământ), ci şi… omenie.29
Partea a III-a, cea mai scurtă, datată septembrie 1907, porneşte de la deschiderea Parlamentului ales în urma „straşnicei represiuni a răscoalelor”, ca să avizeze asupra răului „de care s-a dovedit în destul cât sufere țara”, politicienii ar vedea, după Caragiale, doar motivul economic al cauzei izbucnirii Răscoalei rurale de la 1907, în timp ce dramaturgul credea că doar o reformă fundamentală de tip politic, a clasei politice, de unde vine de fapt răul.30 Printre punctele principale ale acestei reforme politice caragialiene se numără: abolirea alcătuirii politice de uzurpare, desființarea „celei mai odioase sisteme boiereşti, fără boieri şi boiernaşi numărați” şi intrarea întregii țări în stăpânirea dreptului ei întreg de a decide asupra bogăției şi onoarei ei, asupra „soartei şi destinelor ei, după voința lui Dumnezeu”, doar prin voința României.31 Aşadar, I.L. Caragiale propunea înlăturarea clasei politice din acea vreme, dar nu precizează prin ce metode, revoluție, răscoală, lovitură de stat, alegeri libere etc., însă consideră că bărbatul de stat care va lupta eroic împotriva coruptei clase politice va avea un nume „măreț şi nepieritor” în galeria eroilor neamului. Deşi nu îl numeşte, acest bărbat de stat ar fi putut fi chiar regele Carol I, acesta putând impune o ordine de tip germano-prusac în România post-1907.32 Ceea ce nu l-a împiedicat pe „nenea Iancu” să se înscrie un an mai târziu, în 1908, în Partidul Conservator-Democrat de curând înființat de oportunistul Take Ionescu (premier al Regatului României între 1921-1922), o formațiune politică, ce nu avea alt merit decât pe acela că era „nouă” şi care beneficia de conducerea unui om de „strălucită inteligență politică”, supranumit “Tăchiță Gură de Aur”, un concitadin al autorului Nopții furtunoase, care a ştiut să atragă destui „telectuali” ai fostei „Belle Époque”, nemulțumiți de „situația de criză pe care o dovediseră răscoalele țărăneşti ce însângeraseră țara în anul precedent”33.
În concluzie, deşi Caragiale avansează în aproape tot acest text idei poporanist-narodniciste, socialiste etc., în final marşează imprudent şi nesăbuit tot pe ideea omului providențial, pe ideea de Vodă-Mesia care salvează neamul românesc de la corupție, împilare şi pieire, propunând o „francă lovitură de stat” de extremă dreaptă.

 

 

Note
1 I. L. Caragiale, op. cit., p. 420.
2 Daniel Vighi, Onoarea şi onorariul, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 2007, p. 63, şi Walter Oppenheim, Habsburgii şi Hohenzollernii – 1713-1786, Bucureşti, Ed. All, 2001, p. 35.
3 I.L. Caragiale, op. cit., pp. 420-421.
4 Ibidem, p. 421.
5 Ibidem, pp. 421-422.
6 Ibidem, p. 423.
7 Ibidem, pp. 423-424.
8 Alex Mihai Stoenescu, op. cit., pp. 148-149 şi 229.
9 Ibidem, p. 229.
10 Charles Tilly, Revoluțiile europene (1492-1992), Iaşi, Ed. Polirom, 2002, p. 226.
11 Ibidem, p. 227.
12 Ibidem, p. 227.
13 Ibidem, p. 228.
14 Timothy P. Wickham-Crowley, Teorii structurale ale revoluției, în vol. Teoretizarea revoluțiilor, coord. John Foran, Iaşi, Ed. Polirom, 2004, p. 62.
15 Timothy P.Wickham-Crowley, op. cit., p. 62.
16 Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 150.
17 Ibidem, p. 150.
18 Charles Tilly, op. cit., p. 228 şi Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 150.
19 Alex Mihai Stoenescu, op. cit., pp. 150-151.
20 Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluției ruse, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1998, p. 59.
21 Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 151.
22 Răscoala din 1907, vol. 1, Bucureşti, Ed. de Stat, 1948, p. 49 (Raportul nr. 1924 din 10 martie 1907).
23 Ibidem, p. 54 (Raportul nr. 1933 din 11 martie 1907).
24 Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 172.
25 I.L. Caragiale, op. cit., p. 424.
26 Ibidem, p. 425.
27 I. L. Caragiale, op. cit., p. 425.
28 Ibidem, p. 425.
29 I.L. Caragiale, op. cit., p. 425.
30 Ibidem, pp. 425-426.
31 Ibidem, p. 426.
32 Ibidem, p. 427.
33 Alexandru George, Reveniri, restituiri, revizuiri, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1999, p. 45.