Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolina casei – căscioară (I)

Cartolina casei – căscioară (I)

Draga mea, buburuza mea, ție m-oi adresa? Într-un fel, da.
Dar și celorlalte case. Mă rog, alte „case pe pământ” numai trei mai sunt, restul locuințe în bloc, apartamente, fie și doar odăi în care am viețuit.
Să tot fi viețuit ani bunicei. Am socotit că-s zece toate! Adică 10.
Una – tu, plus zero! Nu vă supărați, hai, luați-mă-n serios. V-am ogoit pe fiecare, m-ați ocrotit fiecare. Chiar și cea cu igrasie pe perete, niște ciupercuțe verzi, umezoase, care se-ntindeau. Ca lichenii. Ca limacșii. Ca linoleumul verzui, podeaua socialistă.
Li/ li/ li… Era în Aleea Băiuț a Băiuțeilor.
Chiar și când, și când… Când venea ceasul rău cu o nenorocire la spinare, ca melcul strecurat nevăzut. Prelins. Mereu ne-am iubit, nu ne-am fost indiferente una alteia. Voi, caselor, fetelor. Cea mai dragă rămâne casa Maicăi, de care a fost vorba în Clepsidra. Apoi, casa bunicilor din Sinaia. Nici de amintirea ei n-o să mă pot dezbăra. Am vârât-o în Chiotitul. Casa bărbatului ce mi-am luat, în Prelungirea Ferentari, cu puț american în curte, zarzavaturi din belșug și trei gutui, nu m-a oropsit, m-a îngăduit cu mirare. Ce căutam eu acolo, unde nu-mi era locul?! Asta se-ntreba când mă privea. Sigur c-a fost cel mai cu temei parterul din strada Crăciun, unde am visat noapte de noapte că zbor peste acoperișuri. E și el pe undeva. Cu multele lui povești. Și cele din Crihala Severinului, cu istoriile lor. Câte și mai câte… De-oi sta acum lângă „Casa Poporului”, pe bulevardul cu fântâni, ce le miruie colorat primăria și primărița (parc-ar fi – muma și fetița) ce-i cu asta? Vin halebardieri, țațe, popor, după zisa Marelui Will, și le admiră. Plus concerte stradale de zbârnâie geamurile. Ninive. Stau și șed. Oploșită? Prea puțin. De norii mei nu am parte. Mi i-am pus la poprire dincolo de dincoace. Departe.
De acolo însă, unde se chema la început „Victoria Socialismului” și oamenii adăugau ca pe un sufix – „asupra întregului popor”, mi-a fost dat să mă întorc uneori în Drumul Taberei, la Uca. Tanti Lucica. De fapt și de drept nu-ți ascund, Căscioara mea, cu mult mai mult venea ea la Pușiță și Piguță ai ei – cum le spunea copiilor mei – pe care mă ajuta să-i cresc. Big brother, fiul dintâi, era deja crescut bine și însurat. Numai la tine, Căscioaro, n-a ajuns Uca; îmbătrânise prea tare. O vedeam greoaie, vara cu un pepene, mergând legănat. Iarna, cu plăcinte. Fie în Dristor, fie în Piața Romană, fie… Peste tot unde m-am mutat, a fost și Uca. Poate unde Maica nu mai era. Poate ea mi-o trimisese. O prezență, duhul bun. N-ar fi luat taxiul nici picată cu ceară, deși i l-aș fi plătit eu. (Oare se înfăptuise vreodată „convingerea” asta, cu ceara?!)
Mă rugasem, m-am trezit pe încetul așa, că mă rog să-i pot fi și eu de folos. Atunci când… Fiindcă era singură. Poate a fost fierbinte ruga, n-aș ști, sau repetată des, poate LUI i-a plăcut ce i-am cerut, că m-a „ascultat”. Absolut asta a pus la cale. Mi-a telefonat sora ei, plângând, că Uca… pare a se duce și am alergat într-un suflet. Cu taxiul. Oricum, nu locuiau defel împreună și ea n-ar fi biruit momentul, să poată sta de față… Citisem la Nicu Steinhardt că purta cu el mereu, în servietă, cartea de rugăciuni, cu un semn la cea pentru „Ieșirea sufletului”. Și chiar spusese unui prieten: „Deschide cartea și citește!”. Mi-am luat și eu cartea și am zburat.
