Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Carnavalul venețian – fenomen social și spectacol

Carnavalul venețian – fenomen social și spectacol

Avându-și originile în civilizațiile antice, marcând reînnoirea anului solar prin intermediul unor manifestări pline de misticism, înțesate de jocuri, deghizări figurative, mese bogate și procesiuni dedicate zeităților, viețuitoarelor, plantelor terestre și fenomenelor naturale, Carnavalul aduna laolaltă felurite tagme sociale, ritualul având un impact atât de puternic, încât s-a perpetuat până în zilele noastre. De-a lungul timpului, conceptul de Carnaval a fost explicat ca fiind o sărbătoare pe parcursul căreia haosul ia locul ordinii stabilite (reprezentând, mai precis, o restaurare a ordinii cosmice), dar cu certitudinea că, astfel, își va face loc un nou ciclu de anotimpuri, în care vor predomina belșugul, disciplina, rigoarea, ordinea. Ba mai mult, în Evul Mediu, Carnavalul a fost numit de sociologi și istorici Sărbătoarea Nebunilor/La Festa dei Folli, deoarece, contrar preceptelor religioase, reprezenta o perioadă a abandonului total, a nebuniei, a râsetelor zgomotoase, a glumelor poznaşe, a farselor şi a exceselor de tot felul.
De o importanță deosebită pentru epoca romană au fost celebrările ținute în onoarea zeului Saturn – Saturnalia, a zeului Faunus – protector al muncilor agricole, al turmelor și al păstorilor (sărbătoarea era cunoscută sub denumirea de Lupercalia, unde era divinizat Lupercus – una dintre cele mai antice divinități italice, care avea rolul de a proteja turmele de atacul lupilor), dar și aceea dedicată zeiței Isis – preluată de la civilizația egipteană și inclusă în panteonul roman, în care erau prezente grupuri mascate. Spre exemplu, în riturile străvechi, sfârșitul anului trecut era reprezentat, simbolic, de un om acoperit cu piei de capră, purtat într-o procesiune în timpul căreia era lovit cu bâte – de aici și dansul tradițional românesc, practicat de Anul Nou, Capra, ceea ce demonstrează, încă o dată, latinitatea poporului român. Se împletesc, așadar, mitul morții (anul vechi) cu cel al învierii (anul nou). În Babilon, punerea în scenă a luptei dintre zeul Marduk – salvatorul și dragonul Tiamat sublinia contrastul dintre forțele haosului primordial și cele menite să recreeze universul (prin urmare, este evidentă trimiterea la lupta dintre bine și rău, din care binele va ieși întotdeauna câștigător). Astfel de manifestări sunt alegorii ale continuității vieții, ale unei regenerări ritualice. În acest sens, Mircea Eliade afirma: „orice an nou este o reluare a timpului de la începuturi, adică o repetare a cosmogoniei”.
Preluate în creștinism și adaptate noilor tendințe și obiceiuri, aceste tradiții și-au găsit locul în ritul pascal, când începerea noului an (agricol, de fapt) a fost substituită de sărbătoarea Paștelui. Puțini cunosc acest lucru, însă zilele de Carnaval se calculează tocmai în funcție de duminica Învierii, deoarece, din punct de vedere etimologic, termenul de Carnaval a primit două accepțiuni: carnem levare, care înseamnă eliminarea cărnii sau carni vale – a da valoare cărnii, ambele variante fiind legate de perioada anterioară postului catolic în care se mai poate consuma carne.
În prezent, Carnavalul își deschide porțile în penultima duminică de dinaintea postului Paștelui și se încheie odată cu începerea acestuia. Postul catolic (Quaresima), asemănător cu postul tradiției orientale, este reprezentat de cele 40 de zile anterioare Învierii și începe cu Miercurea Cenușii (Mercoledì delle Ceneri) în care, ca simbol de penitență și abstinență, credincioșii sunt marcați cu semnul crucii pe frunte din cenușa sfințită și obținută prin arderea ramurilor de măslin folosite la sărbătoarea Floriilor în anul precedent. Anterioară Miercurii Cenușii este ziua cu răsunetul și importanța cea mai mare din Carnaval (fiind ultima): Marțea grasă [Martedì grasso (it.)/Mardì gras (fr.)]. Tradiția spune că în această zi trebuie consumate toate produsele rămase în casă care sunt interzise în post, de aici și denumirea.
Celebrul Carnaval venețian gravitează în jurul a două tradiții ce își au rădăcinile în Evul Mediu: Sărbătoarea Mariilor și Zborul îngerului, întreaga piață San Marco fiind transformată, anual, într-o scenă opulentă dedicată acestor reprezentări, dar a căror istorie izvorăşte din cutume populare mult mai profunde şi mai sensibile decât ceea ce cunoaştem noi astăzi.
Astfel, Sărbătoarea Mariilor se pare că și-ar avea originile încă de pe vremea dogelui Petru al III-lea Candiano (942–952) când, la San Pietro di Castello, doisprezece tinere nevoiașe primeau zestrea necesară pentru a se putea mărita. Se spune, însă, că această festivitate ar fi fost distrusă la un moment dat de o incursiune a unor pirați proveniți din Istria, ce le-ar fi răpit cu tot cu dota de curând obținută. Atunci, dogele Veneției, împreună cu mai mulți tineri ce aspirau la mâna fetelor, ar fi urmărit pirații până la Caorle (localitate aflată în nordul lagunei venețiene), reușind să îi prindă, să îi ucidă și să recupereze frumoasele fete, cât şi zestrea acestora.
Aşa cum era de aşteptat, ca urmare a acestui eveniment, sărbătoarea a căpătat un ecou mai puternic, ajungând să dureze nouă zile la rând în secolul al XI-lea (perioada dedicată carnavalului a variat de-a lungul vremii, în secolul al XV-lea, acesta începând chiar din a doua zi de Crăciun). Dar povestea nu se termină aici, deoarece, constatându-se că lumea a ajuns să participe la ceremonie doar pentru a vedea frumusețea inocentelor fete, statalitatea venețiană, la propunerea bisericii, a hotărât să nu mai expună Mariile privirilor curioase şi să le înlocuiască cu statui de lemn. Ca atare, interesul localnicilor a scăzut, iar în rândurile mulțimii a apărut expresia dialectală Maria de tola (Maria de lemn), care desemnează o femeie rece, fără viață și fără forme. În 1379 sărbătoarea a fost suprimată, deşi Carnavalul a continuat, aceasta fiind reluată după mult timp, într-un cadru reînnoit al spiritului modern. Cele douăsprezece fete frumoase fac parte, actualmente, din parada publică oficială de deschidere a Carnavalului.
Zborul îngerului (Il volo dell’angelo), cel de-al doilea element tradițional care definește Carnavalul, se pare că a apărut la sfârșitul Renașterii (jumătatea secolului al XVI-lea), când, cu ocazia acestei sărbători, un acrobat turc şi-a oferit omagiile dogelui în cadrul unui memorabil spectacol de acrobație. Astfel, pentru prima dată în istoria oraşului lagunar, mulțimea adunată în piață a asistat la înfăptuirea acestui act cutezător, care prevedea mersul pe sfoară cu ajutorul unei simple bârne – ținută în mâini, pentru balans, deasupra tuturor. Traseul, foarte anevoios, pornea de la o barcă ancorată la mal către vârful clopotniței din San Marco, pentru ca mai apoi să continue în coborâre până la balconul dogelui aflat în Palazzo Ducale. Acrobația a fost denumită de venețieni Svolo del turco (Zborul turcului) şi a stârnit o adevărată tradiție, care a continuat secole de-a rândul. În timp s-a păstrat doar ideea de zbor, şi, mai mult decât atât, considerând că singura ființă cu formă umană care poate zbura este un înger, această scenografie a început să fie cunoscută sub denumirea de zborul îngerului.
Din păcate, în 1759, acrobația cu pricina s-a sfârșit tragic, iar obiceiul a supraviețuit doar prin redarea zborului unui porumbel din lemn sau confecționat din alte materiale. Abia mai recent, odată cu dezvoltarea tehnologiei capabilă să ofere o siguranță deplină şi fără să fie nevoie de prea multă îndemânare, s-a reluat ritul, care a fost relansat cu pompă, prin folosirea unei frumoase tinere venețiene drept înger zburător. Inițial s-a recurs la personalități de seamă (spre exemplu, în 2007, Federica Pellegrini – cunoscuta înotătoare) care să „execute” renumitul zbor, cu scopul de a aduce un surplus de publicitate evenimentului. Din 2011 începând, datina zborului a căpătat o patină şi mai intensă, întrucât acest rol semnificativ a ajuns să aparțină celei mai frumoase Marii dintre cele douăsprezece alese.
În prezent, cele două tradiții de mare însemnătate locală, Sărbătoarea Mariilor şi Zborul îngerului, se celebrează în prima zi de Carnaval, ca şi o reevocare istorică a Cetății Dogilor de altădată.
În epoca barocă obiceiurile de Carnaval au început să includă reprezentații teatrale cu caracter popular, care au fost preluate în literatura cultă de commedia dell’arte, mai ales prin activitatea renumitului dramaturg venețian Carlo Osvaldo Goldoni (1707 – 1793), care a reuşit să introducă în teatrele epocii personajele atât de dragi mai apoi oamenilor de rând şi nobililor, ulterior şi nouă, contemporanilor. Identitățile aferente acestui tip de exprimare teatrală erau adaptate local, astfel încât Pulcinella era specific Neapolelui, Arlecchino zonei Bergamo, Gianduia era cunoscut la Torino, Menenghino la Milano sau Pantalone la Veneția. Companiile teatrale obişnuiau să peregrineze tot spațiul italic, adaptându-se oraşelor în care poposeau, purtând cu sine idei inovatoare, informații recente şi obiceiuri tradiționale, care altfel nu ar fi călătorit la nivel popular şi nu ar fi reuşit să se transmită până în zilele noastre.
Tot în această perioadă se definitivează şi tipologia măştilor venețiene (devenite faimoase), ce erau folosite, cu precădere, în timpul Carnavalului, în afara balurilor mascate sau a altor momente conviviale, şi care au ajuns să fie realizate de o breaslă a oraşului anume înființată pentru acest scop. Meşteşugarii se numeau maschereri (făuritori de măşti), și, prin intermediul acestora, la Veneția apar personajele specifice comediei şi dramatismului teatrului popular din întreaga Italie; astfel încât, regăsim la un loc încă, în plin Carnaval, figuri precum Colombina – soția lui Arlecchino, Pantalone – bătrânul languros şi ursuz care adesea îi face avansuri tinerei Colombina, sau Brighella – sluga cea şireată. Pe lângă măştile care reproduceau personajele din commedia dell’arte, la Veneția au apărut şi măşti care luau în derâdere figuri terifiante, precum il dottore della peste (doctorul ciumei) ori măşti „de import”, cum este Moretta muta (sau Servetta muta/Servitoarea mută) – provenită din Franța şi denumită astfel pentru că era purtată cu ajutorul unui nasture ataşat pe interior şi ținut în gură; prin urmare, persoanei care purta această mască îi era imposibil să vorbească.
În anul 1797, odată cu cucerirea napoleonică a Republicii venețiene, obiceiurile orașului au fost modificate radical. Dacă anterior ocupației franceze erau la modă unele tradiții perpetuate încă din Evul Mediu, cum ar fi înmormântarea nobililor în criptele bisericilor, noua epocă (care a durat până la 1814, când Veneția și posesiunile sale au trecut în mâinile Imperiului Habsburgic – continuator, în general, a politicilor lui Napoleon) a adus nenumărate modificări tradițiilor locale. Printre acestea au existat și interdicții amenințătoare ale celebrării carnavalului, care, în ciuda reglementărilor categorice, a continuat să se desfăşoare sporadic în unele zone lagunare mai ferite (situate periferic).
An de an, Carnavalul este organizat în baza unei teme specifice, anunțată timpuriu şi gândită să ofere unitate evenimentelor colaterale din oraş şi din împrejurimile sale, în care au loc spectacole, concerte, regate de bărci, parade de măşti şi personaje costumate sau alte manifestări.
În acest an tema s-a intitulat Creatum: Civitas Ludens (Oraşul care se joacă), iar aici, deşi s-ar potrivi contextului, devine deja banală şi inutilă descrierea amplă a atmosferei (atât de cunoscută) ce învăluie străduțele întortocheate ale Serenissimei, care, cu acest prilej, se umplu de sunet, culoare, mister, haz şi confetti. În spirit tradițional, se consumă dulciuri tipice, adică, frittelle – gogoşi umplute cu crema alla pasticcera sau zabaione, ori din cele al cărui aluat este tapisat de gustul delicios al fructelor uscate: alla veneziana, sau galani – făcuți din aluat simplu prăjit în ulei şi pudrat cu zahăr tos (o variantă similară a popularelor scovergi sau minciunele româneşti), toate însoțite, de obicei, de o băutură specific locală, cum este renumitul spritz all’Aperol, ori aşa-numitele ombrette – a căror istorioară nu mă pot abține să nu o redau:
Se spune că în piața San Marco exista pe vremuri o gheretă mobilă care, pentru a păstra băutura rece oferită spre vânzare şi pentru a asigura clienților un climat oportun pe arşița verii, se muta constant după umbra făcută de campanilă, astfel încât gondolierii, consumatori „fervenți”, cereau un’ombra de vin – dialect venețian; treptat, în mod hilar, paharul de vin vândut la umbră, a devenit „o umbră de vin” la propriu, adică, un păhărel – ombretta.
În Carnaval, elementul cel mai important îl reprezintă, bineînțeles, masca. A te masca înseamnă să te dezici de rolul pe care îl ocupi în societate și să evadezi din banalitatea cotidiană pentru a lăsa loc dezinhibiției, spontaneității și libertății de exprimare, fără a ține seamă de barierele morale si de rigorile convenționale. Astfel, în oraşul lagunar își fac loc o sumedenie de identități, începând de la personaje istorice celebre și până la cele mai îndrăznețe și neașteptate apariții – în funcție de preferințe, fantezie și creativitate (de exemplu, un candelabru, o femeie deghizată în bărbat, o omidă, o carte de joc etc.).
Spectaculoase sunt în această perioadă şi localurile de epocă, cum este faimoasa cafenea Florian unde, într-un cadru tipic secolului al XVIII-lea, apar personaje costumate ca atare, care afişează un comportament natural (sunt localnici care dialoghează între ei sau îşi savurează cafeaua nonşalant, fără să arate vreo clipă că ar sesiza privirile ațintite asupra lor sau blitz-urile aparatelor de fotografiat ale turiştilor), făcându-ne să ne imaginăm şi să retrăim, astfel, o Veneție a altor veacuri.
Mulți poate nu cunosc acest lucru, dar țara noastră participă anual la Carnavalul de la Veneția prin activitatea Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneția, care funcționează aici din anii ’30 (deşi, cu o lungă întrerupere cuprinsă între 1945–1991), grație fondatorului său, Nicolae Iorga. Astfel, România este prezentă în toate edițiile carnavalului venețian cu expoziții, concerte sau alte activități culturale. În 2018, la Institut au fost organizate două expoziții: Ludico e carnevalesco nell’universo popolare romeno – aparținând artistului naiv Ioan Măric şi cea intitulată Măști tradiționale românești la Carnavalul de la Veneția, a artistului Paul Buță. Totodată, în cadrul secțiunii dedicate copiilor, la Ca’ Giustinian, sediul principal din San Marco al Bienalei, s-au derulat numeroase programe educative, prin care tradiția iei româneşti a fost conectată de cea a măştilor venețiene, participanții având, astfel, ocazia să îşi confecționeze măşti de carnaval decorate cu motive florale şi geometrice specifice broderiilor naționale.
Mai mult decât atât, merită amintit şi faptul că România a fost singura țară invitată ca oaspete de onoare la Carnaval în anul 2008, când, sub genericul Romania… in tutti i sensi, tutti i sensi in festa! a fost prezentă în programul Carnavalului venețian, oferind o serie întreagă de concerte (grupul Amadeus, Marius Mihalache Band etc.), spectacole de pantomimă (Dan Puric), expoziții, fanfare şi chiar mai mulți DJ de muzică, defilări de măşti şi costume tradiționale.
Carnavalul de la Veneția a fost şi va rămâne cel mai reprezentativ eveniment de acest gen din lume, tocmai pentru că se desfăşoară într-un cadru atât de pitoresc cum este „cetatea de pe ape” – un oraş plin de istorie şi mister, muză a poeților, a artiştilor plastici, a scriitorilor, a muzicienilor… a visătorilor. Şi tocmai datorită trecutului său, fiecare piatră pe care călcăm, fiecare palat pe care îl admirăm, fiecare localnic pe care îl întâlnim are o poveste. Totul are o poveste, care trebuie descoperită, imaginată, visată!

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg