Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Carl Schmitt și justiția fără valori

Nici un jurist al timpului său – poate cu excepția lui Hans Kelsen – nu a întrunit erudiția istorică, sociologică și juridică și incisivitatea lui Carl Schmitt. Nici unul nu a satisfăcut cu atâta profesionalism aspirația de legitimare a dictaturilor. Nici unul nu revine mai insidios în practici ce slăbesc astăzi democrația.
Nu este cazul să descriu aici traseul lui Carl Schmitt – am făcut-o, de altfel, în monografia Filosofia lui Habermas (Polirom, Iași, 2006). Nici să-i rezum concepția asupra dreptului nu este nevoie. Căci, după ce a alimentat și dreapta și stânga europeană cu analize ce-l repun în actualitate pe Donoso Cortez, se înmulțesc scrierile ce se consacră lui Carl Schmitt.
Nu insist acum nici asupra contextului în care s-a profilat Carl Schmitt. Este destul să menționez că acest context a dat împreună cele trei componente ale „revoluției conservative” din Germania republicii de la Weimar – având drept concepte pivot „acțiunea (Tat)” și „hotărârea (Entschlossenheit)”, ale lui Martin Heidegger, „decizia” și „starea excepțională”, ale lui Carl Schmitt, și „lupta (Kampf)” lui Ernst Jünger (Ch.Graf von Krockow, Die Entscheidung. Eine Untersuchung über Ernst Jünger, Carl Schmitt, Martin Heidegger, Enke, Stuttgart, 1958). Recursul la „decizia (Entscheiden)” lui Carl Schmitt este privit mai nou ca reacție inspirată de „romantism și gîndirea existențialistă” la neokantismul liberalizant (Winfried Brugger …, Hrsg., Rechtsphilosophie im 21.Jahrhundert, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2008, p.36), ce precede asocierea autorului cu național-socialismul lui Hitler. Unii văd în acest recurs ieșirea printr-o „politică voluntaristă” dintr-o situație de „înstrăinare (Entfremdung)” care a dat de furcă un secol teoreticienilor modernității (Klaus von Beyme, Theorie der Politik im 20. Jahrhundert, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2007, p.93-102). Mă opresc doar asupra schimbării pline de consecințe a interpretării dreptului odată cu concepția specifică lui Carl Schmitt, decizionismul, pentru a sesiza zona uimitoarei reveniri a acestuia în abordările unor decidenți de astăzi.
Putem profila poziția lui Carl Schmitt în istoria dreptului printr-o succintă comparație. Kant a stabilit dreptul independent de forțele concrete din societate, ce l-ar putea influența. El a apelat la procedeul deducției din principii. Kant pleca (vezi Kant, Zum ewigen Frieden und andere Schriften, Fischer, Frankfurt am Main, 2008) de la asumpția că „rațiunea într-o creatură este capacitatea de a extinde regulile și intențiile folosirii tuturor puterilor sale mult dincolo de instinctul natural și nu cunoaște granițe ale proiectelor sale” (p.9). Oamenii, fiind înzestrați cu rațiune, vor proceda sub imperiul acesteia.
Hegel a recunoscut însă că dreptul este sub acțiunea unor forțe ale istoriei, încât ansamblul legilor trebuie abordat ca rezultat al voinței politice. În Enciclopedia științelor filosofice, partea a III-a, Filosofia spiritului, Hegel scrie: „de fapt însă, dreptul și toate determinațiile sale se întemeiază numai pe personalitatea liberă, – o determinare prin sine, care este mai degrabă contrarul determinării de către natură” (București, ediția 1966, p.325). El abordează dreptul istoric și genetic, iar Filosofia dreptului este locul acestei operații.
Dar același Hegel consideră că oricare ar fi forțele ce acționează, dreptul rămâne fidel unui principiu – „unitatea voinței raționale cu voința singulară”. Reglementarea de drept, legea, „reunește conștiința inteligenței, cu determinarea de putere valabilă” (Enciclopedia științelor filosofice, III, p.316) și face din drept expresia rațională a interesului public de protejare a libertăților și promovare a dreptății în litigii.
Se poate specula asupra forțelor istoriei ce concură la stabilirea reglementărilor de drept. Acestea trebuie luate oricum în seamă, dacă vrem să ajungem la o privire realistă asupra dreptului. Hegel a intrat, cum se știe, în polemică cu von Savigny în jurul interpretării „rațiunii juridice” și a apărat până la capăt, contra conceperii dreptului ca rezultat al unei metodologii juridice, interpretarea dreptului ca doctrină. Simplu spus, Hegel nu a acceptat eliminarea oricărei asumpții filosofice din drept și din aplicarea lui.
Ulterior situația s-a schimbat. Marx a văzut în „dreptul rațional” al generațiilor lui Kant și Hegel dreptul celor care au preluat controlul asupra economiei moderne. Max Weber s-a oprit asupra caracterului acelei rațiuni și a distins între „raționalitatea în raport cu un scop (Zwckrationalität)” a economiei și „raționalitatea valorilor (Wertrationalität)” din cultura modernă. Carl Schmitt a exploatat motive din analiza economică și sociologică a lui Marx și a lui Max Weber pentru a se îndrepta contra admiterii de proiecte etice și civile și, prin acest intermediar, de valori, în corpul dreptului. Acesta, dreptul, spunea el, este cu totul altceva – este istorie frustă.
S-a spus justificat că, în 1919-1933, Carl Schmitt a dat concepția asupra dreptului cea mai eliberată de tutela filosofică (Jean Francois Kervegan, Hegel, Carl Schmitt. Le politique entre speculation et positivite, PUF, Pris, 1992, p.22). Ieșirea de sub tutela filosofică era explicit și o eliberare de valori prin care dreptul a fost pus nemijlocit în seama și în slujba politicii. Acesta este, în miez, decizionismul. În formularea cea mai concentrată, teza crucială a decizionismului o găsim în Politische Theologie. Vier Kapitel zur Lehre der Souveranität (Duncker & Humblot, Berlin, 1925) în care se scrie: „Orice ordine se sprijină pe o decizie, iar conceptul ordinii juridice, pe care lipsa de gândire îl face să se aplice ca ceva de la sine, conține astfel în sine opoziția celor două elemente distincte ale juridicului. Ordinea juridică se sprijină, ca orice ordine, pe o decizie, nu pe o normă” (p.17).
Carl Schmitt a fost preocupat să includă în drept nu numai aplicarea regulilor de drept, ci și ieșirea din reguli – „excepția”. El a și răsturnat ordinea explicativă: excepția este mai grăitoare decât ceea ce este regulat! El spune că „este suveran acela care decide starea excepțională” (p.11). De altfel, deja în Die Diktatur, von der Anfängen der modernen Souveranitätsgedanken bis zum proletarischen Klassenkampf (Duncker & Humblot, Berlin, 1921) Carl Schmitt considera „excepția” drept cheie pentru a surprinde natura decizionistă a dreptului. „Starea excepțională” la care se recurge atunci când existența statului este în primejdie ar pune în lumină în modul cel mai clar esența statului și, în același timp, a dreptului. „Aici decizia se separă de norma juridică și, pentru a ne exprima paradoxal, autoritatea dovedește că nu are nevoie de drept pentru a pune în aplicare dreptul” (Politische Theologie, p.20). Oricum, „starea excepțională” este cea care dezvăluie natura ordinii juridice, care nu ar fi altceva decât „decizia”.
De multe ori, Carl Schmitt a amintit maxima din Leviathan-ul lui Hobbes cu privire la legi – auctoritas, non veritas facit legem. În Verfassungslehre (Duncker & Humblot, Berlin, 1928) el a căutat să lăgească argumentarea afirmând că statul nu este o formă goală, ci „unitatea politică a unui popor”– o unitate care trăiește cât acționează luînd „decizii” (p.4), iar „legea nu este altceva decât comandamentul suveranului care se folosește de puterea sa” (p.146). Cine desparte dreptul de „decizia” subiectului suveran, ar ajunge să depolitizeze statul, iar „depolitizarea” desființează statul ca stat (p.214).
În studiul Der Begriff des Politischen (Duncker & Humblot, Berlin, 1932) Carl Schmitt a exclus orice componentă normativă din drept. El a conceput explicit dreptul ca parte a politicii, înțeleasă, la rândul ei, ca „decizie” rezultând din „distincția amic-inamic”. Aceasta ar fi specifică dreptului tot așa cum „distincția bine-rău” străbate morala, iar cea dintre „frumos și urât” estetica.
Carl Schmitt s-a străduit inflexibil să profileze decizionismul invocînd „decizia suverană” și, cel puțin subsidiar, „starea excepțională”. În Über die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens (Hanseatische Verlagsanstalt, Hamburg, 1934) el precizează: „Din punct de vedere juridic, decizia suverană (în optica decizionistă) nu este nici explicată plecînd de la o normă sau o ordine concretă, nici inserată în cadrul unei ordini concrete; dimpotrivă, pentru decizionist, decizia singură fondează atât norma cât și ordinea. Decizia suverană este început absolut, iar începutul (inclusiv în sens de arche) nu este nimic altceva decât decizia suverană. Ea izvorăște dintr-un neant normativ și dintr-o dezordine concretă” (p.28). Se cuvine observat că după 1932 Carl Schmitt a văzut în starea de lucruri existentă o „situație excepțională”.
Pentru a înțelege semnificația decizionismului să observăm contextul juridic al anilor douăzeci și reacția lui Carl Schmitt. Pe scenă concurau atunci pozitivismul și o încercare de reasigurare a libertăților și democrației, care era normativismul. Carl Schmitt le respinge deopotrivă.
Pozitivismul este concepția care echivalează dreptul cu legea pozitivă existentă. În Germania, civiliștii i-au pus bazele, iar G.Jellinek și Anshütz, dinspre dreptul public, l-au consacrat. Carl Schmitt a replicat pozitivismului că Max Weber a avut dreptate să obiecteze că voința exprimată de legiuitor la un moment dat nu este unica sursă de legitimitate a unei legislații. Există și alte surse. Argumentul precis al lui Carl Schmitt era acela că acceptându-se o sursă de legitimare unică se face din dreptul stabilit de legiuitor unicul drept pozitiv. Or, nu există rațiuni să se ia un ansamblu juridic ca etern. În plus, chiar normele juridice îmbrățișate de pozitivism se dovedesc a fi, aparent paradoxal, fructul unor decizii.
Normativismul este concepția care derivă reglementarea de drept din norme, la limită din „norme pure“, oarecum imune față de asaltul din partea forțelor istoriei. Exponentul de mare anvergură era Hans Kelsen, care a reluat, împotriva atacurilor la adresa statului de drept de după primul război mondial, argumentarea kantiană. Carl Schmitt reproșează normativismului că separă ceea ce este în realitate unit – „norma” și „decizia”. El invocă considerente de politică și sociologie istorică ce ar dovedi dependența dreptului de decizii. Normativismul nu leagă reglementarea juridică cu condițiile legalizării ei, crezând că ea este ceva ce se impune de la sine.
S-a pus de mult întrebarea dacă nu cumva Carl Schmitt reia împotriva pozitivismului și normativismului critica exercitată de Hegel la adresa lui Kant. Este adevărat, se reia această critică, cu diferența că Hegel lega evoluția dreptului de mișcările politice, dar păstra dependența dreptului de valori, în vreme ce Carl Schmitt era preocupat să elimine valorile din drept. Decizionismul recuză „principiile” făcând din politică condiția ordinii de drept.
Nimeni nu l-a folosit în vremuri mai noi pe Hegel din Filosofia dreptului precum Carl Schmidt, dar acesta merge dincolo de „statul liberal”, la care s-a oprit explicit Hegel – la formula „statului total”. Carl Schmitt și-a asumat devreme teza după care „statul liberal” era deja în contratimp cu istoria și a reafirmat-o energic de a lungul vieții. Într-o prefață din 1963 la retipărirea scrierii sale la largă notorietate Der Begriff des Politischen (1932), el scria că „epoca statului este la declinul ei… Statul modelat de unitatea politică și investit cu monopol surprinzător printre noi, cel al deciziei politice, această capodoperă a formei europene a raționalismului occidental, este detronat. Dar aceste concepte rămân, chiar ca și concepte clasice. Desigur, cuvântul clasic are cel mai des în zilele noastre un accent echivoc și embiguu, pentru a nu spune ironic” (La notion de politique. Theorie du partisan, Flammarion, Paris, 1992, p.42-43).
Carl Schmitt a invocat mereu „specificitatea normativă a deciziei juridice”. El a crezut că poate conceptualiza dreptul, în ceea ce are mai specific, la nivelul unei purități oarecum tehnice. Chiar târziu, în Die Tyranei der Werte (1959), el distingea de la început „demnitatea umană” de „valori” și apăra ideea că „juristul care se încumetă să devină un actualizator imediat de valori ar trebui să știe ce face. Ar trebui să reflecteze asupra originii și structurii valorilor, fără a trata cu ușurință problema tiraniei valorilor și a actualizării lor imediate” (ediția italiană, Adelphi, Milano, 2008, p.68). Altfel spus, sentințele care pretind legalitate nu pot fi simple aplicări ale valorilor. Carl Schmitt nu s-a ferit de poziția în care însuși sensul dreptului este scos din discuție în numele unei tehnicizări dubioase.
Decizionismul nu a fost însă singura preferință a lui Carl Schmitt. La un moment dat el a introdus în lista „tipurilor de gândire juridică” ceea ce a numit „instituționalismul”. În Uber die drei Arten des rechtswissenschaftlichen Denkens (1933-1934) el a preluat conceptual marșurile – de fapt „mișcarea (Bewegung)” naziștilor pe străzile orașelor germane în vederea reorganizării statului sub „șeful” lor. „Instituționalismul” îi părea atunci lui Carl Schmitt alternativă mai bună la „normativism” și la „decizionism” căci ar capta ceea ce se petrece efectiv pe terenul istoriei.
Se impune precizat, însă, că decizionismul nu a fost, totuși, denunțat de Carl Schmitt, dar, cât a durat participarea sa la funcționarea puterii naziste, a trecut în fundal. Tema „instituționalizării” mișcării a căpătat în acel timp ascendentul, mai ales că în reflecțiile lui Carl Schmitt chestiunea „garanțiilor instituționale” devenise temă. Argumentul său încă de la sfârșitul anilor douăzeci era că „drepturile omului” au nevoie totdeauna de „garanții constituționale”, care se pot da numai de „instituții” (p.42). Acestea prevalează în practica vieții.
Observația principală a lui Carl Schmitt era că „drepturile omului” intră în conflict cu evoluția imanentă a statului. În Verfassungslehre (1928) el amintește că „statul de drept burghez”, atunci cînd este consecvent, este construit pe „drepturile fundamentale”. Faptul este sursa unei asimetrii. „Aceasta înseamnă că sfera libertății individului este principial ilimitată și că puterile statului sunt principial limitate” (p.158). Rezultatul general este convertirea statului în instrument al sferei private și, cu aceasta, erodarea lui ca stat. Pe de altă parte, odată cu consacrarea de drepturi sociale, cum este, de pildă, dreptul la muncă (p.169), apare un conflict între libertăți și drepturile sociale. Carl Schmitt trage o concluzie ce relativizează „statul liberal”: drepturile și libertățile imprescriptibile ale individului și cetățeanului duc treptat la ruina unui asemenea stat.
„Statul liberal” a luat forma parlamentarismului. Max Weber, cum se știe, a pus problema legitimării și a distins mai multe forme ale acesteia. El a vorbit (în Die drei reinen Typen der legitimen Herrschaft. Eine soziologische Studie, 1922, în Schriften 1894-1922, Alfred Kröner, Stuttgart, 20013, p.717, 718-730) de „legitimarea prin situația intereselor“, „legitimarea prin simple «moravuri»“, „legitimarea afectuală“, pe care le-a considerat „labile”, și a pledat pentru „legitimarea prin rațiuni de drept“. Înăuntrul acesteia a distins „legitimare prin reglementare“, „legitimare prin tradiție“, „legitimare charismatică“, dar a rămas adeptul legitimării prin voința poporului exprimată la alegeri.
Carl Schmitt a repus problema legitimării. După el, statul are identitate și încredințează răspunderi. În vremuri mai noi a devenit „stat de drept (Rechtsstaat)” – ceea ce înseamnă „constituționalitate”, „legalitate” și „independența magistraților”. Voința poporului formată legal este aici sursa de legitimitate revendicată. Carl Schmitt face o breșă tocmai în acest punct: pe de o parte, el înlătură exclusivismul legitimării preferate de Max Weber, pe de altă parte, el consideră că legalitatea este ordinea unui stat și nu are capacitatea de a institui statul. Teza specifică pe care Carl Schmitt o apără în Legalität und Legitimität (Duncker & Humblot, Berlin, 1932) privește diferența dintre legalitate și legitimitate. Aceasta, legitimitatea, el o socotește fondatoare și suportivă pentru legalitate, după ce o scoate din reducerea la legitimare prin alegeri libere.
Deja în faimosa Die geistesgeschicht­liche Lage des heutigen Parlamentarismus (Duncker & Humblot, Berlin,1923) Carl Schmitt a adresat o critică severă democrației. El spune că baza socială din care a rezultat parlamentarismul modern a devenit cu totul opacă la „logica politică şi socială în vigoare astăzi”, încât „instituţia şi-a pierdut solul său moral şi spiritual şi nu mai contează decât ca o cochilie vidă”. Carl Schmitt invocă variate argumente.
Bunăoară, prin definiţie, democraţia presupune „identitatea” dintre cei afectaţi de decizie şi cei care iau deciziile, adică „identitatea dintre guvernanţi şi guvernaţi”, apoi „identităţi” precum cea dintre „conducători şi subiecţi”, „subiectul şi obiectul autorităţii statale”, „popor şi reprezentare în parlament”, „lege şi stat”, „majoritate numerică sau unanimitate şi justeţe a legii”. Or, „nici una dintre identităţi nu este realitate tangibilă, căci se sprijină pe asumarea prealabilă a identităţii”.
Parlamentarismul este legat de „credinţa” că „discuţia poate substitui forţa” în formarea voinţei. Or, aceasta, spune apoi Carl Schmitt, nu s-a petrecut. „Spaţiul public”, născut în lupta contra politicii secrete a prinţilor, decepţionează pe măsură ce ţările europene se apropie de epoca actuală, pierzând „eficacitatea în faţa altor forţe”. Parlamentarismul nu include neapărat democrația, iar trecerea de la democraţie la dictatură nu este anevoioasă.
Mai departe, Carl Schmitt considera că orientarea Manifestul Partidului Comunist (1848) spre dictatură și recuperarea „mitului” de către George Sorel ar fi indicii ale prăbușirii „raţionalismului relativ la gândirea parlamentară”. Parlamentarismul s-a redus de fapt la o „metodă de guvernare şi un sistem politic” și a devenit un „instrument util şi chiar indispensabil al tehnicii sociale şi politice”.
În sfârșit, autonomia statului ca instituţie a fost afectată sub presiunea mişcărilor sociale şi a forţelor economice. Carl Schmitt invocă faptul că „statul neutru şi nonintervenţionist”, proclamat de gândirea liberală, ce urma să ia forma „statului legislator”, sucombă în faţa „statului ca autoorganizare a societăţii” şi a societăţii ce presează la „a deveni ea însăşi stat”. Distincţia dintre „sectoare obiective de natură politică şi statală” şi „sectoare sociale din afara politicii” se şterge. „Societatea devenită stat devine un stat dirijist în economie şi cultură, un stat de asistenţă, de bunăstare, de prevedere; statul, devenit autoorganizare a societăţii şi, incapabil să se separe de aceasta prin obiectul său, acaparează întregul social, adică tot ceea ce se referă la viaţa comună a oamenilor”. Asistăm – argumentează Carl Schmitt – la „virajul” spre „statul total”.
Max Weber întrevăzuse, desigur, evoluția „statului liberal” spre o formulă autoritar-birocratică, care mai păstra, totuși, măcar formal, legitimarea prin alegeri libere. Carl Schmitt a arătat că parlamentarismul organizat pe principiul alegerilor libere, ca și alte postulate ale „statului liberal”, au devenit ficțiuni. El face pasul nou, dincoace de „statul liberal”, spre „statul total”.
În Der Hüter der Verfassung (Duncker & Humblot, Berlin, 1932) Carl Schmitt a dus până la capăt observațiile sale că „statul liberal” cunoaște o erodare sub dubla lovitură: din partea libertăților și drepturilor care, odată dezvoltate, îl reduc la abordări în interes privat, și din partea expansiunii drepturilor sociale, care afectează libertățile. Ceea ce se dezvoltă pe ruina sa este „statul total”. Sub acest termen Carl Schmitt a prins, odată cu Der Begriff des Politischen (1932), două evoluții. Mai întâi, preluarea de către stat de preocupări sociale, inclusiv în materie economică, încât granița clasică dintre societate și stat dispare. Statul este prin definiție politică, dar politica se extinde acum asupra tuturor activităților. Apoi, acțiunea statului se transformă în acțiune eminamente administrativă și se ajunge la „statul administrativ (Verwaltungsstaat)”. Ca o consecință generală, cetățenii imprimă tor mai puțin direcția statului, acesta ajungând să le condiționeze acțiunea.
„Statul total” reunește în mâna celor care conduc puteri fără precedent. Carl Schmitt nu a ezitat, la începutul anilor treizeci, să pună aceste puteri în mâna unei persoane – așa numitul „șef de stat”. Mai ales sub impresia lui Mussolini, el a vorbit de „stat calitativ total”, ce însemna subminarea opoziției și lichidarea ei, diminuarea și reducerea parlamentului la un decor, înlocuirea dezbaterii publice cu plebiscite, toate acestea împreună cu întărirea instituțiilor de forță, juridice și nejuridice, militare și paramilitare, ale statului și a puterii „șefului de stat”.
Nu este destul de clar ce prevalează la Carl Schmitt de fiecare dată – o analiză care s-a dovedit premonitorie sau o opțiune pentru dictatură. Ambele sunt prezente, în raporturi variabile. Nu este clară nici relația lui Carl Schmitt cu Hitler. Este sigur că decizionismul precede în opera lui Carl Schmitt, cronologic, întâlnirea cu dictatorul german, dar tot atât de singur este că această întîlnire nu era exclusă. Să lăsăm însă aceste chestiuni de exegeză la o parte, fără să ignorăm unde au dus vederile lui Carl Schmitt. Mai important este să observăm că asupra decizionismului său nu s-a așezat praful, cum am fi înclinați să credem, și că acesta a revenit pe neașteptate cel puțin în acțiunile unor decidenți.
(Din volumul Andrei Marga,
Justiția și valorile, în curs de publicare)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg