Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartea cărților lui Breban

Cartea cărților lui Breban

Despre Nicolae Breban nu mai poți scrie astăzi începându-ți convențional textul cu o scurtă trecere în revistă a personalității și operei sale. Figură marcantă a literaturii române, academicianul și scriitorul Breban este cunoscut tuturor actorilor scenei culturale de la noi, indiferent de care parte a baricadei critice se situează ei. Fie că a fost apreciat în termeni elogioși, fie că uneori a fost contestat cu duritate, rămâne evident faptul că opera sa este larg cunoscută, astfel că zecile de volume publicate (din care cele mai multe sunt romane) nu mai este cazul a fi înșirate în debutul unui comentariu asupra uneia sau alteia dintre cărțile semnate de-a lungul anilor.
În același timp, împletirile biografice din romanele sale, la care se adaugă cele patru volume de memorii (1), confirmă faptul că încercările existențiale ale scriitorului sunt de asemenea cunoscute cititorilor, viața lui Breban confundându-se, nu de puține ori, cu aceea a eroilor săi, după cum bine observă Bogdan Crețu pe ultima copertă a volumului Viața mea (2): „[…] el este însă și un personaj viu, fabulos, extravagant, imprevizibil, capabil de uluitoare contradicții, din seria memorabilelor personaje proiectate ficțional în atâtea romane. Viața lui Nicolae Breban se confundă, în mai mare măsură decât a oricărui alt scriitor român, cu monumentala sa operă”.
Publicat în 2017, Viața mea a stârnit la momentul respectiv comentarii diverse. Cum este și firesc de altfel, un volum autobiografic deschide ferestre spre resorturile creatoare intime ale celui care decide să se expună în acest fel, creând premisa de la care pleacă apoi interpretările pro și contra. Poate, în acest caz, să fie mai frecventă a doua variantă, dar nu cred că autorul a fost luat prin surprindere, ba din contră, asumându-și, poate chiar dorind să provoace reacțiile care urmau să apară odată cu tipărirea volumului.
Pentru cei care nu sunt însă exclusiv interesați de anumite evenimente din viața publică și privată a memorialistului și privesc aceste detalii prin prisma construcției epice de amploare pe care Breban o realizează admirabil și aici, la fel ca și în celebrele sale romane, dar caută să se pună la curent cu fascinantul context al nașterii marilor opere brebaniene, cartea aduce, din acest punct de vedere, un interesant studiu de istorie literară; dar și pentru cei ce pur și simplu se lasă purtați în atmosfera boemei literare a anilor ’70 și ’80, din capitala României și alte orașe europene, transpuși în socialul și politicul acelor ani, Viața mea oferă o delectare și o bucurie a lecturii.
„Da, e adevărat, dau acestui op un titlu jumătate modest, aproape umil, și jumătate arogant, cu pretenția de a-mi afișa biografia și întâmplările care o împestrițează ca pe ceva… interesant!”(p.10) – spune autorul în deschiderea volumului care, cu excepția a doar câtorva capitole (nouă din cincisprezece) clar intitulate (spre exemplu: „Emigrația pariziană. Eliade. Cioran”, „Prietenia. Prieteniile literare”, sau „Tatăl”; celelalte fiind simplu numerotate I, II, III, etc.), nu propune o cronologie strictă, ba mai mult, practică o repetată întoarcere, îndeosebi în anii adolescenței, unele întâmplări, fapte, contexte acționând ca adevărate madlene proustiene, care favorizează o obsedantă introspecție din această perioadă existențială, importantă sursă a inspirației creatoare. Este și perioada în care viitorul romancier lua contact cu marile sale modele de mai târziu, maeștri spirituali cum avea să-i numească pe Nietzsche sau Dostoievski: „[…] am reușit să aprofundez lumea de hârtie a lui F.M. Dostoievski, populată de drame greu acceptabile și de eroi prăpăstioși, nebuni și geniali totodată, detracați și sfinți, uneori «lipiți» în același personaj, am recăpătat încredere și siguranță în propriile mele reflexe de existență. M-am regăsit pe mine, m-am acceptat pe de-a-ntregul și am înțeles, ceva mai târziu, unul din aforismele cele mai provocatoare, mai «arogante» ale unui alt maestru al meu, Fr. Nietzsche: «Să-ți accepți trecutul în ideea că tot ce ai făcut și ai trăit a fost voit de tine, a fost propria ta voință!»”(p.63).
„Lumea de hârtie” a dat și „fete, fecioare și femei de hârtie cu care am conviețuit decenii”(p.259) – după cum se exprimă plastic autorul, și care au constituit baza modelelor feminine din opera ulterioară. Și nu doar personajele urmau să fie influențate de „femeile de hârtie”. În viața privată a scriitorului, femeile (un capitol tratează și această temă, cu eleganță însă și fără urmă de vulgaritate) au fost, de asemenea, analizate prin prisma lecturilor adolescentine, o veritabilă ființă dantescă avea să fie prezentă oniric în viața sa, traversându-i existența din fragedă tinerețe la maturitate: „[…] acea formă feminină […] urma să mă întovărășească decenii, ca o cârtiță translucidă, fiindu-mi unul din foarte puținele mele modele erotice din existență”(p.370). Iertată să-mi fie insistența la acest capitol, dar parcă nu aș trece mai departe înainte de a cita și splendida descriere a femeii, a ideii de femeie, din paginile 120-121: „[…] tinerelul cam zăpăcit […] atras aproape nesățios de «celălalt sex», fetele, cele care îl întreceau cu câțiva ani, sau tinerele femei care îi apăreau adesea ca sosite de pe un alt tărâm, dar nu ființe angelice, ci, cumva, demoni atrăgători, cu un veșnic zâmbet ironic desenat pe gurile uneori pofticioase și rele, amuzate mereu de ceea ce nu se vedea, ființe oarecum atotputernice, deținând, dacă nu un mister, oricum forțe inanalizabile, capabile de o luciditate a sarcasmului greu de definit!… Abia mai târziu […] acel «fost tinerel» […] va observa că aceste ființe atracțioase și «semi-demonice» sunt, totodată și cu o «iuțeală» ce nu se datorează decât leneviei atenției noastre, imperfecțiunii ochiului, faptul buimăcitor, repetabil la infinit – când un «lucru», când contra lui! -, da, ele sunt cu adevărat ceea ce suntem «noi înșine», așa-numiții bărbați, dar și «altceva», total opus și advers nu rareori, contradictoriu uneori până la exces”.
Desigur, așa cum aminteam mai sus, cartea autobiografică a lui Nicolae Breban conține și dese referiri la atelierul creației sale. Astfel, găsim informații despre debutul ca romancier. Publicarea primului volum, Francisca, în 1965, îl supune la cazne pe autor, emoțiile unei apariții nesigure până în ultimul moment întorcându-l în Lugojul copilăriei sale, unde așteptarea apăsătoare este sublimată în scrierea celui de-al doilea roman, În absența stăpânilor, publicat doar un an mai târziu. Urmează, la interval de încă un an, Animale bolnave, capodopera brebaniană care a avut, repede, un uriaș succes. Romanul, primit cu elogii de critica literară, premiat, reeditat mai târziu, este ecranizat la puțin timp după publicare, filmul artistic Printre colinele verzi (scenariul și regia de Nicolae Breban) făcând parte din selecția Festivalului Internațional de la Cannes din anul 1971. Călătoria în Franța, cu acest prilej, va constitui și momentul despărțirii scriitorului de politica lui Ceaușescu, declarațiile dictatorului român, cunoscute sub numele de „tezele din iulie”, constituind factorul declanșator al protestului, care se va solda cu o serie de articole în presa occidentală. Acest moment din biografia lui Breban a fost sursa a numeroase comentarii și acuze, întinse pe decenii, al căror ecou, poate, nu s-a stins nici până astăzi. Ce a făcut? De ce a făcut? De ce s-a întors în România? De ce a revenit apoi la Paris? – sunt întrebări ale căror răspunsuri acest text nu-și propune să le analizeze. În Viața mea, scriitorul se întoarce însă de câteva ori la episodul respectiv, una dintre mărturii fiind aceasta: „[…] prima abatere gravă de la asprele rigori ale statului comunist eu am făcut-o când, la întoarcerea de la Festivalul de Film de la Cannes, în vara lui ’71, am dat o declarație în ziarul Le Monde, fără să cer permisiunea de acasă, și, în plus, mi-am permis destul de clare critici la adresa nu atât a comunismului ca atare, cât doar a șefului statului, a lui Ceaușescu, deoarece, spre deosebire de alți disidenți sau opozanți, eu eram convins că sistemul comunist era apărat și susținut nu numai de poliția și armata internă a statelor subjugate de Moscova, dar și de acordurile multiple, cinice sau nu, internaționale” (pp.413-414).
Despre perioadele petrecute în Franța anilor ’70-’80, un punct de vedere asupra emigrației pariziene, despre întâlnirile cu Eliade și Cioran, cititorul găsește o serie de precizări în cele două capitole dedicate: „Emigrația pariziană. Eliade. Cioran” și „Exilul”. Sunt, cu siguranță, păreri care nu corespund cu alte descrieri ale exilului românesc (din Paris, din perioada respectivă), reprezentând, evident, un mod propriu de abordare, dar și altele care se întâlnesc cu ceea ce putem găsi în unele volume cunoscute, și am în vedere aici prezentarea întâlnirilor cu Cioran și portretul pe care Nicolae Breban i-l face filosofului născut în România. Dar dincolo de aceste aprecieri, și în acord cu ceea ce am urmărit eu citind volumul, episodul Paris oferă și o minunată descriere a vieții, a pulsației cotidiene oferită de marele oraș celor care au colindat, vremelnic sau nu, pe străzile sale. Citatul care urmează este doar o selecție a încântătoarelor pagini care tratează această temă: „[…] Parisul atâtor bistrouri unde, stante pede, stând relaxat au zinc, adică «la tejghea», unde nu există scrumiere (scrumul de țigară se aruncă pe jos), se învață iute franceza curentă, vorbită, vie, iar eu, în fiecare din cartierele în care am locuit, înainte chiar de a-mi despacheta lucrușoarele, cărțile, cafetiera, fugeam să-mi aleg un «sediu» colocvial și extrem de «democratic», unde aveam să poposesc zilnic să-mi beau o altă cafea decât cea cu care, în nopțile lungi, rece, îmi umpleam paginile – la ore diferite, însă, pentru a întâlni o tipologie cât mai diversă -, dimineața, între șapte și opt, opt și jumătate, grăbiții amploaiați, bărbați și femei, care-și dădeau «peste cap» espresso-ul fierbinte, fugind la muncă, dar și lucrători, de toate vârstele și tipologiile rasiale sau nu, în combinezoanele lor de lucru adesea, câte doi, trei sau patru împreună, pentru aceeași cafea fierbinte și scurtă, după ce își garaseră la colț mașinuțele cu scule și inscripții ce le trădau vocația; la prânz, cu exactă rigoare, între douăsprezece și jumătate și trei, din nou, funcționărimea largă și diversă și în care nu se puteau distinge cu claritate gradele de importanță socială, între «cadre» și «masă», cei mai mulți cu abonament și folosind locul, bistroul, ca o reală agora a întâlnirilor, dar și a discuțiilor politice, sportive, a proiectelor sau a calamburului niciodată stins sau neinspirat. […] Seara, aceste bistrouri, multe dintre ele, devin restaurante pretențioase, deloc pompoase, dar excelent funcționale, numărând și ele insule de vârf, legate unele dintre ele de legenda literară sau plastică a Parisului, începând cu «cele patru» din cartierul Montparnasse – La Select, sediul al meu ani la rând, unde am «fircălit» un volumaș de versuri, Elegii parisiene, loc și teren al unei elite intelectuale fără pretenții, scriitori, jurnaliști, pictori, ratați plini de ifose sau falși ratași, loc al unor discuții între împătimiții unui Rimbaud sau Céline, ai lui Giacometti sau Brâncuși, până la trei dimineața; alături La Rotonde, spațiu ceva mai select, în care poți mai greu deosebi pasiunile sau vocațiile; vis-à-vis, pe colțul bulevardului Montparnasse, luxoasa și snoaba locantă numită Le Dôme -… ”, etc. (pp.428-430).
Un capitol aparte este destinat prieteniilor, în speță celor literare, și autorul îl are în vedere aici, în primul rând, pe marele său prieten, cum îl numește pe Nichita Stănescu (legătura cu poetul este calificată „«dar» destinal”, p.312), dar amintindu-i de asemenea pe Florin Mugur, Cezar Baltag, Grigore Hagiu și Matei Călinescu. Acestea însă nu sunt singurele portrete de scriitori ce-și găsesc locul în cartea autobiografică a lui Nicolae Breban.
Printre capitolele care poartă un titlu se află și ultimul, „Tatăl”, temă obsesivă a autorului, prezentă nu doar aici, la final de volum, ci pulsând, ca o rană mereu deschisă, sângerândă, din loc în loc, lăsând urme adânci în lunga mărturisire. Fost preot greco-catolic (dispărut de tânăr într-un accident de motocicletă, înainte ca fiul său să înregistreze primul succes literar), cel care trăise calvarul desființării cultului de către comuniști și experiența arestării din această pricină nu reușește, în scurta sa viață, să-și înțeleagă fiul și să-i valideze alegerile. Legătura parentală, ruptă brusc și brutal, lasă în urmă o acută, dureroasă trăire, pe care deceniile care au urmat nu au reușit să o estompeze, după cum se poate vedea și în acest volum de memorii. „ – Tu ai o problemă, Nicolae, mi-a spus odată René, evreul belgian aciuat la Stockholm, scoțând cărți interesante la o mică editură […], problema ta este Tatăl tău/ – Se poate, am răspuns eu, părând speriat sau uimit ca întotdeauna când eram confruntat cu ceva ce, în clipa aceea, mă depășea, mă izbea cumva așa cum te lovește peste față o pală de vând aspru, ca o lopată, ce izbucnește de niciunde” (p.491) – am citat din ultimele pagini ale romanului Viața mea, da un roman pentru că este evident faptul că un mare prozator nu leapădă niciodată mantia harului său, nici măcar atunci când își povestește propria existență.
Cu siguranță locul lui Nicolae Breban este bine delimitat în istoria literaturii române. Faptul că generațiile tinere nu sunt atrase de construcțiile epice ample pe care autori de calibrul lui Breban ni le-au lăsat moștenire este, nădăjduim și ne dorim să credem, doar o efemeră pasă de sărăcire a spiritului. Altfel, parafrazându-l pe Hölderlin, la ce bun creatorii în vremuri sărace?! O speranță poate veni și de la anumite (puține din păcate) canale media care se încăpățânează să se ocupe (și) de cultură. TVR Cultural, post recent reînființat, a difuzat luni, 23 ianuarie, o înregistrare a uneia dintre magistralele emisiuni realizate de Iosif Sava, sub genericul „Seratele muzicale”, al cărui invitat a fost Nicolae Breban.

 

 

Note
1 Nicolae Breban, Sensul vieții (Memorii), vol.I-IV, Polirom, 2003-2007
2 Nicolae Breban, Viața mea, Editura Polirom, Iași, 2017

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg