Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolina cea din urmă

Cartolina cea din urmă

Pasărea mea măiastră, bine jumulită, cioară vopsită-nevopsită, (dacă se simte ușor cui mă adresez e perfect, aproape simplu de perfect, iar dacă nu, e și mai și, mai mult ca perfect)
Ceea ce-ți scriu acum e un fel de mărturisire, mai curând o asumare a faptului c-am înțeles târziu, totuși nu prea târziu, și ușurătatea, ușurința, dar și ușurarea cu care am străbătut lumea și vremurile. Dusu-s-au toate. Nu pot să n-o pomenesc aici și pe vecina mea de la munte, care mă căinase c-am slăbit, apoi mă îmbărbătase – „lăsați că abia sunteți mai ușuratecă”… Apoi se uitase într-o dungă, bănuitoare, că știa că-i înhaț și-i notez spusele și parcă plutea-n aer o neregulă. Mă văzuse că râd și-o simțise.
A fi ușure ca păpădia. Un fel de har? Ceea ce, în fond, a fost spre binele tuturor. Fiindcă pe toate drumurile mele au fost înșirate, nu tocmai ca în basme, piedici și probe inițiatice, ci chiar drame crunte, pe care, așa, le-am trecut mai lesne, băgând în seamă mai puțin primejdiile. Le-am trecut ca pe o apă, din piatră-n piatră și, ajunsă pe malul celălalt, am văzut în urmă că fusese cumplit și n-am știut prea bine… Mă puteau lua pe sus și dărâma zeci de torenți și vârtejuri. M-ar fi putut trage la fund tot atâtea sorburi. Și totuși am izbândit. Am trecut apa cea viforoasă. M-o fi ținut de mână un înger? Era cândva un astfel de desen pentru copii, înduioșător. Recunoaște, soro, că prea ades îl priveai…
Așadar, dragă a mea dragă, e vorba despre un fel de… șotron. Șotronul ce l-ai jucat mereu, l-ai tot jucat. Când țopăiai într-un picior, de colo-colo. Vremelnic sau vreme prea lungă, să tot ajungă. Vieții întregi să-i ajungă. Fie când, rareori, adăstai ca barza ostenită lângă cuib, oho, ce mai osteneală, sau aflată într-un popas la răspântie, puneai de-o meditație, stând doar pe unul din catalige… Chiar și acum, scriind, o faci. Sari ca-n joacă de la o chestiune la alta, într-un mod eliptic de explicații. Stilul e deseori gâfâit, mitraliat, presărat de interjecții. E însă o aparență, atenție… Poate că sunt prea ardente vorbele, și ar incendia fraza. Le resimți prea marea intensitate. Și le arunci iute, ca pe tăciunele de jar luat în mână. Sau, cine știe, e ascunsă acolo vreo bucurie și ar molipsi tot textul și te sfiești. Atunci îți aleargă frazele fără pasaje de legătură și treceri line. Să fie intenționat? Hotărât nu. Nu poți altfel? E aidoma cu viața ta. Îți zici oare: cine pricepe, bine, cine nu, asta e…? Nu din dispreț pentru domnia sa, părelnicul eventual cititor, ci dimpotrivă, dintr-o prețuire prea mare pentru oricine ar citi. Doar e clar, c-a existat și suspiciunea asta, o grozavă acuză, vai, vai…
Pare uneori, da, text laconic, lăsând loc imaginației lente, hieratice, plutinde. Pufului de păpădie. Alteori, fantezie zbughită ca de-o spaimă, fugărită. De către cine, de ce? Pe scurt, doar un joc? Inginerilor nu le poate plăcea așa ceva…
Are și un nume popular șotronul, un nume delicios: „La șchiopică”. Sau „ștrenche”! Cred că vine de la felul în care azvârlă din picioare și aleargă orbește vitele când strechează. Când aud și simt bâzâitul strechiei. Tăunul, musca de bâzoi, boanza, bonzarul, musca cerbului, bâzdară, strechia oilor (astea chiar mor, mioarele la care urcă spre țeastă larva prin nări, îh…) Sunt apucate toate de neliniște, de neastâmpăr, de fugă năpraznică spre umbră și răcoare. Dacă vreți să știți, există și o zicere teribilă-n felul ei, expresivă, și care tulbură: „streche de dor”. Asta-i a omului însă, da… Streche de dor.
Ei bine? Unde te așezi, tu, sosie a mea? În șotronul neaoș? Sau în cel uman de pretutindeni, că-l joacă mulți copii de pe aiuri? Iar în DEX ni se explică, de să te crucești, că șotron vine din „chaudron”, un franțuzism. Bineînțeles, răspunsul sincer va fi: și-și sau nici-nici… Niciunde, nicicând, nimeni nu va hotărî nimic în ce mă privește. Nici eu. Stau sub un soi de umbrelă a nepăsării. În același timp, paradoxal, nerăbdarea mă paște însă, nu eu pe ea, și aștept mereu ceva. Necunoscutul, surpriza ce va să vie. Și-a tot venit. Dar nu cea dorită.
Și când te gândești că unii nu-l simt pe drăguțul de șotron ca joc. Deci ca o descătușare explozivă de bucurie de la bun început, o exuberanță, ci dimpotrivă ca o încorsetare cu reguli. Pe care, abia biruindu-le, poți ajunge acolo, la bucurie. Ciudat? De ce nu? Schimbă doar unghiul fetițo, perspectiva. Mă rog, era vorba despre nesfârșite limite constrângătoare. Ale esteticului în literatură, de-o pildă. Și o zicea, între mulți alții, cel mai european sud-american, Julio Cortazar, cel trăitor la Paris, publicat la Madrid, copil în Buenos-Aires, oraș despre care Gabriel Garcia Marques lansa că-i un fel de miez al lumii, „între selva și ocean, între Matto Grosso și Polul Sud”. Argentinianul suprarealist, existențialist, în romanul său „Șotron”, dădea un respiro mai larg unei gândiri a lui Ernesto Sabato – alt fascinant argentinian – din „Tunelul”, scris în 1947 și refuzat întâi de toate editurile. „Ce fel de de roman poate scrie un fizician?”, se-ntrebau. Un roman trăsnet… Primul care-a sărit în sus de admirație a fost Albert Camus. Sigur, Tunelul e o metaforă a vieții și a singurătății obsesive. În „Șotronul” lui Cortazar, scriitorul-personaj Morelli se desfată cu ironia, critica neîncetată, imaginația în serviciul nimănui, nu face parte din „scriitorii încă închinători cultului Cărții, care continuă să plaseze mobilele în funcție de forma și mărimea camerei, fără a întrezări ce e dincolo de pereți.”
Oo, dincolo de pereți… Interesant, Cortazar al nostru visa să distrugă Spațiul restrâns și toate ierarhiile de până acum. Visa la o întâlnire cu Inocența, cea care face tabula rasa din totul, din orice… Inocența? Păi, jocul și joaca nu asta aduc? Nu sub umbrela ei stau?
Desenul șotronului însă te silește la un anume parcurs, asta-i ideea lui Cortazar. Nu? Dar e un drum inițiatic. De fapt întâiul titlu, pentru cartea sa cheie, fusese „Mandala”, abia apoi „Rayuela”- Șotronul. Ceea ce-i grozav este că autorul se socotește pe sine un optimist, care investește în ideea de om. „Cred că omul va supraviețui tuturor avatarurilor”, iar Morelli al său spune că șotronul este dătător de speranță, sub forma „unui enigmatic și pasionant exercițiu de libertate”. Cartea lui, da, e construită labirintic, cu îndrumări zăpăcitoare de lectură încrucișată, întrepătrunsă, cu întoarceri-răsuciri. „Roman singular ce convertește ludicul în polifonie”, spune nu știu cine. Nu te superi de asta, nu-i așa? Că, adică, nu știu. Sau uit tot. Doar mă cunooooști bine, de-o viață. Deci, la el, șotronul îți siluește libertatea, ca să te facă s-o câștigi. Bine, așa să fie, ce contează? Mă-ntreb acum, cu cei ce ne cer să fim precauți, obedienți, să respectăm reguli sociale de necontaminare, să aia, să ailaltă, tot așa o fi? Ideea de om birui-va?
În fond, da, șotronul e o schemă, un desen cu creta pe caldarâm, sugerând un …omuleț. Un om culcat, făcut afiș, aplatizat, în doar două dimensiuni. Nu-i mort, dar nici cu viață într-însul, așa că ți-o va absorbi pe a ta. Tu, jucătorul. Cu cât joacă mai mulți, mai mult, el va deveni mai viu. Te consumă cumva. Am auzit că, atunci când plouă fără sfârșit, copiii și-l trasează și-n casă, poate pe un culoar. Țopăi într-un picior prin căsuțele indicate, niște pătrățele – cam 11 sau oho-ho… – și la început o faci cu ușurință. Ca în copilărie, doar asta și simbolizează. Trecerea prin ani. Apoi vin greutățile vârstelor, până dai de pătrățelele duble – un fel de brațe, unde te-ai putea cumva odihni, te-ai opri un pic pe ambele picioare, dar nu, ți se cere să te răsucești și iar să sari, și din nou s-o pornești. Urmărești parcursul unei pietricele, pe care ți-o mâni singur. O arunci și o rostogolești prin căsuțele alea. Cauți să-i dai direcția cea bună. A reușitei, nu a eșecului. Numai că deseori zbârcești, biluța iese în afara desenului și trebuie s-o iei de la-nceput. Așa cum îți tot schimbi proiectele vieții sau ți le schimbă Cineva… Oricum, tot tu ești răspunzător, fiindcă Divinul e în tine, precum și împrejurul tău, așa să știi. Știi, nu?
E și o Cruce șotronul. Pusă înaintea ta, s-o vezi bine, înainte să te bată-n cuie pe ea, când încă e întinsă pe jos și o privești cu alți ochi. Încă… Ar trebui s-o salți la spinare, oare? S-o duci? Obligatoriu? Și să mai ce? Ce urmează? Deocamdată țopăi prin moleculele ei.
Există însă și comentarii metafizice. Cum că întâia figurină a Șotronului ar fi Pământul și cea din urmă, triumful jocului, una mai mare, un cerc nu un pătrat, ar fi Cerul. Daaa… Sigur că da. Nu mă îndoiesc. Tu? Ajunsă acolo, în ultimul cerc – Cer, capeți… levitație. Sau ai putea. Tropăi pe loc și nici nu-ți dai seama. Se află o latență între umerii tăi, o potențialitate, de zici că-ți pot crește aripi. Te-ncumeți? Zbori? Te desprinzi? Asta era inițierea, limpede. Și ar mai fi ceva. Dac-ar fi să ne luăm după acel Morelli, șotronul e și o „punte vie de la om la om”. Sigur că da. Îl joci singur, ca pe clipa morții. Îl „performezi”, ce cuvânt cretin, dar corect ca sens. Numai că e mult mai strașnic să fie în echipă. Nu neapărat competițional, niciodată n-am dat sens bun ideii de întrecere, nici la sport. Că-i alături de… ambiție, demonstrație că ești mai bun, poate și invidie, gelozie și alte de-alde astea, nu? Că ești șef de promoție și călare pe situație, hm. (Iar!) Ții minte ce mult mă intrigase povestirea lui Cesare Pavese despre fiul, extrem de inteligent, al unei scriitoare prietene. Adolescentul, dacă văzuse că nu poate fi întâiul în clasă, că-i cerea și oarece mic efort, ceea ce-l plictisea, a decis să fie ultimul. Tot cap de rând. Și hotărâse să nu mai învețe nimic.
Însă când se creează ideea de Împreună, de empatie și compasiune, de împărtășire a ideilor, atunci, da. Ca o Cină. De taină? Poate nu, o cină în ziua mare. Cu prietenii cei mai buni, cu neamuri pe sufletul tău, nu oricare, cei cu care te-nțelegi fără vorbe, prin vibrații. Nu de-a valma, nici la-ntâmplare, cu tot felul de oameni, unii și alții de-ți ies în drum. Nu întruniri convenționale, nici sociale, puse la cale. Ci o întâlnire cu cei ce aleg singuri să-ți fie aproape, fără să te sufoce. Cei ce se alipesc la firea ta și răspund magnetic,… aglutinează, dar nu ca bacteriile, doar despre ele se știe că ăsta le e felul. Nu, o fac precum niște cuvinte. Vezi, la noi se spune „amândoi”, și e un cuvânt aglutinat. Dar, în spaniolă de-o pildă, nu e, ci se zice „ambos a dos”. Ei? Atunci, să vezi „punte”. Rar și greu, dar se poate. Uite, vezi, eu mi-am găsit uneori câte o asemenea prietenă și am trăit stare de gratitudine… Chiar dacă n-a fost mereu de cursă lungă, ci doar un parcurs, de aici, până aici. Cât a fost, atât, bucurie mi-a făcut. Pricepi ce zic acușica? Vorbesc despre Lucica.
Apoi, îndrăgită Pasăre, (nu de tot și nu mereu…) șotronul pare a fi și releveul unei biserici. Nava clasică, trilobată. Pătrățelele duble, brațele alea, sunt absidele laterale. Aici se află deobicei stranele cântăreților. Lăcaș con-sacrat, biserica e sacră de-a dreptul, cu o turlă măcar, în chip de antenă radionică. Culoar de comunicare, de coborâre a duhului, navă pe oceanele lumii. Indiferent de vâslași, fiindcă unii, mulți, devin nevrednici cu vremea. Dar n-ar trebui să conteze, nava navighează oricum. O poate face, o poartă apele cu respect. Chiar cele învolburate, înfurtunate, răscolite, îi simt măreția când e să fie. Și atunci noi ne prefacem că nu vedem cum mai și eșuează. Oho, ce de pricini nu pot fi… Totuși e locul fără loc. O punte, pragul. Te poți uita pe tine, te dai la o parte, dând atenție numai Ei. Cu cât reușești să te abandonezi, cu atât te poți contopi cu câmpul cuantic unificat. Cu acea Inteligență auto-organizatoare divină, ce zăbovește acolo. Devii undă-gând. Nu poți judeca pe nimeni, pentru că ești „toți”, fiecare, oricine. E un tărâm dincolo de simțuri și de viteza luminii. Ajuns și tu gând, în sfera Gândului Pur, dacă-ți îndrepți din nou atenția spre o persoană, un trup, un loc, un timp cunoscut, conștiința coboară iar. Se-ntoarce, în realitatea Spațiu-Timp tridimensional al separării, nu cel al unificării. Redevii materie, vibrația scade, ai din nou frecvența particulelor, nu pe cea a undelor. Vei resimți iar golul, lipsa. Vei pierde integralitatea, hm. Și când te gândești c-ai fi putut avea viziuni despre misterul sinelui, ca atunci când iei ayahuasca. Sinelui/ Divinului din tine. Ai fi putut vedea culori nepământene, radiante, opalescente, aure ale tuturor lucrurilor, precum probabil i-a fost dat lui Saul, cel convertit în Paul Sfântul pe drumul Damascului, Apostolul neamurilor, ridicat în Cerul cel de-al Treilea… Marele maestru al Epistolelor. Către corinteni, efeseni, romani, filipeni, către… Închinăciune adâncă am a-i aduce. Apoi, așa cum anghila electrică, stimulată, produce fosforescență, bioluminiscență, așa și noi, atunci, am putea să… Să ce, Doamne?! Și asta doar dăruindu-ne lumii de taină a bisericii? Există o dorință înnăscută în om, știm: căutarea Sensului. Da, nu trăim doar cu pâine. Zicea un scriitor american, Campbell: „Fiecare poartă în sine totul, de aceea totul poate fi căutat și descoperit în interior”… Și tot de aceea, vindecarea se materializează într-un loc sacru aflat în interiorul nostru. „Când vă veți cunoaște, atunci veți fi cunoscuți.” Atunci abia.
Jucând Șotron oare?! Ce tot spui acolo? Ștefan e departe, brațul lui prin taberi mii de morți împarte. Haida, de. Când te stăpânește spiritul ludic, te poți ușor auto-înșela. Te ia valul într-o veselie, precum sună o zicere de-a noastră, omenească… Acolo unde se îndreaptă atenția ta, acolo ți-e și energia, sigur. Odată ce te pironești la ceva, acel „ceva” prinde viață, de acord. Și cum erai mare maestră să NU observi urâciunile, nici cele reale, nici „ale pustiirii”, precum zice o anume altă vorbă, cum de aveau efect asupra ta, când nici nu le vedeai – știai, Nagreul pământului? Sau efectele erau doar în capul celorlalți, cei ce te priveau? Așa se pare. Tu habar n-aveai, usturoi nu mâncai, gura nu-ți mirosea. Floare de câmp, asta erai. De aia le-ai biruit pe cele multe și grele. Nu le observai, precum nici frigiderul când era gol. Se puteau pune acolo pantofi – ziceai – să nu mai stea atâția, ghemuiți sub băncuța de la intrare, iată ce bine, hm. Mai mereu, așa cum era, era Bine.
Se cheamă că Șotronul meu personal, nu general, nici din cărți, nici unul la care să fi meditat pur și simplu, a fost… cumsecade, liber și eliberator, aproape ca norii la care tot visez. L-am sărit, l-am țopăit, l-am dus până la capăt. Cu bine, dar nu știu cum, nu știu când. Cu n-am habar în buzunar. Sunt sau fac eu pe haotica, dar se pare c-am avut… pavăză. Recunoștința mă ia pe sus, de parcă-s preafrumoasa Remedios întinzând rufe. (Aș vrea eu!) Și cearceafurile umflate de vânt, ca pânzele de corabie, mă urcă, mă înalță, mă poartă. Ca-n Macondo ăla al ei. Totuși, știu și că-n nordul Siberiei rufele, înghețate lemn pe frânghie, nu zboară, ci se sfâșie sub crivăț, cu pocnet. Zdrențe ajung, franjuri le strângi. Acolo unde copiii fac întrecere al cui scuipat sună mai tare. Că-ngheață-n aer și se sparge cu clinchet de sticlă, când atinge pământul. Știu destule și mai nimic, recunosc. Tu?
Dar credință tot ai. Ea e pavăza. Oriunde.
Cum se face că acel șotron ce mi-am creionat, cam strâmb și ciudat, jucat șontâc, nu breaz, bârlobreaz, ba chiar cu lacrimi pe obraz, cum se face dar că mi-a dat starea asta de grație?! Cea de acum. C-am izbutit s-o conțin… Mă aflu în ultima căsuță, cercul – Cer. Sau… altarul, ca să păstrez metafora șotronului – biserică. Nu-mi rămâne decât zborul, nu-i așa? Călătoria cea mare. Mă înfior. Mulțumescu-ți ȚIE… Eiiiii… Bine a mai fost pe lumea asta, frumoasă tare… Ce-a fost urât, de oameni fost-a urâțit. Nu m-au împiedicat în jocul meu cu norii. Să tot trăiești, Doamne!
Vezi tu, dragă a mea dragă, câte n-ar mai fi de spus. Dar care-i rostul? Măcinare de vorbe. Și nici piuă nu mai e demult. Doar prin muzee etnografice.
Mulțumire adâncă am și pentru genul epistolar. Altfel, cum ți-aș mai fi trimis cartolina de acum? Spune! Între noi fie vorba: telepatic, așa ți-o trimiteam. Șșșșt…
Noi două, între noi, ne știm, ne pricepem. Ne putem liniștit lua rămas bun, dimpreună, de la condiția umană. Hai s-o-ncercăm și pe cea neumană. O fi largă, o fi strâmtă? Faină sigur. Fascinantă, marea surpriză. Divinul Necunoscut. Hai…
semnătură în alb, alb să fie

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg