Cartea românească veche în Imperiul Habsburgic
(1691–1830). Recuperarea unei identități culturale
Cluj-Napoca, Editura Mega, 2016

 

De foarte devreme, încă de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, iubitori ai neamului și ai limbii române s-au gândit la un inventar al scrierilor realizate în spațiul românesc. Cei care au pus la cale un asemenea proiect, îndrăzneț pentru acel moment al dezvoltării societății noastre, au fost doi ardeleni – Timotei Cipariu și Ion Bianu. În 1895, Academia Română a agreat ideea celor doi erudiți, stabilind limitele temporale de înregistrare a cărților între anii 1508 (momentul apariției Liturghierului lui Macarie) și 1830. De altfel, Bibliografia românească veche semnată de Ioan Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, publicată în 4 volume la București în prima jumătate a secolului al XX-lea, acoperă exact această perioadă de timp.
Și iată că, acum, la mai bine de un secol de la acest timid început, un colectiv de istorici, lingviști și bibliografi, format din Ioan Chindriș, Niculina Iacob, Eva Mârza, Anca Elisabeta Tatay, Otilia Urs, Bogdan Crăciun, Roxana Moldovan și Ana Maria Roman-Negoi, și-a propus să aprofundeze aspectele legate de cartea veche românească, oprindu-se la eșantionul tipărit în Imperiul Habsburgic. Rezultatul acestui demers este volumul Cartea românească veche în Imperiul Habsburgic (1691–1830). Recuperarea unei identități culturale. Ideea realizării unui asemenea repertoriu a aparținut fostului director al Bibliotecii Academiei Române, filiala Cluj, regretatul istoric Ioan Chindriș, care, în anul 2011, a propus colaboratorilor săi acest proiect, punând la dispoziție, cu generozitate, echipei de cercetare toată documentația, adunată în mulți ani de trudă. Ulterior, s-a dovedit că ea a reprezentat doar punctul de plecare, fiecare descriere din volum impunând drumul înapoi la sursă.
Obiectivul cercetării a vizat cunoașterea imaginii, a conținutului și a rolului cărții românești apărute în Transilvania aflată sub stăpânire habsburgică, autorii dorind să nuanțeze punctele de vedere tradiționale cu privire la amprenta lor slavonă și să demonstreze, „prin argumente reprezentate chiar de cărți, temperarea influențelor slavone și apropierea conceptuală de spiritul european.”
Printre meritele incontestabile ale lucrării este și acela că pentru prima dată în istoriografia noastră au fost consemnate și reunite într-o lucrare unică la nivel național TOATE titlurile de carte românească veche, pe baza investigațiilor în biblioteci din țară și din străinătate. Așa, și numai așa, a fost posibilă conturarea unui veritabil inventar al tuturor centrelor tipografice unde s-au scos la lumină aceste cărți, al editorilor, tipografilor, ilustratorilor și difuzorilor care au contribuit la edificarea vechii culturi românești. Avem de-a face, așadar, cu o panoramare exhaustivă a temei care deschide o fereastră către mediul științific european, oferindu-i un instrument complex de informare asupra domeniului.
Lucrarea este prefațată de un studiu semnat de Eva Mârza consacrat contextului istoric, cultural, religios și politic, ca și influențelor acestuia asupra evoluției mediului editorial românesc în spațiul habsburgic. Două teme mari sunt abordate: pe de o parte, istoria cărții românești vechi și, pe de alta, prezența și influența politicii habsburgice în spațiul Transilvaniei. Referitor la acest ultim aspect, Eva Mârza precizeză de la bun început că integrarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, realizată la 1691, anul promulgării Diplomei Leopoldine, a fost „un act revoluționar“ pentru românii ardeleni.
Trecerea în revistă a centrelor tipografice din Transilvania, inventarierea activității lor permit autorilor să ilustreze una din tezele care nu și-au pierdut valabilitatea de-a lungul evoluției societății: impactul politicului asupra culturii. Prin încorporarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, tipografii români au fost nevoiți să se supună atât cerințelor politice, cât și instituției bisericești, deopotrivă, având de înfruntat presiuni din direcția Vienei, dar și din partea guvernatorilor locali: „…cărțile românești tipărite în timpul stăpânirii habsburgice sunt oglinda transformărilor suferite de Transilvania în cei 139 de ani cercetați. Ele reflectă orientarea culturală și politică a Vienei față de Transilvania“. În acest context, este subliniată implicarea Curții imperiale în actul de tipărire, direct sau prin instituțiile locale, cu scopuri culturale și politice declarate. Să notăm doar două aspecte: prin intermediul instituțiilor de învățământ, implicit prin tipărirea manualelor școalare pentru adulți și copii, se urmărea instruirea cetățenilor loiali Imperiului. Pe de altă parte, prin susținerea editării cărților de cult s-a avut în vedere întărirea unității religioase pe cuprinsul Principatului.
Dincolo de aspectele tehnice ale procesului de elaborare a tipăriturilor, studiul introductiv se apleacă cu deferență asupra rolului benefic al erudiților români, preoți sau mireni, personalități care – datorită apropierii de Imperiu – au putut beneficia de educația europeană a vremii. „Prin implicarea lor în actul editorial, afirmă Eva Mârza, cartea românească a devenit, într-o importantă măsură, oglinda spiritului european împărtășit prin slova scrisă și tipărită.“
Identificarea cărților românești din Imperiul Habsburgic a impus un contact nemijlocit cu obiectul tipărit, cu alte cuvinte o activitate de investigație directă în depozite și biblioteci, urmată, în chip firesc, de lectura și de descrierea lor. Pentru a înțelege gradul de dificultate al unor asemenea investigații, este suficient să precizăm că parcurgerea întregului material a presupus, pe lângă stăpânirea grafiei chirilice, cunoașterea limbilor latină, maghiară, germană, greacă, slavonă de redacție sârbă. În continuare, materialul identificat a fost organizat urmărindu-se criteriile cronologic, geografic și tematic, iar analiza a fost completată de ilustrarea cantitativă a producției de carte în parametri stastistici.
Cea de a doua parte a volumului, cea mai consistentă din punct de vedere cantitativ, trece în revistă, în ordine alfabetică, centrele tipografice care au tipărit carte românească în Imperiul Habsburgic de-a lungul perioadei analizate. Sunt consemnate nu mai puțin de 21 de localități, toate la fel de importante: Abrud, Alba Iulia, Arad, Blaj, Brașov, Bratislava, Buda, Cernăuți, Cluj, Kalocsa, Karlowitz, Liov, Oradea, Pesta, Râmnic, Sibiu, Șumuleu-Ciuc, Timișoara, Trnava, Veneția și Viena. În spațiul fiecărui centru tipografic, articolele sunt ordonate cronologic, iar pentru același an de apariție – alfabetic. Metodologia de prezentare a cărților este identică pentru fiecare dintre tipografii și constituie un model de fișă analitică. Ea începe cu titlul-vedetă, anul și locul tipăririi, titlul cărții, așa cum este înscris pe foaia de titlu, rezumatul cărții și titlul în engleză, formatul, elemente de ornamentație, cuprinsul desfășurat al cărții (pe capitole, cu trimitere la pagini). În final, sunt notate selectiv depozite unde poate fi găsit volumul, referințe bibliografice pentru fiecare carte descrisă și observații.
Deși examinează aspecte ale trecutului, volumul agreează ideea integrării bibliologice moderne a eșantionului de carte analizat. Proiectul este compatibil cu crearea Bibliotecii europene (The European Library), formulă modernă care oferă posibilitatea regăsirii cărții „regionale” în instrumentarul informativ paneuropean (UE), pentru evaluarea de ansamblu a patrimoniului de carte.
Două anexe întregesc fericit și util sumarul cărții. Este vorba despre Reprezentarea cronologică a cărții românești vechi din Imperiul Habsburgic (1691–1830) și Reprezentarea cartografică a centrelor tipografice (harta fiind publicată de cartograful englez John Arrowsmith, în The London Atlas of Universal Geography, Exhibiting the Physical & Political Divisions of the Various Countries of the World, Londra, 1844). La rândul ei, bibliografia este impresionantă. Lucrările citate, consemnate în ordinea alfabetică a autorilor, acoperă un arc de timp ai cărui contraforți se sprijină pe documente (lexicoane, calendare, studii) începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și ajungând la cercetări de ultimă oră, semnate de istorici români, germani, maghiari.
În urmă cu peste 100 de ani, în Prefața Bibliografiei românești vechi, Bianu și Hodoș își mărturiseau profesiunea de credință: „Unei lucrări bibliografice serioase i se cere mai presus de toate exactitate, ceea ce nu se poate avea decât înscriind într-însa numai cărți pe cari bibliograful le-a avut sub ochi când a făcut descrierea lor.“ Echipa volumului apărut la editura Mega a preluat cu respect mesajul înaintașilor, oferind o lucrare exemplară sub toate aspectele.