Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolină de curățare (a mea către mine)

Cartolină de curățare (a mea către mine)

Ar trebui să-i zic: De purificare. Sună mai bine, mai altfel, mai rafinat. Dar e fals.
Întâi trebuie să faci curățenie brută, brutală. Să vii cu mătura. Chiar cu târnul din nuiele, cu mopul, hai, cu aspiratorul, dar și cu lopata sau cu târnăcopul. Din pricină că multe suferințe s-au pietrificat. S-au făcut stâncă, un blocaj. Cum să-l disloci? Te poți strădui – așa îți închipui în mod elevat – și cu laser sau laparoscop. Nici vorbă. Tot cu boaba răbdării și nasul în jos merge. Sloganul despre spiritualitate de azi zice să accepți, să te ierți, să-i ierți pe ceilalți (vai, Sartre!), să ceri iertare la rândul tău și să le uiți. Pe greșeli, pe regrete, pe dureri. Neîmplinirile. Și faptele pline de ușurătate. Când te rătăciseși ca oaia pierdută, Bisisica, mai mult capră…
Am făcut-o și fără preceptele lor, adică avant la lettre, dar cele închistate au nevoie de altfel de forță, nu numai mare, ci și neomenească de-a dreptul. De aceea s-o fi născut rugăciunea „Împărate ceresc”?
„Împărate ceresc, mângâietorule, Duh al adevărului, care pretutindenea ești și toate le-mplinești, vistier al bunătăților (hm, asta o simt cam în plus, hop și noi, cu miloaga) și dătătorule de viață, VINO, VINO, și te sălășluiește întru noi și ne curățește pe noi de toată întinarea și… „
Ce cuvânt frumos de urât – întinare, întinăciune… Dar Dumnezeu nu ne-a făcut din tină? Nu din țărână. Și când a vindecat Iisus orbul, a scuipat în pulbere, în pumnul de țărână, cu care i-a uns apoi ochii. Tina-i altceva, nu-i glie stearpă. E o poezie a nu știu cui care zice: „Nimic nu sunt./ Un strop de tină/ În care-ai pus un bob de grâu/ Un ciob în care-ai pus lumina…” și tot așa. Mai departe n-am aflat, deși-i limpede cum va curge. Da, e o vorbă cu înțelesuri. O găsim și la Eminescu, și la Sadoveanu, și-n zeci de expresii populare. Dar aici, în rugăciunea asta, are ceva care te scurcircuitează, nu? Te zguduie. Te zdruncină. Te clintește din împietrirea ta, de care nici n-ai habar că te locuia. Nu-i tină pură, divină, din primordii, cum ar zice Țuțea, ci în-tinare… Cuprinde acțiunea ulterioară a omului, nu?
Dar mie, fie-mi iertat, – se poate oare asta? – mi se pare prea lungă litania bisericii către Duhul. Ca și psalmii, o simt de folos, dar cumva pe alături… De fapt, n-o percep rugăciune, fiindcă nu mă trans-pune în starea de rug. De incandescență. Nu mă aprinde. E… cuvioasă. Are prea multe vorbe și nu mă îndeamnă spre ritm, când le rostesc. Așa ca o incantație, un descântec, unde te balansezi, baleezi în interiorul tău, te legeni și te uiți pe tine. Uiți de tine, ființa materialnică. Poate alții, da, o percep rugăciune. Poate doar eu nu-s în stare și-mi trebuie altceva…
Când vorbele-s puține, o mantră, simt clar cum dau cu mătura prin inimă. Stânga / dreapta. Tic / tic. Inspir / expir. Auricul / ventricul. Se naște o rezonanță, pulsul, ca în… dans, o ritmicitate ca în înșiruirea rozariului. Răsună-n mine ca o toacă și nu știu altă reverberație care să mă atingă tot astfel precum toaca. O mărturisesc. Îmi curăț cumva inima atunci? Ce anume din ea? Abisul inimii. Golul pregătit acolo, vidul cuantic. Umplut de noi cu omenești preocupări, cu pofte și îmbuibări, cu nesațiu de bunuri, cu hămesire de valori materiale. Locul devenit locație. Cei ce și-au umplut până la refuz inima cu bogății, glorie, călătorii, iubiri, atașamente sau adicții…, descoperă, vai, cel mai ușor golul. Acumularea lor a fost zadarnică.
Vremelnicia care va fi trebuit să cuprindă Veșnicia era cea menită a-l umple, de omul va fi fost în stare. De va fi avut conștiința infinitului. Infinit care e Iisus pe tronul inimii. Hristocentric. Ar fi ca în biserică. În bolta de mijloc, în adâncul turlei. Găoace uriașă, clopot văzut de jos. Absidă de peșteră, pântec al muntelui, al Terrei. Potirul, cupa răsturnată spre noi a Graalului. Izvorând har..
Toate, dar toate navele acestea sacre, călătorind în infinit, îl au închipuit acolo pe Hristos. Iisus Pantocrator, făcătorul a toate, Dumnezeu deplin. „Eu și Tatăl una suntem”. Numai atunci lucrurile se vor fi așezat în matca lor, își vor fi venit în firea lor. Nimic altceva n-ar putea pătrunde în inimă adânc. Și nimeni altcineva n-ar putea vedea ce e în tine. Asta o spun isihaștii. Nu eu, nu eu, eu nu. Isihaștii ce intră-n nemișcare… Vai ce cuvinte mari!

Institutul matematic al inimii, (cred că-i o denumire după ureche și o repet prostește) de la Stanford, Silicon-Valley, a dat cale liberă expresiei de „creier al inimii”. A comunicat numărul uriaș de neuroni de acolo și cum magnetismul și electricitatea cordului depășesc enorm pe cea a creierului. N-are rost să-mi repet aceste cifre. Le-am auzit și le-am uitat, ideea nu. Comenzile inimii sunt cele îndeplinite de creier, nicidecum invers. Și taoiștii numesc inima „Împăratul”. Iar când omul se lipsește de Dumnezeu, când îl scoate din inima lui, atenție, Dumnezeu îi ia și mințile la plecare. Așa apar smintiții poate. Astfel sună un proverb ebraic.
Însă, când văd preotul rostind rugăciunea „Împărate ceresc”, numită „începătoare”, o invocare-evocare-convocare, și o face totdeauna cu brațele ridicate în sus, atunci mă înmoi. Și mi-l închipui sacerdot pe un munte! În zori, numai atunci. Și o mulțime de oameni, sute, mii, dinapoia lui, cu privirile spre răsărit, poate la Solstițiul de iarnă. Când se resetează crugul vremii. Sau cel de vară, pentru nordici. Druid, șaman sau deceneu zamolxian și, de ce nu, în Anzi sau în Tibet… Ce măreție. Și cerul aprinzându-se treptat. În timp ce focurile, la care vor fi vegheat oamenii toată noaptea, pâlpâie și devin încet vetre stinse. Mojare alchimice, cu tăciunii adorației, nădejdei și ce le va fi picurat acolo fiecare. Visele nețărmurite. Hm.
Se zice că trebuie să-ți cureți casa, trupul, sufletul, ca să poată veni Duhul Sfânt… Îndemnuri duhovnicești și nu numai, chiar medicale. Ei bine simt că, de fapt, El e cel ce… vine, nu poate fi adus. El te curățește, numai El poate scoate din tine întinarea… El singur se va cuibări acolo. De va vrea. Că suflă numai unde vrea… Poți tu să scapi de gândurile rele (oare?), de aciditatea sângelui, a mațelor și a stomacului luând bicarbonat cu lămâie. Poți tu să te detoxifici cu alte băuturi curățitoare, inclusiv cu sare nu de lămâie, ci sare amară, brr. Poți tu să faci terapie pentru deparazitare. Poți tu să scapi astfel de microbiomul scârbos, care ne stăpânește. Și al cărui nume e „legiune”. Poți tu să postești post total, negru, nouă zile măcar. Și să ții aspru cele 40 de zile…. Poți tu să te afunzi într-o peșteră, să-ți astupi urechile și să nu dai ochilor decât întuneric. Poți tu să-ți zici: Gata, m-am curățat, încep Rugăciunea. Primesc Lumina. Și voi lumina și eu, ca asceții ascunși în grote pe care le vezi scânteind de departe, pur și simplu prin pereții de piatră… Poți tu. Pot ei. Nu pot eu.
Sunt slabă, sunt bleagă, nu mi-a ajuns niciodată voința, nu mi-a prisosit dârzenia. Azi i se zice determinare, cuvânt care nu-mi place. Orice nume ar avea, n-am drum spre ea.
Mă îmbuib, nu postesc, ba nici mâncare „sănătoasă” nu mănânc. Mi-e rușine? Crăp, da, de rușine. Și-n timpul ăsta, aud că au ajuns să fie zece mii autotrofii în lume! Cei ce se hrănesc cu lumina din ei, nu cu energia alimentelor…
Și totuși râvnesc spre Duhul. Râmnesc. Și nu ne tragem de la Râm, cum ne închipuiam și o tot țineam așa în mod fals. Dar asta-i altă treabă. Cu totul și cu totul alta. Sunt speriată de cât de nevrednică mă aflu și adopt ton șugubăț, autozeflemeaua. De câte ori n-am scăpat astfel…
Mărturisesc cu greu, nu cu ușurință, că sunt… Nătăfleață așteptând să-i pice para mălăiață.
Și numai când mă gândesc că Duhul Sfânt e figurat în icoane, la Cinzecime, printr-o… pară, o pară de foc, care coboară peste apostoli și ucenici, mă ia cu rușine și mai mare. Acestei stări ale mele i-au spus Părinții pustiei, pe bună dreptate, visătoreală. Să stai trântit în iarbă, cu ochii la nori. Și nu sub mărul gnostic, al cunoașterii, ci sub un… păr! Un păr.
Mi-am făcut… catedrala mea a Mântuirii Neamului. În curte, sub mesteacăn. Nu-i măr, nu-i păr. Sunt trei mestecenii mei și-i bun loc de așezat un hamac. Cu capul plecat spre rugă. Dar plecat pe spate, că stai astfel și privești prin țesătura de ramuri, în sus. Norii trec prin sita frunzișului, soarele se cerne, razele se strecoară mângâios. De te prinde înserarea, ai parte de stele născându-se cât nisipul. Tot mângâios. „Împărate ceresc, Mângâietorule…” Nu e blasfemie, e templu. Stau și con-templu. În adâncă trândăvie. Nu-i catedrala neamurilor, e catedrala ramurilor.
Credința noastră românească, de-i zicem strămoșească, e a bucuriei. Simțim Mirele împreună cu noi… N-am ieșit din starea de nuntă, poate pentru că, aici, natura e atât de darnică, de îngăduitoare. Suntem pe cruce, dar cumva în centru, nu tindem spre verticală, nu ne întinde orizontala. Nu suntem trași într-o parte sau cealată, spre a ajunge sfâșiați. Războiul Nevăzut, adevăratul, jihadul tău cu nimicnicia ta, are un aer mai blând. Sau mă-nșel eu pe mine, spre a-mi da dreptul la gustarea păcii? Inima e moale, mai catifelată, sufletul nu-i secătuit, nici sec. Are un soi de umezeală, dar poate nu-i niciun merit, ci curată patogenie. Un infantilism cronic.
Sunt smochinul care n-a rodit. Dar simt că stă s-o facă, deși i-a trecut vremea. Nu-i uscat. Nu știe însă cum să rodească… Sau încă nu, n-a aflat, atâta tot. Are ochii măriți și privește, absoarbe… Nu pricepe ce-i cu el, fiindcă bogăția grădinii îl zăpăcește, apoi soarele, vântul. L-au zăpăcit tot timpul. Nu s-a adunat în sine. Nu s-a mișcat din sine. Totul i s-a rotit în jur. Ca cireada de stele în jurul Polarei. Mare e grădina ta, Doamne. Atâta poate să spună. Și frumoasăăă… Ajunge?!
Zăpăucul de smochin nu vede nici o părăginire. Are orbul găinilor? Nu-nțelege că i se cere trudă ca să-și curețe grădina. Să smulgă bălăriile. Păi de ce, nu-s tot verzi? Fiindcă pe urmă – se zice – vor veni păsări măiestre și vor cânta în el. Dar dacă el deja le aude? Atunci?
Pune-l va Domnul pe foc că i-a trecut timpul rodirii?
Da, s-o facă. E drept așa. Își pleacă el, smochinul trândav, capul.
De-ar fi să-l atingă însuși Iisus, s-ar usca pe loc. Să ardă mai bine…

 

 

C.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg