Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartea Primejdie

Cartea Primejdie

 

 

Grigore Traian Pop
Sinistrul papagal Gregorio. Trei romane.
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2019

 

 

Firește, când am terminat de citit cartea, cam aveam în minte ceea ce doream să scriu despre ea. Până la ultimul capitol, care mi-a dat peste cap toate planurile, pentru că, abil și crud, naratorul face el însuși cea mai profundă analiză, disecând în câteva pagini, nemilos pentru critic, una câte una, ideile de abordare. Îți lasă puține de spus. Până și observația că finalurile sunt „tăiate”, ca și cum autorul s-ar plictisi brusc de poveste, este asumată și, convingător estetic, explicată. Ba mai adaugă, anticipativ, și câteva profunde observații ale unor cititori ai manuscrisului. Între coperte autorul a adunat de fapt trei romane, neasemănătoare între ele ca tehnică: Funestul papagal Gregorio, Gabriela, Urechea lui Dionisos. Primul este scris la persoana întâi, un fel de jurnal de spital, al doilea este un thriller care se petrece în bună parte în SUA, al treilea, de fapt, o culegere de povestiri fără legătură între ele.
Ceea ce unește cele trei texte este principala însușire a prozatorului: capacitatea de a crea personaje memorabile. Mai bine zis de a privi atent lumea prezentă și istoria și de a surprinde esențe tipologice. Grigore Traian Pop este el însuși un personaj. Cu formație filozofică și debutând cu lucrări tehnice de specialitate, și-a schimbat ulterior traseul, cu scrieri de istorie și eseistică: Mircea Eliade. Nobelul interzis, Gulagul lui Socrate, Mișcarea legionară. Idealul izbăvirii și realitatea dezastrului, Cărțile nescrise, Puși contra Dumitru Dinulescu și romane, Mirmidonii doctorului Mengele, Șarpele care-și înghite coada. Portretul pe care i-l face Lucian Chișu în prefață este lămuritor. Completat cu primul dintre romanele de față, el satisface irepresibila nevoie de voaierism a cititorului, prin narațiunea de tip jurnal. Exercițiul boemei (unde capacitatea de observație și replica tăioasă și rapidă sunt probe de admitere), ca și solidul backgourd cultural ale autorului contribuie deopotrivă la varietatea și spectaculosul galeriei umane din roman: de la dna. Felicia, soția dnului. Matache, care bântuie prin spital instaurând un fel de stare de asediu și căruia soțul îi strică plăcerea murind, până la pitorescul Herr Goethe, vecinul din Malaga. Un fel de „oglindă purtată pe coridoarele unui spital”. La fel, unitatea discretă a celor trei „microromane” este dată de figura distanței. Naratorul, ori personajele care-l reprezintă, au oroare de patetism, de vorbele „mari”, de gesticulația solemnă. De care fug cu pudoare și ironie. Poate și asta este una dintre explicațiile finalurilor „scurtate”, ca și cum i s-ar face brusc frică de prizonieratul inevitabil al autorului în poveste și ar vrea să fugă. Deși sunt pagini cu puternică încărcătură eseistică, scriitorul pare a se feri tot timpul de exhibarea „înțelepciunii”. De aici (auto)ironia, ca marcă a distanțării de care aminteam. Tensiunea aceasta este cea mai vizibilă în primul dintre romane. Tocmai prin temă, care obligă aproape la ecorșeuri morale dureroase: boala, degradarea și umilința fizică, sinuciderea, moartea. Cum să scrii despre moarte fără să fii patetic? Cum să te sinucizi fără să fii cumva „retoric” prin gestul tău? Adică fără să spui nimic? Romanul este (și) un jurnal de spital, în care mizeria fizică (și morală), proprie și a celorlalți, te împinge la o mizantropie acută. De care naratorul – personaj se ferește și nu prea. Romanul are două paliere, ieșit din spital după operația de adenom de prostată și cu o „superbă zona Zoster” naratorul pleacă într-o călătorie în paradisul din Malaga. Un contrapunct. Pe de altă parte, tema amintită predispune, (ca un fel de eufemizare în fond, de anesteziere a durerii) la o abordare „culturală”. Filozoful de formație zburdă în acest spațiu, dar cu aceeași privire malițios îndurerată, pentru care nu există soluție existențială („mori, imbecilule, dar fără exagerare”). De aici începe spectacolul caracterelor. Spitalul Sfântul Grigore este un locus al unei umanități concentrate (ca și, în paralel, pensiunea din Spania). Începând de aici avem o defilare excepțională de tipologii. Începând cu rugbistul arheolog Eustațiu Victor Gregorian (numele personajelor în toate romanele, au o rezonanță aparte), care este nevoit să umble cu vasul cu urină după el, și devotata sa prietenă, un întreg panopticum se desfășoară prin fața ochilor noștri, fiecare cu povestea lui. Autorul are structura unui moralist clasic, observând oamenii cu un scepticism măsurat, ferindu-se însă a cădea în cinism. Chiar în fața degradării fiziologice și spaimei de moarte. Ocolind poncifele, vorbele mari, se refugiază în contemplarea spectacolului uman. Fără iluzii și fără regrete. Fraza are tăietura precisă, apoftegmatică, a clasicului. Este singurul „răsfăț” stilistic într-un text auster, bine temperat, (vezi paginile excepționale de analiză ironică a postmodernismului ca panaceu): „prostia cunoaște infinite întrupări în logos”; „nu aveam niciun chef să mă confrunt cu moartea după regulile ei”; „favoarea de a nu muri ca un imbecil”; „drumul Infernului din perspectivă ironică”; „Dar cum să transfer ficțiunii o atât de gravă și-atât de personală, nedumerire existențială?”; „Boala e și o cumplită dezordine a cugetului”; „frumusețea reprezintă ipostaza de sărbătoare a omului”; „încerc a fi învingător într-o încleștare cu mine însumi”; „un fel de erotism al sinuciderii”. Nu întâmplător, scriitorul se vădește un asiduu cititor al lui Cioran, găsim un oximoron similar între arderea trăirii și muchea tăioasă și rece a expresiei.
Al doilea roman are un aer ușor parodic la adresa thrillere-lor americane. O poveste aglomerată în care protagonista, reporteră la televiziunea română, este lăsată/obligată de către instituția căpitanului Coasă (ce nume!), să plece după soț, abulicul Robert Robincu, cu „misiune” în SUA. De fapt, aproape forțează căsătoria. De aici începe o avalanșă de „întâmplări”. Agenți CIA și FBI, curse de câini în Alaska și căutători de aur pe valea Yokonului, vânzători de antichități care sunt cutiile poștale ale Serviciilor, urmași exilați ai „marilor familii” de odinioară (John Comnen, nepoata lui Ion Constantin Inculeț), președintele Iliescu și regele Mihai, avocați parșivi și doctori traficanți de organe, dispariții misterioase și seifuri secrete, amenințări cu moartea, evrei manipulând totul și japonezi impenetrabili, profesori de matematică țicniți și femei ciudate, ONU și biserica ortodoxă română din America, o Americă deplin kafkiană (nu e întâmplător citatul din motto), imposibil de înțeles, în care nu ai de ales decât să devii ca ea. Tot acest vortex este luminat de inteligența neîmblânzită și sarcastică a Gabrielei. Un excepțional personaj feminin. Fugind din România ceaușistă pentru a ajunge să facă ploșnițe în „cutia de chibrituri” care-i este casă și să plimbe câini în Central Park, ea rămâne din aceeași speță a lucizilor condamnați la ratare. Este un personaj reflector, prin sensibilitatea căruia vedem și România comunistă și cea postrevoluțio­nară (dar cu emigrația noastră atât de asemănătoare), și America atât de altfel. Multe personaje sunt de recunoscut în figuri istorice reale, chiar dacă sub nume schimbate.
A treia secvență a volumului este și mai surprinzătoare ca alcătuire. Sunt, de fapt, mai multe proze scurte, fiecare o bijuterie în felul său, fără însă o legătură vizibilă între ele. Un „conglomerat de întâmplări”, cum spune autorul. Punctul de pornire este dat de motivul manuscrisului primit de la prietenul Augustin Pastior, pe care naratorul îl publică. Dar firul care unește povestirile este explicitat în ultimele capitole, lămurind că „literatura este un personaj ubicuu”. Da, cam despre asta este vorba: despre cum trec oamenii și întâmplările în poveste. Cum încremenesc acolo, ca insecta în chihlimbar (o comparație banală, pentru care autorul m-ar sancționa). Fiecare din aceste povestiri ar trebui analizate în parte. În Nedumeriri cu carul autorul ne pune însă pe tavă o perspectivă care descurajează „meseria” criticului. Și scoate la lumină intenția care adună subteran aceste povești. Instinct intelectual numește el ceea ce l-a făcut să se ferească de poncifele postmodernismului. Deși jonglează cu tehnici constructive, fără însă a le idolatriza, a le face scop în sine. Ar merge aici o lozincă faimoasă pe alte vremuri: omul, înainte de toate! Da, asemenea proze atrag cititorul mai ales prin oamenii pe care-i aduc în pagină. Să vedem: țiganii din Paris cu bulibașa lor și șeful mafiei corsicane; Pascal Elefterie, apropiat al lui Leonard Cohen pe insula Hydra; cârciuma scriitorilor din Piața Romană și „ultimul om al istoriei”; generalul Paris Brăileanu, pictor amator, făcând senzație cu cele treisprezece gonflabile pictate; Moriz Neuman, căsătorit cu o țigancă, trimis la Auschwitz să-i tragă de limbă pe ceilalți evrei unde și-au ascuns aurul, și fiul său; Amos Penteleu-Fichman devenit director de închisoare în vremea Anei Pauker; Radu cel Frumos și fratele său Vlad, la curtea sultanului Mehmet; participanții la un funest Congres de eminescologie, unde se petrec crime ca în Agatha Cristie; Gaius Livius Frințescu, devenit ambasador al Anei Pauker în Egiptul împăratului Farouk; Erasmus Ionescu, agent la Paris, firește sub alt nume, pe vremea lui Petru Groza, pe lângă ambasadorul Marcos Djuvara (sic!). Amețitor, nu?
În ultimele pagini, autorul citează un aforism cioranian: „O carte trebuie să adâncească răni, să le provoace chiar. O carte trebuie să fie o primejdie”. Mi se pare evident că autorului îi plac astfel de cărți primejdioase și că a încercat să scrie una (trei). Mă feresc să dau un sens simbolic acestei structuri. De ce e primejdioasă? Pentru autor, căci armura de cuvinte (sau clona de cuvinte, după un termen mai actual) este incapabilă să-l apere, să devieze răul. E doar o iluzie. Niciodată nu-l poți exprima până la capăt. Pentru cititor, căci „șansa romanului este de a face, din cititor, o legumă”. O narațiune reușită te înghite, te fagogitează. De o luciditate dureroasă și orgolioasă, autorul nu-și poate găsi odihna nici măcar în propriul text. „Lumea-i auctorială prin origine și esență”, ne încredințează. Ne aruncă drept provocare ironică o sintagmă gen „noduli narativi”, dar ochii lui sunt spre oamenii expresivi printr-un singur gest, sau vorbă. Un talent retractil. Un mizantrop fascinat de omenesc.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg