Fiindcă-i vorba despre cartoline, e limpede, nu? Nici că poate fi vorba despre dirigintele din școală sau unul de șantier. Într-un fel, nici eu nu mai sunt de școală, chit că-s tare neșcolită în fond. Nici cu școala vieții nu stau prea bine. Zero barat. Mai nimic nu s-a prins de mine. Tabula rasa. Prin șantiere, da, am fost, pe lângă tata. Mă urcase odată într-un turn de răcire să văd dealurile și satele moldave de suuus. Era pe la Calu-Iapa, prin Munții Neamțului ai lui Hogaș, pe care îi tocase mărunt și călare pe Pisicuța lui, precum Don Quijote pe Rosinanta. La Roznov și Săvinești, unde socialismul ridica Rolanul și Relonul, fabrici vajnice de materiale sintetice. Dar eu numai ce ieșisem dintr-un rău mare de insolație, cu amețeli și ditai febră, așa că, ajunsă în vârf, am leșinat. Ce-o fi fost pe tata, cu mine palancă pe treptele alea?!…
Dirigintele știe c-a fost rău, dar n-a ieșit rău. Și nu-i pasă. Ba-l și amuză. E limpede ce fel de dirig e, nu?
Cel al poștei… De aia-l și alint „diriguțu”. Fiindcă scriu și primesc cu drag cartoline.
La oficiul meu poștal, stă de veghe, precum se poate deduce, un om tare cumsecade, – ce noroc! – pe care-l simți peloc binevoitor, îl vezi clar și deodată nu-l mai vezi. Intră-n nevăzut ca în ceață. Nu știu cum face și ce se-ntâmplă, poate pe deasupra lui și a mea, a amândurora, că se lungește, se lungeeește și devine fumuriu. Un fum străveziu ca djinul din lampa lui Aladin sau tulpasurile tibetane. Apoi, nu-i mai zărești decât umbra. Și umbra lui e miculuță, de năpârstoc. Umbra ce-o lasă pe pământ, dar eu știu și el știe că știu, că e înaaalt, înalt, mai ceva ca oricine. Atunci se face că vine momentul când zice: „Hai să stăm în tihnă”…
Și ne așezăm pe-o băncuță. Și-mi ajunge pân’ la umăr. Pe-ncetu se face cât o broscuță, apoi cât o buburuză. Ia din teanc o scrisoare și-o desface-n fața mea, zâmbind șmecherește, subțire. Cu sprâncene circumflexe. Nu pune plicul pe oala cu aburi, cum se făcea demult și din totdeauna la poștă. Spre a cotrobăi în scrisorile oamenilor. Și a raporta tainele… Nu-i nevoie de asta. Îndată ce le privește, se dezlipesc singure și scrisorica sare afară de capul ei. Ca arsă. N-o face din nicio curiozitate drăguțu diriguțu. Ci din plăcere. Mai mult a mea, ca să mă bucure, că dumnealui, bineînțeles, știe ce e în depeșele alea, fără a le mai deschide. Doar pentru o ființă ca el, transparentă și obiectele-s aidoma. Câteodată, dirigu o șterge de lângă mine și-l văd pe deal. Spiriduș. Alungă trollii și se face atunci că, îndată, numai ce aud o cântare din Grieg. Pe urmă se pitește într-o scorbură. Ițește capul, scoate limba, și-mi dă cu tifla. Se joacă de-a strumpfii, cei cu urechi clăpăuge. Când se potolește – că-i argint viu – se pune iar pe băncuță. Și-ntreabă: Ai terminat de cetit? Îți dau alta?

Eeei, dragă Dirigu,

Hai, da, să stăm în tihnă. Ce desfătare! Și să aflăm cum era pe lumea oamenilor cândva. Sunt recunoscătoare că mă răsfeți și-mi dai pe mână plicuri, ce de plicuri. Mai mult vechi. Știm amândoi că astăzi nu prea se mai corespondează, așa că petrecerea noastră e și mai mare. Nu-i așa că ai acolo și scrisori vechi? Dar nu chiar de demult, mai încoa, mai de după colț. Nu-i așa că vreo nepoată a scociorât cu-ntrebări pe-o bună a ei, de la țară? Și bătrâna s-o fi străduit să răspundă… Cu mare trudă și poftă-n același timp? Să-și răstoarne sacul, până nu-i intră zilele-n sac? Știi tu prea bine, diriguțule, că mă topesc după vorbe și trebșoare de felul ăsta. Sigur ai acolo ceva… Ah, Gafița Agafiței zici? Din nordul cel mai de nord al țării? Pe mal de Prut, poate la huțuli. Fain, ce grozav, ia-n zii ce-mi zice…
„D-apăi, o chicat colectivu ca cum o chicat ceva din pod. Buf. Cu Ceaușăscu, cu doamna cu tot… I-o răzămat dă zid ș-o tras… Țineam la ei ca curu-n apă rece. Da nu gândeam neam să hie așa. Ș-o vinit Iliescu, alt hoțoi. Da la noi, ș-aud că și la alte sate, oamenii s-o pus de-o dărâmat casele, clădirile, grajdurile de la colectiv. Tăti. Ăi puturoși le-o dărâmat. Ăi de le-au ridicat, cu truda lor, nu s-au băgat la dărâmat.”
Hai, dirigule, ce te-ai cocoțat pe-o cracă și faci crcr ca cioara? Faci pe surdu? Râzi de mine? Vino-ncoa, s-auzi ce zice baba asta. Chit că știi. Zice de-un tăbâltoc. Știi ce-i aia? Tăbâltocu e un săcotei, poate-i diminutiv de la tolbă. Și când veneau bosnacii – așa-i numește pe rusnaci, cred – le luau toate produsele, toată recolta și, la urmă, le umpleau și lor trăistuța cu vreo 5 kile de grăunțe, grâu sau păpușoi. Așa că vai de capul lor. Numai la plug n-au tras, în rest muncă pe brânci. Săpat, prășit, secerat, treierat, cosit și ce-o mai fi fost, c-au fost și nu se puteau niciodată termina, că era curgerea vremii deasupra vremurilor, oricum. De tras, trăsese Gafița fetița. Când era plod de tâță, c-o lua la prășit pe câmp, într-o ladă târâtă de-o ață. Și „răcne mititica pân’ la noptat, cât o ține gura. Și când s-o făcut mărișoară de patru ani, dar cam muțuțea, copchila strânge de unde băteai fasolili și săre câteun bob pe pământ, la distanță. O pus bob cu bob, zâua-ntreagă, în ciorap, că s-o descălțat. Și-o pornit seara cu ciorapu ei miculuț la spinare, către sat. Dar i l-au luat și baritai nici nu l-au deșertat în vraf, ci l-au-mprăștiat în vânt. Și lume săre cu gura: Las-o, oi, că nu le-o furat, le-o strâns copchilu, una de ici, alta de dincolo, o stat gheboasă o zî, las-o…” Și au curs blestemele, cum nu, că gură legată, măcar asta n-aveau… Numai Zaharia Stancu are așa o poveste. O știi, cum să n-o știi, că ești cetit mata.
Și mai zice Agafița: „Ce inginer agronom?, căcat inginer. Făce oamenii ce știe d-o viață. Ce curent? Că nu era cir de lumină și noaptea horhoteai pe ulițe, de te lua-n bot toți cânii. Cât di năcăjâți am fost, eee”.
Nu-i așa c-o știi, diriguțule? Mă necăjești și nu-mi dai altă scrisoare? Ah, ba da, ba da.
Se cheamă că asta-i dintre războaie, cu lume rafistolată, cuconițe și zaiafeturi. Și bineînțeles bovarizări cu duiumul. Bontonuri, mondenități și panseuri de pension. Cum de-ai păstrat-o, diriguțule? Poate avea lacrimi uscate sau mirosea a levănțică și nu te-ai îndurat… Ai presat-o între batistele tale? Două domnișoare pornind în viață, din ultima clasă de liceu, se pun să corespondeze, hm. De fapt, cea care scrie e Aurora Crăciun, prietenei sale Catrinel. Și dă-i confesiuni cu tremolo. Cu inima-n gât și suspine înăbușite. Dar tu le auzeai, nu-i așa? Teanc de plicuri curg din mâinile tale.
„Cum mă doare, cum mă doare. / Gelozia e un cancer. / Ajung încet, încet la un grad de nesimțire căruia îi voi spune în curând cu un cuvânt frumos: resemnare. / Eșecul, falimentul e al meu. / Mă cercetez adânc și mă întreb dacă totuși mai profundă decât dorința de a fi pe placul părinților nu este nevoia de a-i da replică Lui. / Am căzut în adâncul meu. Sunt beată de fericire. / Mă uit uneori la răsărit și-mi pare că-i pentru mine. Așa să fie? / Nu știu, parcă adusese cu el tot frigul de afară, tot frigul din el. / De ce mi-e atât de teamă uneori? Trebuie să ne grăbim să îmbătrânim, dragă Catrinel, ca să fim și noi iubite. / Viața trebuie oare biruită sau e destul s-o lași să curgă? / Bărbații chiar pot fi miza sau mai trebuie gândit și la altceva? / Dar ce de domni fascinanți nu poți vedea în loji de teatru, de operă, de operetă. / Un păhărel de lichior, o cupă de șampanie și vin, ah, vin roșu de Ceptura, demisec, și la dans cu tine. / Viața ca un vals sau ca un tangou? / Și pe urmă te uită toți pe fotelă și tu te uiți la ei cum se-nvârt mai departe”/ …
Și dă-i înainte.
Piua, nu mai cetesc. Râzi de mine? Te legeni pe craca aia cu obstinație. Na, ți-am trântit un cuvânt „radical”, cum zicea Frosa. Și te uiți spre zări, de parcă usturoi n-ai mâncat și gura nu-ți miroase. Hai diriguțule, coboară. Te joci de-a Luceafărul? Am ghicit? Plină de prințese Cătăline-i lumea. Or ști ele rostul, rosturile. Nu-i bai. Ziceai ceva de eternul feminin transfigurator? Șșșt. Să tac? Dar? Biine, nu dezvălui ce spuneai, ci iau alt plic și mă cufund în altă lume, că lumi sunt, nu?
Am acum în mână nu o scrisoare, ci o depeșă masivă ca un tom. Densă, intensă, torențială, cotropitoare. Nu te lasă să respiri, că te ia pe sus. Ce autoare împătimită… Ada-Ioana. Cascadă de trăire, cu ochii măriți… Vai, uite-ne pe străzi, după cutremur. În 77, în București, desigur.
„Mobile pe trotoar, oameni cu privirile pierdute, un cearceaf care acoperă două forme umane, o bătrână în cămașă de noapte își smulge, mută, părul din cap, pe Calea Victoriei, grămezi de moloz care fumegă. În mijloc se înalță sinistră pe toată înălțimea celor șase etaje, jumătatea unui bloc despicat, prin care se văd un fel de colivii goale deschise spre dezastru. La etajul al patrulea soarele se reflectă într-un rest de oglindă. Alături, fixat în perete, un pahar de plastic alb și două periuțe de dinți, una roz și una verde. La capătul unei bare lungi de fier care iese din betonul spart, atîrnă un picior, unul singur, îmbrăcat în blugi, cu laba albă, fără ciorap. Nu văd sânge.”
Ah, par văzute de mine toate. Am avut aceleași, absolut aceleași priviri. Fusese, nu?, aceeași ofertă. Doar că mie nu-mi păruseră colivii, ci mici scene de teatru de păpuși, decupate, tăiate scenografic. Pentru ca publicul să poată pătrunde în acea intimitate, în familiaritatea domestică a locuitorilor. Paturi cu plapuma căzută, mese cu farfurii și sticle, dulăpioare cu rafturi de jucării. Băile, tot așa, conțin prosoape, periuțe… Cam simplu, cam sărăcăcios. Și soarele dansând în cioburi de oglinzi. Până și pe tablori rămase agățate. Absolut fabulos. O încremenire de-un grotesc fascinant. O nemișcare cu pericol ascuns, terifiant. Când și când pica un moloz, se surpa ceva. O bibliotecă! A căzut, ca din senin, o bibliotecă. Nu masivă, ci pârlită. Se va fi mișcat o carte în front? Frontul nevăzut! Vântul? Care vânt? Deși, jos, foile de carte se răsfoiau înainte și-napoi… Piciorul, văzut și de mine (!) era aidoma, doar că nu în blugi, ci într-un ciorap de nylon, că era de femeie, și se balansa atârnat tot de-un drug de fier. Ai, ai…
Nu-i teribil, dirigule? Spune, ce-ai rămas așa?
Altă filă acum. „Și bravul funcționar al miliției, cu un rânjet strâmb pe figură, s-a-ndreptat spre ieșire, unde, cu o dexteritate surprinzătoare, și-a apăsat degetul pe o nară, scoțând prin cealaltă un jet gros, galben și vâscos, care s-a lipit de zidul vecinilor. Nasul lui ca o trompetă a sunat victoria noului asupra vechiului și când a ajuns în stradă, a adăugat uitându-se de jur împrejur la clădire: -Ți-o spun fiindcă țin la tine, de azi în cinci ani, tot cartierul ăsta o să fie demolat”
De data asta, eu citesc tare și tu stai și asculți, lângă mine. Păi, parcă știai tot ce e scris acolo, poate-ți place să și auzi cum răsună, așa cred. Ai rămas captivat? Îți joacă pe față o bucurie ca de-un cadou de crăciun. Fie, dirigule. Îți citesc…
„Crabul era mort; uscat de soare. Un val puternic îl smulsese din lumea lui și-l azvârlise în crăpătura stâncii. Nepăsător, oceanul își urmase zbaterea. Niciun val nu s-a ridicat să încerce să scoată corpul inert din adâncitura stâncii. Privesc marea care se aruncă nebună în peretele de piatră, acoperindu-l cu spumă răzvrătită; apa se prelinge mângâietoare de-a lungul falezei zdrențuite, ocolind cu grijă borta unde crabul a agonizat. Prelungă agonie înainte de a deveni una cu hăul, fără ca vreun atom să-și zdruncine existența. Soarele roșu dispare brusc în imensitatea lichidă care a luat foc.”
Ziceai că nu-ți place la mare, ce-i cu privirea asta pe domnia ta? Ca să te trezesc din abureală, am a-ți face cunoscut că eu sunt. De mine a fost vorba acolo. Sunt din zodia racului, care așa e figurată, printr-un crab. Iată ceva ce nu știai? Nu-i nimic, dai pe-afară de câte altele știi, ce-o mai conta și bietul crab? Oricum, îți sunt peste poate de recunoscătoare că m-ai lăsat să-mi vâr nasul în plicuri, scrisori, depeșe, cartoline, taine de-ale poștei ce diriguești…
Fii pe pace, diriguțule, nime-n lume n-o să știe. Oricum, nu de la mine.

Poștărița Cristinel