Voi începe liniștindu-i pe marii noștri specialiști în manualele școlare că nu am de gând să amintesc aici cerințele unei asemenea cărți. Las altora această cinste. Eu mă voi referi doar la cărțile de școală risipite prin literatura noastră și la truda ori bucuria învățăceilor care au avut parte de ele. Ispitit de chemările eseului precum grecul de cântecul sirenelor, mi-am amintit ce spunea un bătrân director de școală (directorii de școală nu pot fi decât bătrâni precum Mircea, adică „un bătrân atât de simplu, după vorbă” și după ținută) despre manuale. El zicea cam așa: manualul este cartea de știință a „pruncului” (era ardelean de felul lui directorul), nu a dascălului. E adevărat însă că mulți dascăli de școală mai nouă descoperă noutăți științifice tocmai în manualul de clasa a cincea, dar asta e altă mâncare de viețuitoare a apelor.
Dar vorba humuleștenului, vai de omul care se ia pe gânduri, așa că hai mai bine despre cărțile de școală din literatură să povestim, că ele sunt într-adevăr nevinovate!
Îmi place să cred că o adevărată carte de școală se citește și se recitește cu plăcere, chiar se cuvine păstrată la loc de cinste.
Acestea fiind zise, mă gândesc la celebrul personaj al nu mai puțin celebrului roman Ion, cel care se îmbracă în straie de sărbătoare și sărută cu foc pământul, scenă care a dat destulă bătaie de cap învățăceilor de școală românească. Dovedindu-se isteț, copilul Glanetașului este trimis la școala „cea mare”, la insistențele dascălului Zaharia, unde nu stă prea mult: „După două luni de învățătură însă Ion n-a mai vrut să se ducă la școala cea mare. De ce să-și sfarme capul cu atâta carte? Cât îi trebuie lui, știe. Și apoi i-e mai drag să păzească vacile pe câmpul pleșuv, să ție coarnele plugului, să cosească, să fie veșnic însoțit cu pământul… Și Glanetașu, pe cât de greu l-a dat la liceu, tot atât de lesne s-a împăcat să nu mai urmeze; doar de cei câțiva zloți aruncați pe cărți îi părea rău. Mai bine să-i fi băut decât să-i fi băgat în alte bazaconii nefolositoare”.
Școala nu l-a atras prea mult pe Ion, care iubea pământul ca pe o mamă, dar de cărțile de școală nu s-a despărțit și se pare că ele erau cât se poate de atractive din moment ce fiul Glanetașului le citea periodic: „Ion însă nu s-a despărțit de tot nici de ele. Le-a păstrat și-n sărbători le-a citit și răscitit până li s-au ferfenițit foile. Iar mai târziu mereu cerea învățătorului ba cărți de povești, ba câte o gazetă veche, să se desfete”. Să nu ne amăgim însă că, citind cărțile în zi de sărbătoare, lectura ar fi pentru Ion și un timp al sărbătorii. El citește atunci când pământul îi îngăduie ceasuri de zăbavă, dar poate că nu este deloc întâmplător că Ion asociază cărțile de școală cu cărțile de povești ori cu gazeta veche în care evenimentul mai contează el însuți doar ca poveste.
Să nu ne amăgim că toate cărțile de școală ar fi ireproșabile. În poezia Cetatea Neamțului a lui Coșbuc menționarea cărților de școală nu se poate abate de la tonul poeziei:
„Sunt cu ceară picurate/ Filele-n bucoavna mea./ Dar cetesc, cum pot, în ea./
Spune-acolo de-o cetate/ Care „Neamţul” se numea/ Şi-au zidit-o, spune-n cronici,/ Nemţi, germani sau teutonici.// E ruină azi de veacuri./ Unde-o fi ? Vezi asta-i greu!/ Cine credeţi că sunt eu/ Ca să ştiu atâtea fleacuri!/ Cui va şti, îi dau un leu./ Zici că afli-n cărţi de şcoală?/ Aş! Rămâi cu mâna goală”.
Contrastul dintre viață și școală este motivul unui text eminescian, În zadar în colbul școlii: „În zădar în colbul școlii,/ Prin autori mâncați de molii,/ Cauți urma frumuseții/ Și îndemnurile vieții,// Și pe foile lor unse / Cauți taine nepătrunse/ Și cu slovele lor strâmbe/Ai vrea lumea să se schimbe.// Nu e carte să înveți / Ca viața să aibă preț / Ci trăiește, chinuiește / Și de toate pătimește/ Ș-ai s-auzi cum iarba crește”. Școala este (și la Eminescu) un univers al cărților, o reprezentare a lumii prin carte și text, presupunând receptarea mediată a realului. Aici nu se pot descoperi impulsurile realului („îndemnurile vieții”), câtă vreme filele sunt „unse”, alunecoase și perfid ispititoare, ca un simulacru al vieții (cartea pe care o citea Nică a lui Ștefan a Petrei în țintirim avea și ea filele unse, „cum erau filele cam unse…”). Mai mult, slovele sunt „strâmbe” ca o posibilă sugestie a imposibilei identificări a universului cărții cu universul natural. Între lectură și trăire, Eminescu optează pentru trăirea nereținută a vieții, aceasta din perspectiva receptării naturalului prin simțuri („Ș-ai s-auzi cum iarba crește”).
la Ion Creangă, prima carte de școală este ceaslovul. La începutul Amintirilor: „în lipsa părintelui şi a dascălului întram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muştelor! Întru una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele şi, când le vede aşa sângerate cum erau, îşi pune mânile în cap de necaz. Şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Balan şi a ne mângăia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit”.
Realizată într-un spaţiu care nu este nicidecum cel al vieţii, lectura îşi evidenţiază pe deplin atributele thanatice. Ea produce suferinţa exemplară a fiinţelor inocente, ademenite nu de text, ci de iluzia de dulceaţă a filei unsuroase, totul fiind semnificativ redimensionat de însuşi părintele Ioan de sub deal care vorbeşte cât se poate de firesc despre „cuvioasele muşte” şi „cuvioşii bondari”.
Mai pregnant sunt scoase însă în evidenţă atributele majore ale cititului şi semnificaţiile thanatice ale acestuia în cazul lui Davidică din Fărcaşa. Personajul contează ca însumarea elementelor naturii înseşi, aspect foarte bine subliniat prin seria de comparaţii utilizate. Aşadar, el are nu întâmplător pletele creţe, dar, mai ales, negre „ca pana corbului“, ochii negri, însă în mod obligatoriu „ca murele“. Portretul lui Davidică din Fărcaşa implică natura în aventura fenomenelor sale: ochii lui sunt „scânteietori ca fulgerul“; obrajii personajului se identifică, printr-o altă comparaţie, previzibilă, dar absolut necesară pentru demersul lui Creangă, cu vegetalul („obrajii rumeni ca doi bujori“). Înalt la stat (era de aşteptat să ni se spună de asemenea că era şi „mare la sfat“ etc.), Davidică nu poate fi decât mlădios „ca un mesteacăn“, ager „ca o căprioară“ şi, în sfârşit, ruşinos „ca o fată mare“, ultima comparaţie, nu doar aici utilizată, întărind ideea purităţii legate de un început necăzut încă sub zodia vinovăţiei („Căci vinovat e tot făcutul / Şi sfânt-doar nunta, începutul“). Emblematic pentru condiţia personajului din romanul lui Ion Creangă, Davidică din Fărcaşa întăreşte ideea că în fragment se concentrează întregul, totalitatea, portretul lui punând încă o dată în valoare funcţia comparaţiei, care accentuează în fond deplina egalitate ce se stabileşte între elementele cosmosului.
După cum se vede, iniţierea în alt mod existenţial este primejdioasă, căci învăţătura îl devorează pur şi simplu pe acela care i se încredinţează şi asupra căruia aceasta se manifestă. Drama lui Davidică din Fărcaşa constă în faptul că el nu poate trece dincolo, nu poate depăşi limita, greu de sesizat de altfel, dintre realitate şi modelul ei. Ca şi focul, învăţătura (iniţierea întru lectură la urma urmei) vizează substanţa individului, des-compunând un univers a cărui armonie se identifică vizibil cu frumuseţea: „A murit, sărmanul, înainte de vreme, înecat în pronumele conjunctive, peritu-le-ar fi numele să le peară, că au mâncat juvaier de flăcău!”.
În ipostaza ei de pregătire pentru lectura înţeleasă ca relaţie a individului cu universul redus la semne, învăţătura țintește natura care este individul. Un Mirăuţă din Grumăzeşti trebuie reţinut prin atitudinea sa faţă de universul semnelor şi al gramaticii ca autentic labirint, căci lui Mirăuţă îi „trăsneau în cap” în permanenţă alte drăcării, fiindcă el nu este nebun să treacă hotarul lumii reale şi să ajungă în text.
În situaţia lui Trăsnea, „sufletul” este pus în antiteză cu „gramatica”, fapt explicabil câtă vreme aceasta ameninţă prin ariditatea ei sensibilitatea şi viaţa însăşi. Pe lângă toate dificultăţile ce se ivesc în însuşirea gramaticii, Trăsnea simte dureros (şi) impactul cu „slova asta nouă”, ca să nu mai punem la socoteală faptul că el ajunge să conştientizeze absurdul unei învăţături funcţionând inexorabil, autarhic, ca un adevărat mecanism devorator ce nu are nici o utilitate în realitate: „afurisita de gramatică – spune Trăsnea – îmi scoate peri albi, trăsnit-o-ar fi s-o trăsnească! Parcă ai ce face cu dânsa la biserică?”.
Lecţia de gramatică a lui Trăsnea primeşte conotaţii grave, cu accente thanatice. De altfel, această lecţie se desfăşoară nu în mod întâmplător într-un loc sugestiv, întrun spaţiu nefamiliar universului operei lui Creangă. Experienţa lui Trăsnea se consumă aşadar în afară, în câmp („Hai cu mine la câmp spre Folticenii-Vechi”, i se cere lui Nică), departe de aşezările garantând tocmai căldura şi afectivitatea. În contrast cu spaţiul cald şi vesel din Humuleşti, cadrul natural este aici rece, aerul este tăios, totul împiedicând comunicarea cu întregul. În plus, vântul „subţire” este însoţit de gerul care, asemenea focului, ameninţă individul în substanţa fiinţei sale: „Şi era un ger uscat prin luna lui noiemvrie, şi bătea un vântişor supţire în ziua aceea, de-ţi frigea obrazul!”(s.n.). Dacă lui Davidică din Fărcaşa iniţierea în învăţătură îi este fatală, să reţinem că nici Trăsnea nu se află prea departe de moarte. Nică îl lasă pe Trăsnea singur pe câmp pentru a învăţa, iar la întoarcere, după câteva ceasuri, îl găseşte în acelaşi loc, cuprins de un somn ce nu mai are în el nimic firesc: „Când colo, zărghitul de Trăsnea dormea pe hat, cu gramatica sub nas, şi habar n-avea de frig”. Deşteptat, Trăsnea însuşi mărturiseşte că „nu-mi e bine”. Se insistă în mod deosebit asupra stării învăţăcelului („Un fel de lene, amestecată cu slăbiciune, măi Trăsne, nu-i aşa?”), simptomele fiind însă foarte greu de precizat. „Un fel de leşin la inimă, amestecat cu întinsori, spune Trăsnea, sau cam aşa ceva.” Reîntoarcerea la gazdă este sinonimă învierii; dacă l-a însoţit la locul unde se va consuma o experienţă esenţială, tot Nică trebuie să fie acela care îl readuce pe Trăsnea la viaţă, la mâncarea abundentă şi la cântecele lui moş Bodrângă: „Şi ne întoarcem noi la gazdă pe la asfinţitul soarelui, mâncăm ce mâncăm ş-apoi rugăm pe moş Bodrângă să ne cânte”.