În cartea mea, nu era, n-am găsit „Ieșirea sufletului”. O clipă am stat fără aer. Apoi m-am hotărât. Am citit dar la căpătâiul ei, singure-singurele amândouă, Paraclisul Maicii Domnului. Ce-aș fi putut alege mai puternic? Și, din loc în loc, așa am simțit că e bine, așa m-a îndemnat ceva din mine, îi rosteam numele. Rar și apăsat. Lu-ci-a.
Adăugam: „Uite, Doamne, Lucia vine acum la Tine, se pregătește să vină, ia-o ușor, mângâi-o, culege-o ca pe-o floare rară. N-o rupe s-o doară…” Și iar și iar. Paraclisul e lung, luung. Vocea îmi tremura. Când l-am încheiat, am oftat, m-am auzit. Și am văzut. Cum plapoma ei se ridică în sus. Înaaalt, de m-am uluit. Apoi, se lasă încet jos, nu cade brusc, și nu se mai aude nimic. Nimic, nimic. Niciun șuierat, ca înainte. Niciun suspin. M-a înfiorat tăcerea. De parcă eram într-un puț. Sau zidite împreună. Nici eu nu mai respiram, fără îndoială. Înălțarea asta fost pe ultimul „Amin”. Cuvânt încheiat – suflet plecat. Nicio fărâmă de clipă înainte, nici după. Și azi mă trec apele emoției. Dar, nu știu de ce, simt că tu înțelegi, Căscioara mea. Nu-i așa? Deși în tine, n-a murit nimeni până acum. Înțelegi? Până acum.
Când abia te luasem și erai goală, goluță, nelocuită, te vizitau șoriceii și-un dihor. Păianjeni și gâjgănii foșgăitoare. Era viață în tine. Prin pod, prin podele. Te aflasem într-o văiugă, în adâncul ei, între dealuri ca în cuib. Am citit că în astfel de loc se adună energiile, precum torenții apelor. M-am bucurat și-am confirmat. Strașnic. Celelalte case se răsfățau pe coame și vârfuri, bântuite de vânturi. Aici, tihnă. Numai că și frigul e mai năpraznic jos, și-n timp ce alte hornuri nu fumegă, la mine pufăie mereu. La fel cu negurile de la vecina mea din zări, Leaota, fostă țarină a lui Laiotă Basarab, domn muntean. De-am numit-o Fuji-Leaota. Și tot aștept să-i închine cineva un haiku. Focul ce-l veghez întruna în vatră, sigur nu-i sacru, dar eu tot vestală mă simt. Sau orice foc, și unul pirpiriu, abia pâlpâit, este sacru în adâncul lui? Mai curând așa. În timp ce doamnele merg la concert și teatru, citesc filosofie sau cărți de amor, eu lupt cu cenușa, cu lemne verzi și plouate, ce trebuie să fie întâi uscate sus pe sobă, ca să poată arde. Îmi doresc să mă fi pupat cu un țigan – cum zice vorba – ca să nu mi se tot stingă focul. Suflu, suflu, și-l reaprind… Dar n-aș schimba truda mea cu viața lor, a doamnelor. Te pui cu alegerea omului?
Prima oară, fost-am aici cu tata, pe la 13 ani. Coborâsem din Bucegi spre a urca în Piatra Craiului. Drum ca un leagăn, ca un hamac. Sus/ jos/ sus. Munte/ vale/ munte. Mai profund și mai adânc, decât acel unduit și dulce Spațiu mioritic al lui Blaga – deal/ vale. Drum al frumuseții cu iz dur, aspru, tragic… Cu mult frig. Potrivit cu Kristin Lavransdatter, norvegiana. Deși pe tata nu-l chema Lavrans, poate în altă viață. Cartea asta o citea mama, când aștepta să mă nasc. După eroina asta, mi-a dat numele… Și a devenit visul. Visul? Menirea. Și, precum în basme și în mitologii, lucrurile cu temei sunt totdeauna trei. Numai astea se pare că au rost. Așa s-a făcut, da, c-am revenit – după voia mea – mai târziu, mai bine de zece ani, cu bărbatul meu și copilul-copilaș. Ca Sfânta familie, numai că nu aveam măgăruș, și-l duceam cu rândul la spinare pe prunc. Ca pe un miel, de mâini și piciorușe, peste rucsaci. Odată, când era rândul meu, aveam de urcat o coastă defrișată, plină de zmeuriș. Tufele s-au mișcat și-am auzit mormăit. Ce era să fac, unde era să fug în pantă? Și copilul să-l zvârl? N-am țipat speriată ca orice muiere, ci am scos, instinctiv, un fioros urlet de atac. Ooaauuuu. Baritonal, gros, spăimos. Din nou, așa mi-a venit… Tufele s-au clătinat și-a răsunat un zdupăit spre pădure, de-a zguduit pământul.
Atunci, gazdă n-am găsit, abia o babă s-a îndurat cu greu și ne-a primit la înnoptat. După ce bătusem la multe uși și se citea pe noi osteneala. Deși o pancardă anunța: Sat turistic. Așa figura și pe hartă, doar de aceea hotărâsem să venim aici, când am coborât de pe munte. Ne priveau lung. Le păream ciudați, hoinari, ca să nu zic – vagabonzi, nu se purta așa ceva, de hippy nu prea se auzise, iar de Diogene, filosoful rătăcitor, ha ha… Măcar mașină să fi avut. Se uitau peste umărul nostru să vadă ce marcă e…. Ei, da, întindeau mese nemaipomenite autobuzelor cu „străini”, care se lingeau pe buze bineînțeles și duceau vestea, plecând la hoteluri. Chestie internațională ceaușistă, cu un organizator, un responsabil cu turismul, care-i repartiza, nu brambura, la voia omului. Așa povestește „Mărioara din Șirnea” pe Hotnews Mobile mai acușica, cu nostalgie că s-au pierdut tradițiile. Astăzi, orășenii își fac case de vacanță și stau retrași. O duceau bine sătenii, sigur, ba erau și mândri. Și acum gătesc tot bine și te întâmpină cu fală, onor și arma la picior, dacă arăți aferent. Zeflemeaua, sudalma și ploconirea în fața celor avuți, cu bani la vedere, să ne fi tocit rămășița de omenie?… Localnicii se pare că erau doar cu un pas înaintea celorlalți.
A treia oară, cu el am venit, peste douăzeci de ani, cu fostul mieluț, de acum tânăr bărbat. Și am rămas…
M-am aflat așadar pe cale, dimpreună cu cei trei oameni simbolici, îndătinați ca importanți – tatăl, bărbatul și fiul întâi născut… Pentru a-mi fi singurătatea mai deplină, de aceea. Astfel trăit-a – fir-ar să fie! – și acea Kristin a autoarei de Nobel, Sigrid Undset. Cât de bine înțelegi, draga mea, Căscioara mea. Nu-i așa? Orice vorbă-n plus ar fi de prisos. Și cum aș fi singură, când te am pe tine și tu pe mine?! Restul sunt vorbe. Goale.
Ușa ta, Căscioaro, era închisă firește, dar un geam întredeschis părelnic. L-am împins din greu și am izbutit. Am sărit înăuntru. Fiul meu se mirase, dar mi-a dat pace, nu m-a boscorodit. Că nici nu vorbisem cu foștii stăpâni și am și intrat. Apoi, odată casa luată, împreună cu un prieten, au alcătuit oarece mobilă din tot felul de rămășițe, scânduri vechi, uscate, și din lemne crude, din pădure de-a dreptul. O somieră, masă și scaune cu picioare strâmbe, răsucite. Din crengi și rădăcini. Sunt atât de frumoase, că și-au încă locul în tine, Căscioaro. Și ție ți-au plăcut, că nu le-ai găsit pricină, să le fi lepădat. Dintr-un blidar ușor stâlcit s-a ales o mică bibliotecă. Lămpi cu abajururi din pălării de paie. Primele icoane erau de carton și hârtie… Pe urmă am furat una, da, am furat-o dintr-un „loc pustiu, ce urla a morțiu”. O casă părăsită, nelocuită de muuult. Stătea să cadă. Am dus icoana la biserică, s-o țină preotul în altar 40 de zile… Era, este pe sticlă, ușor crăpată, din Țara Făgărașului. Recunoșteam culorile. Bufnițoiul, de pe stâlpul de lumină, a huhurezit mai departe nopți de-a rândul și apoi s-a lipsit de noi. Pereche tot nu și-a găsit. Mi-era drag, blegul. A fâlfâit și-a dispărut. Un uliu șorecar l-a înlocuit, cu țipătul lui jalnic, însingurat. Ăsta și-a găsit soață și s-au pus să-și învețe puiul să zboare cu rotocoluri-rotocoale largi, largi. Peste vale, valea… mea. O minune.
Pe dealul din stânga, cel al Luceafărului de dimineață, erau două case. Acum, zece. Cuminți, luminile se aprind rar. Nu mă supără cu nimic, arată bine, la distanțe egale, ca solzii de pe-o spinare de dinozaur. Pe dealul din dreapta, al Luceafărului de seară, tot două, la început. Acum trec de zece. Îmi pare un tren cu vagoane-case. Tot de vacanță. Nu mă supără nici ele. Decât uneori muzica rea, cea de petrecere prostească. De aceea, când e liniște, e adâncă, țiuie, desfată, coboară, învăluie, te locuiește. Ceva gaițe și coțofene o mai strică. În rest, pace, ciripit dulce. Și uneori vuietul de vânt. Tălăngi, tălăngi. Singurul bai este că, până acum, puteam să cred chiar cu adevărat că, după o culme, se străvăd în depărtări cetăți medievale, palate și castele. Și nu-mi păreau năluciri… Iar după cealaltă, oceanul cu mareele lui și valuri spumegate. Mi-e ceva mai greu, de data asta, să-mi imaginez oceanul. Atât. Deși uneori parc-aș simți stropi sărați pe obraz. Dar or fi lacrimi…
Iarna în București, te visam, Căscioaro, și-ți promiteam verzi și uscate. Cum că te voi îngriji și rostui. Că ți-oi humui iar soba de lut… Îți grăiam cu „mătușico”. Ca ei, Ucăi, Lucicăi.
Care a fost momentul, când m-am trezit că totul s-a răsturnat și că te simt din senin… copila mea, nu mătușă, nu-l știu. Parc-ai fi ajuns mai vulnerabilă, o fetiță, nu că eu m-aș crede deodată puternică. Nici gând. Bănui că s-a petrecut pe nevăzute, odată cu o lentoare, o încetineală, ce mi s-a strecurat în vene și în gândire. Bătrânețea – alt soi de melc. Unul cuvenit. Iacătă-mă-s. Noua Maică, noua Ucă. Măcar de-aș fi grozavă pe sfert cât ele, femei cu picioarele pe pământ, nu cu capul în nori ca mine. Și acum voiu a-ți purta de grijă, Căscioaro, dar ca unui plod plăpând. De parc-ai face întâii pași și nu m-aș lipsi de clipa asta. Ca o bună și dreaptă bunică? Te-aș ține de mână. Ciudat? Nici vorbă.
Mă întreabă unele prietene de ce stau aici, unde e greu, trebuie să spargi lemne, nu-i confort, se oprește una-două apa. Dar curge-n schimb ploaia prin șiță. Are ea, apa de Sus, dibuite niște locșoare spre a șupui înăuntru… Soba nu trage, pufăie și-mi trimite fumu-n nas. Hălăduie câini răi, de stână. Șoriceii fac prăpăd iarna. Odată am crezut c-a râs cineva de noi și a aruncat confeti. Aș, ronțăiseră dânșii rotund-rotund, de jur-împrejur, niște hârtii de împachetat. Ceva bun, pesemne, fusese ambalat în ele. Ronțăiseră însă și sticla de ulei. Ceea ce… Am început să las otravă și le cer iertare. Le explic c-așa-i datul sorții, că n-am încotro. Cum e când ești cea mai micuță verigă din lanțul trofic. Uf!
Păi, la-nceput, apă nici nu era și nici vorbă să fie. Nu mi-am bătut deloc capul cu asta. Nici nu băgam în seamă. Porneam dimineața cu rucsacul plin de peturi, să le umplu, în timp ce copiii dormeau. Pe potecă, prin rouă, printre garofițe și sânziene, cimbrișor, pojarniță și roiniță, traista ciobanului și coada șoricelului, arnică și albăstrele, bujorei galbeni de munte, salvie și sulfină, șovârf și gențiane, margarete, câmp de margarete și, pe poteca aia, pupam pământul lui Dumnezeu, aproape la fiecare pas. Dar m-am prins că un cioban, pe deal, cu mâna streașină la ochi, se chiombește foc de atent. O fi crezut că fac mătănii sau c-am găsit ceva! Da. Aur. M-am lipsit de efuziuni… M-am recules, nici flori n-am mai cules.
Și ce de aventuri apoi, de când cu apa prin conducte și canalizare spre o fosă septică. Precum zicea un primar din Lăpuș: „Nu mă lasă ăștia, doamnă, să-mi deschid cârciumă, că n-am fostă septică”. L-am sfătuit să încerce cu actuala, dacă fosta nu-i.
