Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Carmen Galin “evergreen”

Actrița pe care memoria cinefilului și a spectatorului de teatru de la sfârșitul anilor ‘60 până la începutul anilor ‘90 o păstrează pentru „mișcările elegante, gesturile armonioase, zâmbetul care începe în ochi și se pierde pe buze, privirile cercetătoare, neliniștite, mereu în căutarea unor înțelesuri mai adânci” (Eva Sârbu), rămâne o prezență plină de grație. O grație ce are „flexibilitatea lamei de oțel”, străină de orice fragilitate și slăbiciune.
„Chiar și când nu am replică, ascult cu aceeași concentrare textul partenerului. Încărcătura mea interioară se păstrează, mă costă îngrozitor de mult ceea ce ascult. Eu știu întotdeauna perfect textul tuturor celorlalți parteneri ai mei” – spunea Carmen Galin, o actriță care și-a făcut meseria cu fanatism până când s-a retras din viața artistică1, implicându-se mereu foarte mult în ceea ce juca: „Prin natura mea, mi-ar fi imposibil, n-aș putea să intru în scenă fără să mă implic foarte tare în ceea ce am de făcut, și de fiecare dată să joc ca și cum ar fi pentru prima oară – cu aceeași pasiune, cu aceeași credință, cu același devotament”. Personajele ei din teatru și film sunt neobișnuit de moderne. Vorbesc – lucru rar, mai ales în filmele românești de dinainte de 1990 – extraordinar de firesc (însă nu era, totuși, firescul de pe stradă – „cotidianul ăsta pe care nu pot să-l sufăr”), au o pronunțare deosebită, o anume elevare poetică străină de orice fel de afectare sau artificializare. Firescul devenit brandul Galin este îmbinat cu o mare artă a cuvântului, rostit altfel decât se vorbește în tramvai („dacă simți că poți să-l atingi pe actor ca pe unul din tramvai…”).
În teatru (la Piatra Neamț, Cluj, București), Carmen Galin juca o vreme numai personaje foarte moderne – roluri de adolescentă, nu de femeie. Cel care a scos-o din aceste emploi a fost Andrei Șerban, care – în 1968 – a distribuit-o în Omul cel bun din Seciuan. Pentru rolul din musicalul Nu sunt Turnul Eiffel, Carmen Galin a repetat aproape șase luni cântecele cu un pianist și făcea în fiecare dimineață două ore de mișcare scenică. (În timpul liceului făcuse balet și gimnastică de performanță.) În piesa O șansă pentru fiecare de la teatrul Foarte Mic, personajul ei trebuia să joace o oră jumătate „cu sufletul la gură, dar absolut cu sufletul la gură”. Ce anume aștepta Carmen Galin de la regizorul cu care lucra? „În primul rând, să-mi dea senzația că eu sunt buricul pământului, că de mine are cea mai mare nevoie și că numai eu pot să-i fac rolul. În momentul când această încredere îmi este acordată, m-a câștigat! Chiar dacă mă minte, dar mă minte frumos… În al doilea rând, nu-mi plac regizorii comozi, care te lasă în apele tale. Cel mai mult îmi place când mi se spune: «Nu e bine, încă o dată». Întotdeauna am dobândit rezultate mai bune când a trebuit să lucrez mai din greu, când mi-a fost mai puțin comod, mai puțin la îndemână. Dacă, la film, regizorul te lasă să crezi că aparatul îți va privi până în fundul sufletului, chiar dacă în realitate nu te surprinde decât în plan general, atunci el poate scoate de la tine maximum.”
În lumea filmului, Carmen Galin a fost o „Pasăre a speranței” (Eugenia Vodă), o „pată de culoare” mai mare sau mai mică, în funcție de ponderea pe care i-a dat-o regizorul nu numai din filmare, ci și din montaj („Un actor nu semnează contractul pe principiul: ce citesc filmez și ce filmez rămâne. Așa încât eu mă pot trezi când se montează filmul că scena din pod, sau de pe stradă, sau de la masă, nu mai există! Și poate aceea era cheia rolului meu. Ce poți spune atunci decât: n-a ieșit!”). Așa s-a întâmplat la Iarna bobocilor sau la Ana și „hoțul”, unde personajul ei, „o schemă de fată”, a încăput pe mâna unei actrițe care „dinamitează (cu câtă grație!) orice schemă: figură interesantă, nerv, temperament, ea iradiază chiar şi în cele mai modeste cadre o vivacitate enigmatică, o modernitate de bun gust” (Eugenia Vodă). Alteori însă a colaborat și cu regizori ca Andrei Blaier, Alexandru Tatos, Nicolae Oprițescu, Elisabeta Bostan sau Dan Pița, care (în Diminețile unui băiat cuminte; Ilustrate cu flori de câmp; Întunericul alb; Mere roșii; Secretul armei secrete; Sezonul pescărușilor; Saltimbancii; Un saltimbanc la Polul Nord; Zâmbet de soare; Tănase Scatiu; Profetul, aurul și ardelenii; Bietul Ioanide; Pruncul, petrolul și ardelenii; Faleze de nisip) au înțeles că filmul este arta amănuntului semnificativ, care au știut să-i speculeze „figura specială”, să o „aducă într-un cadru dramatic mai potrivit”.
Pentru a-și construi personajele, Carmen Galin apela uneori la diverse figuri, persoane, caractere pe care le-a întâlnit în viața reală. Profesoara din Mere roșii împrumuta mult din robustețea, franchețea și modul foarte deschis de a se purta al unei colege de institut „cu un debit extraordinar”. Muta îndrăgostită din Tănase Scatiu, care scotea doar niște sunete ciudate, nearticulate, avea dezvoltate celelalte simțuri. De aceea i-a pus în evidență ochii, mâinile, gâtul. („Mi s-a dat de înțeles că numai eu, cu ochii mei, cu privirea mea tristă, pot juca rolul. Și asta mi-a dat o forță, o lumină interioară care s-a simțit în film.”). Fanny din Saltimbancii a fost „ultimul tren” pe care l-a prins când avea deja „treizeci și ceva de ani”. A fascinat-o nebunia circarilor – „cei de la 1900, ca și cei de la 1982” – care-și asumă un risc („știu când urcă sub cupolă, dar nu știu când și mai ales cum vor coborî de acolo”) și a refuzat să fie dublată, sărind de la trapez. La sfârșitul anilor 70, actrița mărturisea că și-ar dori „un rol solid construit, de femeie modernă care să-și gândească și să-și determine soarta”. L-a jucat în 1982, în Faleze de nisip, dar filmul a fost oprit din distribuție – până în 1990 – la câteva zile de la lansare. În 1988 o înzestrează pe Spaima, Verișoara Zmeului, „cu un temperament năbădăios, cu o feminitate diabolică” (Eugenia Vodă). Acestor filme, chiar dacă scăpau de cenzură în acei ani, nu li se dădea importanța cuvenită. „Nu știm să creăm o scară de valori” – atrăgea atenția Carmen Galin, la începutul anilor ‘80. „Dacă faci un lucru extraordinar nu se întâmplă nimic. Dacă faci un lucru prost, nu se întâmplă nimic. Dacă nu faci nimic, nu se întâmplă nimic. […] Publicul de pretutindeni are nevoie să fie îndreptat spre o operă mai deosebită – la filmele de divertisment se duce și singur. Reclama nu este doar sufletul comerțului, este și șansa artei de a se comunica în bune condiții.” O realitate la fel de valabilă și în 2016.
Actrița care – pe când încă juca – spunea că „senzația de gol, senzația că nu are nevoie nimeni de tine, că nu te iubește nimeni, că nu ești – sau nu mai ești – în atenția oamenilor este ucigătoare!” este acum – când primește Premiul de Excelență la cea de-a 15-a ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania, TIFF – din nou în atenția publicului care nu a uitat-o niciodată. Este un fel de cale întoarsă a actriței, o emoție târzie pe care cândva, în anii ‘70, o transfigurase într-un poem: „M-am mutat în mine!/ Am păsăsit lumea,/ Oamenii, cerul și stelele,/ Pentru gălăgia din mine./ Ce tare se vorbește!/ Am să fac cale întoarsă!”.

Notă
1 Tot atunci, la mijlocul anilor 90, s-au retras din lumea artistică actorii Dragoș Pâslaru și Mariana Buruianu.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg