Deschid cartea: cartea geme
(Tudor Arghezi)

 

 

Când are în atenție un important poet, din orice punct al operei acestuia ar pleca, lectura, „fragmentară”, conduce spre un centru al creației, de unde se deschide o generoasă perspectivă asupra întregului imaginar și în egală măsură asupra individualității artistice a autorului. Cu atât mai mult în cazul lui Tudor Arghezi, pentru care cunoscutele „cuvinte potrivite” presupun o severă relație între cuvânt și context, între fragment și întreg, sub semnul vocației de orfevrier a poetului. O lectură pornind de la prezența cărții în universul poetic arghezian devine promisiunea unei fascinante aventuri într-un text ce dezvăluie o dată în plus bănuitele sale profunzimi.
În binecunoscuta și mult comentata poezie Testament, timpul desemnat prin „acum” marchează momentul în care realul și naturalul se metamorfozează în cultural. Este un timp nelipsit de sugestiile începutului, „întâia oară”, în care instrumentele tradiției, ce acționau asupra realității concrete, sunt înlocuite cu instrumente ale scrisului asigurând reflectarea realității. Pentru aceasta este necesară însă consumarea unei etape, istovirea și epuizarea naturalului: „Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi brazda-n călimară/ Bătrânii au adunat, printre plăvani,/ Sudoarea muncii sutelor de ani./ Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni”. În același timp, limba se metamorfozează în „cuvinte potrivite” ca sinonim al limbajului artistic, elaborat, dar provenit din „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”. Forța acestui limbaj nu este străină de puterea Cuvântului care, în timpul mitic, al începutului, a generat lumea prin rostirea divină: „Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/ Eu am ivit cuvinte potrivite/ Şi leagăne urmaşilor stăpâni./ Şi, frământate mii de săptămâni/ Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,/ Făcui din zdrențe muguri şi coroane./ Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere./ Am luat ocara, și torcând ușure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure”. Este un cuvânt care pedepsește: „Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară,/ Pe care ascultând-o a jucat/ Stăpânul ca un țap înjunghiat”.
În cartea argheziană spiritul și scrisul ( nu obligatoriu meștesugul, acesta este sugerat prin comparație), transcrise prin două metafore, se unesc, se armonizează printr-o nuntă esențială:„Slovă de foc şi slovă făurită/ Împărechiate-n carte se mărită,/ Ca fierul cald îmbrățişat în cleşte”. Să mai adăugăm aici relația dintre scris și lectură, lectura fiind o autentică sărbătoare care-l înnobilează pe cititor, îngăduindu-i accesul la transfigurarea artistică a realului: „Robul a scris-o, Domnul o citeşte,/ Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei/ Zace mania bunilor mei”.
Cenușa strămoșilor devine materia din care artistul „a făcut” o altă divinitate: „Am luat cenuşa morților din vatră/ Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,/ Hotar înalt, cu două lumi pe poale,/ Păzind în piscul datoriei tale”. Toate acestea motivează în ultimă instanță cartea ca o metaforică „treaptă” și înalțare a ființei în alt orizont , cultural, cu totul altul decât acela al „bătrânilor” care au suit și ei , în felul lor, prin „râpi” și gropi adânci”.
Îmi place să cred că poezia Testament răm\ne textul cel mai potrivit pentru înțelegerea semnificațiilor cărții în opera argheziană: oglindă, reflectare a lumii dar și un model spiritual al acesteia.
Într-un poem cum este Târziu de toamnă, realitatea stă sub semnul solitudinii, copleșită de un somn al „fumegoaselor oglinzi”, care o reflectă cu prea puțină fidelitate: „Prin singurătatea lui brumar/ Se risipește parcul, cât cuprinzi,/ Învăluit în somnul funerar/ Al fumegoaselor oglinzi”. Boala și sângele își pun amprenta pe această realitate: „Căci prin mijloc, bolnav de mii de ani,/ Întunecat în adâncimi un lac e-ntins/ Și sângele, din vii și din castani,/ Pe fața ruginie a undelor s-a prins”. Nu doar tristețea reține atenția în poem, cât, mai ales, relația dintre natural și produsul artistic aici concretizat prin tabloul care pare să trădeze înțelesurile lumii reale: „Tristețea mea străvede printre arbori zarea,/ Ca-ntr-un tablou în care nu-nțelegi:/ Boschet sau așteptare oprește-n fund cărarea/ Și liniștea-i ecoul buchetelor pribegi”. Trăirile se consumă în orizontul lumii ca un semnificativ spital: „Spital de întristare, de căință,/ În care-ți plângi iubirea nentâmplată/ Și-ți amintești cu dor, cu-o suferință,/ Făptură nentâlnită niciodată”. Nu este deloc lipsită de semnificație prezența molifților, plasați într-un spațiu îndepărtat, mai puțin accesibil. Să ne amintim că în poezia Moliftul, copacul, circumscriind prin umbra sa un spațiu favorabil elaborării artistice, este cel care stimulează actul creator, eliberând cuvântul cu puterea lui. Cu alte cuvinte, moliftul asigură „încrucișarea” cuvintelor într-o creație echilibrată, sub semnul unui sugestiv miazăzi:„În umbra ta, de-ți mai aduci aminte/ Citeam și căutam cuvinte.// În frumsețea ta de chiparos/ Ieșea cuvântul mai frumos./ Mă ajutai, când nu puteam găsi,/ Încrucișarea lor de mizazăzi”. În lumea cu trimitere la spital și suferință, timpul rugăciunii estompează realul. Înserarea este asociată universului „mântuitor” al cărții, care închide realul în propriul univers: „Molifti, cîțiva, s-au întâlnit departe,/ Pe când murmurul parcului se roagă …/ Se-nchide înserarea ca o carte/ Și sufletul în foi, ca o zăloagă”.
Poezia argheziană surprinde o semnificativă incertitudine existențială, într-un moment în care ordinea cosmică este pusă sub semnul întrebării. Între celest și terestru nu mai există limite severe: „Îmi atârnă la fereastră/ Iarba cerului, albastră,/ Din care, pe mii de fire,/ Curg luceferii-n neştire”. Ființa este însetată de întreg, impregnându-se cu suferința cosmicului: „Sufletul, ca un burete,/ Prinde lacrimile-ncete/ Ale stelelor, pe rând,/ Sticlind alb şi tremurând”. Divinul se insinuează în îndeletnicirea scriitorului:
„Scama tristețelor mele/ Se-ncurcă noaptea cu ele,/ Genele lui Dumnezeu/ Cad în călimarul meu”. În asemenea situație, recursul la carte este pe deplin motivat, cu atât mai mult cu cât cartea este cea care fixează realitatea supusă evanescenței. Precum în Ex libris, cartea nu răspunde la întrebarea definitorie pentru omul supus trecerii, ci este marcată de o adâncă suferință: „Deschid cartea: cartea geme./ Caut vremea: nu e vreme./ Aş cânta: nu cânt şi sunt/ Parc-aş fi şi nu mai sunt”. Poetul trăiește drama incertitudinii propriei existențe. O serie de întrebări chinuitoare se concentrează asupra existenței ca o concretizare a unui gând, poate divin, în încercarea de a redobândi memoria apartenenței la întreg:
„Gândul meu al cui gând este?/ În ce gând, în ce poveste,/ Îmi aduc aminte, poate,/ Că făcui parte din toate?”. Aflat între glasul mlaștinii( informul opus creației și creatului) și chemările unei livezi ca semn al spațiului supus actului civilizator, poetul se poate salva doar prin spiritul cării, prin scris, dar, mai ales, prin semnătura ca certitudine a identității și a propriei existențe: „Scriu aci, uituc, plecat,/ Ascultând glasul ciudat/ Al mlaştinii şi livezii./ Şi semnez: Tudor Arghezi”.
O sugestivă înțelegere a cărții oferă poemul Cuvântul, unde cartea se identifică deloc întîmplător cu existența, exprimând ceea ce nu este ușor de sesizat: „Vrui, cititorule, să-ți fac un dar,/ O carte pentru buzunar,/ O carte mică, o carticică.// Din slove am ales micile/ Şi din înțelesuri furnicile./ Am voit să umplu celule/ Cu suflete de molecule.//[…]/ Aş fi voit să culeg drojdii de rouă/ Într-o cărticică nouă,/ Parfumul umbrei şi cenuşa lui./ Nimicul nepipăit să-l caut vrui,/ Acela care tresare/ Nici nu ştii de unde şi cum.// Am răscolit pulberi de fum…”.
Lectura și contactul ochiului cu literele primesc semnificațiile unei experiențe inițiatice pentru mireasa aflată în pragul trecerii înr-o altă etapă a existenței. Mierea cărții are asupra ei efectele unui narcotic: „Ochii tăi s-au pus pe slove și cuvinte/ Ca niște albine albastre, însetate de mirodeniile sfinte,/ Și sugând mierea cărții s-au îmbătat cu ea./ Halucinata științei, vino în grădina mea,/ Unde busuiocul a crescut ca brazii, și măceșii/ Zgârie sâmburii sânului prin inul cămeșii”( Mireasa). Primirea miresei în „grădina mea” presupune o „răsfoire” ce amintește lectura: „Voi ridica vițele fragede cu ghimpi de mărăcine/ Ca niște omizi lungi, lipite de tine,/ Te voi strecura ca dintr-o plasă,/ Dând foile și umbra de o parte,/ Cum ai făcut și tu în carte,/ Mireasă !”( Mireasa).