Aici, în cătunul de munte, se trage apa dintr-un izvor, dintr-o anume vale… Izvorul. Cum altfel? Cu un triumf al tehnicii – o „pompă trifaznică”. Probabil faznică groaznică, de se strică ades. Ariciul căzut în căminul de apă a fost scos cu o mânușă de cuptor. A tuns-o-n pădure, după lungul și clasicul moment când a stat îndelungat ghem. Apoi, an de an, țevile se sparg iarna, că nu-s golite cum se cuvine, poate. Nu ne-am priceput. La-nceput, a fost vesel foc. Venim noi, dar în ghete, în cizme, în ce încălțări mai erau sub băncuță – cartofei. Cartofi micuți de însămânțat, că mă rugase femeia ce mi te-a vândut, bre, Căscioaro, s-o îngădui să-i țină în beci. De ce nu? Deși neamurile ei se rățoiau: „N-o mai lăsați, de ce-o lăsați? A luat și parale și se vrea stăpână încă.” D-aia. Dar cartofei și-n pat, sub plăpumi. Și cuiburi sub perne. Hait. Cine? De ce? Farmece cu cartofi n-auzisem să fie. Cu găina neagră, cu cioara, cu sfoara… Voia cineva să ne gonească? Până am înțeles. Se spărsese țeava de sub chiuvetă și cursese apă în pivniță. Mare inundație mare peste cartofii cei mărunței. Dar se vede că o armată de șoricei se hrănea cu ei. Și i-au salvat. Disneyland prin măruntaiele tale, Căscioaro. Cum trebuie să fi tropăit pe lăbuțele dinapoi, ținând cartofiorul cu cele din față… Cum trebuie să se fi săltat pe trepte, din beci, sus în casă. Mamăăă, cât trebuie să-i fi admirat tu, draga mea… Tenacitate. Muncă dihai. Chițăituri. Unii-n sus, alții-n jos, bandă rulantă. Desene animate. Și, sigur, te gâdilau. Râdeai și icneai, nu-i așa?
Ceva mai târziu ai râs de mine, bineînțeles. Când încercasem să încalț botina și nu se putea. Am căutat în ea vreo șosetă uitată și-am dat de-o șopârliță, simpatică foc, dar bâzdâgâia în mâna mea și-am aruncat-o cât colo. Când găseam codițe pe verandă, știam că încercase în zadar să le vâneze pisica. Scăpau totdeauna, lăsându-și coada-n ghearele ei. Iar mâța pufăia cu ciudă. Și broasca neagră-fumurie, de pădure, boboșată, umezoasă, am zvârlit-o pe loc, când am luat-o-n mână neștiind ce gogoașă e aia. Eram obișnuită cu broaște verzi, de. Când am dat de una pe prag însă, vecina s-a pus pe țipat, că e „trimeasă”, vai de mine. Ce de temeri au… De țipat, să vezi cum o mai fac când dau de șerpi în ierburi. Zici că-s gata mușcate. La tine, Căscioaro, în căminul de apă s-au încolăcit și șerpuit doi ani, poate trei, niște năpârci. Negre, lucioase, neveninoase, nu tocmai grațioase, dar fascinante. Îmi pare rău c-au pierit, ce să fac? Tot fascinante sunt, pe deal, niște lespezi, așa ai zice când bate soarele pieziș. Aș, sunt pânze de păianjeni peste iarbă, pentru gâze. Ce plin de viață e totul…
Apoi, povestea cucului găsit pe trepte, cu aripile desfăcute, superb, ce-am scris-o în Clepsidra, a făcut să mă aleg cu o mică insignă-cuc, bijuterie, de la o cititoare, membră a unei asociații de ornitologie. Mi-a făcut o bucurie neașteptată. Un răsfăț. Pricepi tu oare? Iar ce-ți înșirui eu aici, deși totu-i plin de viață, se cheamă… singurătate. O simți, nu? Una binecuvântată și amarnică. Asta-i.
Câte o buruiană se străduie și ea să crească în tindă, strecurată printre podele, dar se ofilește iute biata. Apoi, o perioadă, bezmeticeau niște cărăbuși și ți se pocneau de frunte. Te năuceau. Le făceai vânt în zadar. Venea și vremea libelulelor. Din ce apă or ieși, n-oi ști. Iar seara, de lilieci nu te ferești, stai blând, că te ocolesc ei. Intră și-n casă. Ies singuri bineînțeles. Nu rămân la tine… Nici lăcustele ce-ți intră-n șosete nu rămân. Totu-i bine.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg