Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartoli-NA NO-rilor

Cartoli-NA NO-rilor

Așadar, mult dragii mei nano, nino, sau cum veți fi fiind, ăsta-i numele ce vi l-am dat – m-am trezit că n-am încotro – doar vă privesc și vă vorbesc întruna, în prostie. Am aerul că mă oglindesc, mă răsfrâng în voi. Bineînțeles, și voi în mine. În ce chip o fi asta, Doamne, iartă-mă?! Uneori vă alint. Alteori, mă prefac și vă mint. Că nu-mi pasă de voi. M-am trezit că vă simt, culmea, ai mei! Puișori! Da, sunt carevasăzică ființă cu capul în nori, nicidecum cu picioarele pe pământ. Cum și când s-a născut starea mea, nu știu. (Tot astfel, ca mine acum, a răspuns un premier din Republica Moldova, la o conferință de presă: „Iacă, io asta nu mai știu”… Păi, dacă nu știa omul?)
Când am aflat că unora dintre voi, norii mei, vi se zice „mammatus”, de la mamma din latină, pentru că păreați, uneori, a avea sâni, m-am supărat! Ce să fac? Da, sunt forme rare, o apariție, cu guguloaie ce umplu bolta și oamenii se năpustesc să-i pozeze. Pare-se că-n Timișoara, prin 2015, și-au dezvăluit unii natura spectaculară peste urbe. Și-n destule alte locuri prin lume. Ce-i cu asta? Oricum, nu prea vă pricepe nimeni seducția. Auzi, mammatus. Bănui că nici vouă, norilor, nu vă place numele. Printre altele, atunci când vă simt ai mei, îmi vine să fac curățenie, să mătur ograda cerului. Firește cu un târn, ca pe bătătură. Și se face că rămân dâre lungi alburii, un fel de țărână. Sunt nori numiți „stratus”. O amică itinerantă, pe care-am botezat-o Pistolara, și de la genul e-pistolar și de la vâlvâtaia din ea – că tot nu știam cum i se zicea cu adevărat – avea alte idei. Vedea în norii ăștia schelete de păsări dispărute, fie fosile, fie decimate de bravii oameni. Marinari ce poposiseră pe malurile unde țopăiau ele, acele păsări, fără să zboare. Că nu era… nevoie, nu erau prada niciunui animal, n-aveau rivali. Va să zică… zborul cel maiestuos, la origini, are frica?!… Hm.
Deci mătur sau dau zăpada. O clădesc în cazemate și castele, o bulucesc, o rotunjesc, mă joc cu ea și ce de chipuri nu deslușesc… Vorbim, vorbim. Așa cum, spre afund de ape, ai beția adâncurilor, de ce n-ar fi și beția norilor? Când te uiți prea mult la cer. Care naște, din păcate au ba, beția de cuvinte. Ți-e greu să te oprești, să te mulțumești doar să-i numești. Ți-e greu…
Na-no, ni-no… Nu așa fac sau făceau puradeii? Când mână cu… mâna vreo mașinuță? Înainte de cele teleghidate sau jocurile pe tablete? Pe toți, pe toți îi fascinează alarma poliției, salvării, pompierilor și ce-o mai fi sunând strident și fluierător. Ritmul acestui zgomot – na-no, ni-no – e cotropitor, captivant, se cere luat în stăpânire. Nu lăsat de capul lui. E printre primele mimetisme ale micii copilării. Și-i vezi, îi vedeai umblând de-a bușilea, cu acel auto miculuț, cântându-și mantra inocenței: Ni-no,ni-no… Viitori camionagii de tiruri? Aș!
Norii dară. Mă apropiasem demult de voi, dinainte de a citi cartea singulară a lui Petru Creția. De nici nu știu ce sunt notațiile lui. Eseuri? Meditații? Jurnal poetic? Nu-s fulgurante, nu. Ci elegante, distinse, așezate cu o tihnă suverană, așternute peste lumea de zi cu zi, precum întâiul omăt. Cel pur. Venit liniștit, tăcut, nu învârtejit. Nimic haotic. Zice: „Vei fi fost cândva o pasăre sau însuși vântul, așa îți vine să crezi, pentru că vine un ceas când îți rămâne, printr-o singură fereastră, o singură priveliște, oricare ar fi ea.” Da, mă aflu în ceasul acela, domnule Creția, profesor al meu. Petrule, că putem fi per tu, doar am trecut de vârsta vârstelor. „Ce dulce mor și fără suferință zăpada, norii, zilele și umbrele”. Nu deseori, ci doar uneori, rareori, domnule profesor. Altminteri, ce zbateri nu sunt… Dar râvnesc la pacea asta. Domnia ta, Petrule, ai atins-o? Așa pare. „Prin ce minune se desface, albă, înstelată și ușoară neaua din asuprirea bolții de cenușă sură.” Nu, nici mie nu-mi place cerul opac, dar nici… senin. Voi stârni indignare desigur, dar cine se va opri să afle ce gândesc? Iată, norii lui: „Stânele sălbatice ale cerului, sălașul străvechii lumini, răsadnița viselor mari”. Ei da, ce imagine. Sublimă. Nici nu amintește de turmele norilor, oițe ce pasc cerul. Ar fi fost loc comun, banal, spune doar „stâne” și încă – sălbatice. Atinge ceva-ul de neatins. Voi, norilor, vă veți fi simțit puși în valoare de cartea asta, înnobilați, nu mă-ndoiesc… Și toate acele citiri ale imaginii voastre, în cheie culturală, v-au făcut să dați din codițe, gâdilați? E vorba despre glorie. Vă interesează? Mă mai gândesc.
Dar eu, că-s mai frustă, mai frugală, gust poate mai la iuțeală o simplă pastorală. Bucolică. Vag idilică. Totuși, nu pășunistă. Șt.O. Iosif, celebra lui Doină: „Se tânguiesc /tălăngi pe căi/Și neguri cresc/din negre văi./Plutind pe munți. (…..) Și neguri cresc/S-anină-n crengi/Sus peste plai/Tăcutul crai/Al nopții reci/Umbrind poteci/Se-nalță-n zări…” Negurile sunt numite de meteorologi – nefologi (!) îi cheamă pe cei ce se ocupă de asta – nori joși, cei mai de jos, nicidecum înalți, ceață. Binecunoscuta ceață. Poate fi lăptoasă, vineție, plumburie, întunecată. Neguri. Tot nino-nino oare? Nori ce-ați coborât printre noi. Înfrigurând. Umezind. Vârând fior de teamă. Pentru cine nu-i obișnuit. Pentru dragii de orășeni, oamenii de asfalt. Dar „La făgădău,/La Vadul-Rău/Sus, la răscruci,/Vin trei haiduci/Pe cai mărunți./Grăiesc încet”… Firește, se simt în largul lor îmbăiați în neguri, și acuși, acuși, or să dea „Un chiot lung/Din mii de guri…” Îți vine să zici: „Mai suna-vei, dulce corn,/ Pentru mine vreodată?” Nuu?
Nu-i așa astăzi. Nu mai e. Ba, și muieri fără trotuare se trezesc cutremurate de spaimă. Am întâlnit. Când am venit într-o vară la căscioara mea din Piatra Craiului, se făcea că era la mine o femeie, o săteancă. Numai ce-o văd punând mâinile-n cap cu țipăt mare – Aaaaau!! Mă răsucesc și, din spate, duum-duum, se apropia o oaste de nori, de negură, la firul ierbii. Dușmănește. Cu foșnet surd. Vuiet înăbușit. Compactă, nu cu fuioare, pe care le botezasem cândva – fetele ceții. Un zid de antracit. Niciodată nu s-a mai repetat și nu l-am mai întâlnit pe aiuri. S-a lăsat întuneric total. Și-a fâșâit înfricoșător. Am intrat într-un tunel. A cuprins casa negura… Ni s-a părut un veac. Am ieșit iute și-am văzut-o cum își continua înaintarea spre vale. Părea un calup de noapte umblător. Rău vestitor. Purtător de blesteme. O piază rea. Eu am râs, n-am zis nimica, dar vecina a zbughit-o la ea acasă și-n vara aia m-a ocolit.
Eh, femeile, femeile, femei singure… Într-un sat din Siberia, afund, Svetlaia, nume ce va fi însemnând luminoasa, că Luminița se zice Svetlana, ce argument pe mine, acolo, pe râul Olei, ce se varsă în niciun altul decât în fluviul Amur, acolo, unde și Baikalul e prin apropiere, câteva femei petreceau ele înde ele. Bătrâne, cu votcă îndoită cu sirop de afine. Sărbătoreau ziua aniversării Marii Revoluții, precum americanii, hm, Ziua Recunoștinței, cât o mai fi și aia. „Trăiască Revoluția!” „În ciuda râurilor ei de sânge, a dat naștere acestui scurt moment de fericire…”, zice Andrei Makine. Iar ele, una alteia: „Să nu ne mai gândim la altceva! E prea dureros, să nu ne mai gândim! În seara asta, cel puțin. Nimic nu-i aduce înapoi pe cei dragi, nici sărutările mirosind ca zăpada dintâi, ori ca ultima, cine mai știe… Nici ochii în care se vedeau norii ce lunecau spre Baikal, spre Urali, spre Moscova asediată. Ei au plecat după norii aceia și i-au ajuns din urmă sub zidurile Moscovei, pe câmpurile înghețate scurmate de tancuri. Și norii au încremenit în ochii lor larg deschiși, opriți pe vecie din ușoara alunecare spre Vest. Culcați într-un șanț înghețat, cu fața răsturnată în cerul negru.” Da, norii mei iubiți, da. În câte filme și-n câte romane, nu v-ați scăldat pentru totdeauna în ochi de ostași. N-ați mai scăpat, ați rămas captivi în apele ochilor. Parcă, cel mai de neuitat e prințul Andrei Bolkonski și norii lui. Parcă, „Război și pace” îi cuprinde de-a valma pe toți, fie sărmani ori nobili, sub o uriașă umbrelă sau cupolă. Pravoslavnica biserică, bolta Cerului.
Am văzut că nor se zice oblako, pe rusește. Fiindcă țin minte doar atât din „Norul cu pantaloni” al lui Maiakovski. Și nici măcar nu mi-e clară metafora poetului. Pare a fi o persiflare la adresa pămpălăilor, din partea lui, vijelios futurist, năvalnic și viril. „În sufletul meu bătrânețea loc n-are (…) Topesc geamul cu fruntea fierbinte pe geam”. Se-nțelege că-i un geam cu flori de gheață, împietrit de ger, ce imagine! „Sunt calm cum e pulsul unui răposat/Văzut-ați ceva mai îngrozitor decât fața mea când e calmă?!” Oare cum poate descrie norii asemenea prearevoluționar bărbat? Nu-i așa că-ncercați să vă închipuiți? „Dar iată/vântoase/și nori/pe cer/ridicară o furtună barbară,/de parcă muncitori albi/se-mprăștie-n zori/și cerului grevă declară.” Fulminant. Norii – muncitori. Retrăim clipe ce le voiam uitate, deși cumva bat iar la uși. „Iată-/stelele decapitate,/iată cerul, un abator/Cerule!/Scoate/Pălăria ta veche!/Vin eu!/Nu se aude nimic/ Nici o silabă/ Iar universul doarme pe-o labă/ cu căpușele stelelor în imensa-i ureche”. Phii, mi-amintesc, versurile astea au făcut carieră la vremea lor. Bine că vremea a trecut… Zău? Dar trebuie să ne rămână ca imagine. Nu atât controversa – oare a fost ajutat Maiakovski, de către soviete, să se sinucidă? „Alo? mama?/ Fiul dumitale e suav de bolnav!/ I-a luat inima foc/ Mamă, nu-s glume/Spune surorilor,/Liudei și Oliei/că-i grav, că nu-i grav/Dar el nu mai are ce face pe lume.”
Cel mai clasic oblako, „Norul”, e-n grădina lui Pușkin: „Din toată furtuna, o!, nour stingher,/Doar tu ai rămas pe limpede cer;/Doar tu mai arunci un fior de-ntristare/În aerul plin de mireasmă și soare.//Mult nu e de când, pe tot cerul stăpân,/Pluteai fioros și cu fulgere-n sân;/Făceai să răsune de tunete vântul/Cu ploaie adăpai, ars de sete pământul.” Par ciudat de pașnice, cu toată furtuna, vremurile și versurile, aproape nelalocul lor. A fost vreodată astfel? Hm.
Poate, fiindcă sunt zodie de apă. Poate, fiindcă am iubit lacurile de munte. Și-n munte, sus, nu mai pot urca. Poate, fiindcă ochii mi-i pot încă înălța, de aceea stau întruna cu capul pe spate, privind în zări, până departe. Și ce văd e neasemuit. Nu l-aș da pe nimic, cerul meu. Se deschid portaluri, aerul vibrează, o lume de nori valsează, se-ntărâtă, se asmute, se liniștește, plutește, plutește. Schimbă-ntre ei culori și forme, în zori și în amurg te înnebunesc, se văluresc, rostogolesc, răstoarnă ploi peste noi. Se lasă străpunși de fulgere, pocnesc biciuri de foc, cern fulgi, toarnă grindini, fărâmă grădini… Iar puhoiul de apă, ehei, apa, de aici încolo poate începe povestea vieții. Și a gândurilor noastre. A felului în care o încărcăm. Pe apă, pe viață… Doar Masaru Emoto ne-a dezvăluit lucruri uluitoare, despre care fost-a vorba altă dată. Acum, norii, norii ne petrec… Și când ești în avion, ce beție! Parcă abia te ții să nu vrei să ieși prin hublou, pe geam. Și să umbli pe ei, cu pași largi, rari, înceți. Să te pătrunzi de mersul ăsta. Ca Iisus pe ape. Pășești cu un soi de catalige, picioroange, să bați cu ochii cât mai departe-n zare. Pasăre de apă, pasăre de nori. Cei mai tineri dintre călători ar vrea să sară-n ei, ca pe-o saltea. Din vată de zahăr. Să se giumbușlucească, sigur. Nu-i dor de miracol, de miraj, de magie, pare firesc, de ce n-ar fi?! Te simți în lumea ta. Și, culmea, e adevărat.
Niște oblako dintr-ăștia – mă urmărește filonul rus – am mai întâlnit, fără să-mi trezească însă admirație, într-o carte de vâlvă. „Plânsul lui Nietzsche”. Ficțiune romanesco-științifică. A unui vestit modern psiholog, sau psihiatru, nu mai știu, Irvin Yalom, născut la Washington din părinți ruși-evrei. Lesne de imaginat care-i „plânsul” și-n jurul cui se încheagă. Lou Salome, psihanalista, rusoaica lipsită de sentimentul vinei, pe care au iubit-o Nietzsche și Rilke, parcă și Jung și Freud. Tare personalitate, de. Doar norii, doar voi m-ați interesat din toată tărășenia, fiindcă vi s-a atribuit un rol, mare rol, și nu-i prima oară. Zice autorul cum că celebrul pacient, în sfârșit, s-a pus pe povestit. A verbalizat, ce cuvânt oribil: „Lângă Lacul Orta – tonul lui Nietzsche deveni și mai blând, ca pentru a-și împiedica vorbele să-i calce în picioare gândurile delicate – am urcat odată cu ea pe vârful Sacro Monte (ce nume!) pentru a privi un apus auriu. Doi nori luminoși, tiviți cu roșu, care păreau două fețe unite, au trecut pe deasupra noastră. Ne-am atins încet.” Iar ea, EA nu ținea minte dacă l-a sărutat…
Pistolara mea însă da, fata zănatecă aflată-n tren, ce de mai ținea minte. Și nume și feluri de nori pe deasupra. Cirrus, cumulus, nimbus, altus, de stratus deja am pomenit. Mi-am amintit că vorbea și de unii lenticulari, taborici. I-am căutat și eu și i-am aflat, în fotografii din Scoția și Irlanda. Par a se rostui când vântul, vânt puternic, suflă frontal spre un munte. Împinge cu forță norii. Care nu se sparg de peretele de piatră, ci se învârt în jurul lor ca fusul și formează o pălărie uriașă. Sau mai multe, puse una peste alta ca papa cu-ale lui coroane. Minunăție. Și absorb și-o lumină stranie, străvezie, și-o răsfrâng, oh.
„Închide ochii – fii în nori. Lasă-te iubit.” Asta n-am citit-o în scrieri literare, curios, nu? Ci în cărțile doctorului Joe Dispenza, pare-mi-se italian, trăitor în America, autor al cărui ecou crește și-mi doresc să fie din ce în ce mai mare. Știți ce spune, dragilor mei nori? Ceva despre câmpul invizibil cuantic de informație, câmp de inteligență personală și universală, aflat atât în interiorul, cât și în jurul nostru. „De aici, provine viața, informația, energia, conștiința și conștiența tuturor. Asta e iubirea! Ni se oferă totul din iubire. Din ea se nasc și supernovele și buburuzele, fluxul și… O conștiență universală responsabilă pentru tot. Când faci conexiunea ta cu ea, când treci de la egoism la altruism, devii și tu conștiență pură, în afara timpului. De spațiu nici nu mai vorbim. Închide ochii – fii în nori. Lasă-te iubit.”
Păi, drăguților mei nino, nano-nino, norilor, e mai de-a serioaselea decât părea. E un fel de… „pe viață și pe moarte”! Și eu care-o pornisem în joacă. Cu viermișorul ludic din mărul meu. Chiar mă temeam un pic c-o să vă puneți pe râs. Pe seama capului în nori. Nu degeaba însă eram magnetizată de voi. Habar n-am cum s-a pornit. Și când? Un paradox. N-a fost afară, sub boltă, senină au ba. În copilărie, când am început să merg la cinema, asta se petrecea la cinematograful „Volga” (tot nume rusesc). Și ecranul albicios, colbuit, îmi părea un cer cam urât. Mare și sus. Pâclos. Cu nori opaci, înalți, nu neapărat apăsători, dar terni. Tern. Greu de suportat mult timp. Părea că nici nu-i aer în sală. Doar praf. Și-o să-mi cadă pe cap. Cerul cel sufocant. Până… începea. Filmul – cavalcadă de nori. Așa că am rămas, până târziu, cu sentimentul că-n nori sunt filme. Le văd. Se joacă mereu ceva. Sau altceva. Niciodată n-a fost să nu fie nimic…
Cum să nu vă iubesc?! Orișice mărețe simboluri sau dimpotrivă, nimicuri, apă chioară, evaporată, ați cuprinde în voi. Ar fi posibil să nu vă iubesc?
Cea care ar vrea, cu orice chip, să fie în nori…

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg