Valentin Trifescu şi François Bréda
Copiile copilului
Cluj-Napoca, Ed. Şcoala Ardeleană, 2018

 

Am avut privilegiul de a fi, în 2017, lectorul acestei ediții, apărute sub auspiciile Şcolii Ardelene, din Copiile copilului, volumul scris de Valentin Trifescu şi François Bréda. Am fost, prin urmare, între primii cititori ai lucrării. Am aflat, din gura autorilor, despre geneza Copiilor copilului. Avem o serie de douăsprezece dialoguri postplatoniciene între maestru şi discipol, între Venus şi Mercurius, între Bréda şi Trifescu. Între autori, e o diferență de vîrstă de 30 de ani. Dar asta nu-i împiedică să-şi asume, alternativ, rolul sau masca fie de maestru, fie de discipol, în această carte a diverselor celebrări: a Textului (copil cu genomul selectat atent), a prieteniei, a boemei, a ritualurilor plăcute sociale şi, în fine, a unui fel de dandism în răspăr. Dandism în răspăr, pentru că Bréda şi mai tînărul său prieten sînt printre ultimii frecventatori de calitate ai cîrciumii culturale (în carte, Café Bulgakov – în realitate, şi cafeneaua Insomnia), participanți la banchetul perpetuu al sofiştilor, esteților, artiştilor şi poeților de cafenea. Copiile copilului este o carte a celebrării, dar o carte amară: pe marea de hîrtie deghizată în pagini, trece ultimul galion spaniol încărcat cu aurul Indiilor – numesc astfel ultimul, poate, eveniment texistențial valid produs în boema sacră a Clujului universitar. Peste nici măcar un deceniu, de smart­phonizare şi digitalizare accelerată, banchetul perpetuu întreținut – nouă vieți motăneşti – de François Bréda va fi cel mult o amintire pentru unii dintre noi, martorii norocoşi ai boemiei sale tihnite şi totale. Dacă, în pingpongul lor epistolar, Trifescu şi Bréda țin la ceremonialul adresării (asemenea libertinilor Marchizului de Sade pînă în clipa descătuşării), promițîndu-ne o cucerire comodă şi conformistă a lumii, în întrebările şi răspunsurile extinse, demonul lui Bacchus sau Gambrinus se impune, le impune să vorbească dintr-o dată liber şi scandalos despre temele care îi rod ca o pereche de pantofi strîmți. Survolează, citează titluri, autori, maeştri spirituali, zeități. Dar filtrează totul prin rețeaua propriului cortex, irigat de alcooluri din belşug. Unul dintre cele mai ceremonios-eretice dialoguri este, fireşte, al VIII-lea, intitulat Despre apă şi vin. Taxonomia alcoolicilor din introducerea-argumentul dialogului îi aparține hîrşitei Venus, care mărturiseşte, cu un haz enorm: „Nu ştiu în ce măsură am dreptate, dar, observînd îndeaproape oamenii cu care am avut de-a face pînă acum, am ajuns la concluzia că nu pot să am încredere în cei care nu beau, la fel cum nu pot să am încredere în cei care mănîncă prea mult”. Alcoolul, spune Venus, alterează regnul uman, îi face pe băutori „oarecum alte ființe, mai violenți sau mai slugarnici, mai vorbăreți sau mai tăcuți.” Alcoolul, „licoarea lui Gambrinus” sau „sîngele lui Bacchus” e, pentru aceşti oficianți experimentați, vehicolul unor zdravene zguduiri şi revelații. „Ființa este în primul rînd o fluiditate, un flux – răspunde nevîrstnicul Mercurius –, drept pentru care alimentarea prin băutură a acestui motor organic, care este biologicul, este mult mai importantă decît combustibilul solid care, la rîndul lui, conține tot lichiditate.” Beția, descrie fals-didactic Mercurius, „produce o adevărată răsturnare de situație teatrală în dinamica scenei psihice.” Modificînd „orizontul de percepție”: „Cel beat vede în acelaşi timp şi cu ochii stării treze (doi la număr), precum şi cu ochiul stării onirice (glanda pineală, zisă şi al Treilea Ochi, deoarece este dotată cu un nerv optic semifuncțional…)”. Şi: „Dacă toată lumea ar fi alcoolică, telepatia ar fi predată de mult la facultățile de psihologie ca ştiință aplicată”, e revelația textuală a aceluiaşi Mercurius, ucenic – ca toți ucenicii – neastîmpărat. Copiile copilului e un fals manual, un fals tractatus, un fals roman epistolar, dialogal, o falsă muzică de cameră, un fals poem al consubstanțierii, un fals imn, pentru că este simultan cîte ceva din toate acestea. Presărate cu o fenomenală, ebluisantă limbariță. E textul atipic, inclasificabil, copilul cu genele selecționate atent, paranoic chiar, de genitorii – François Bréda şi Valentin Trifescu – într-o excelentă formă intelectuală, chiar şi acum, la crepusculul boemei culturale clujene.