Pur și simplu. Chiar așa. Numai că e vorba de… homeopatie. Să n-o luați, dragilor, drăguților, drept pledoarie. Veți vedea că, de fapt, e o confesiune. O mărturisire, de-a dreptul o luare a… inimii în dinți.
În fond, ce ar fi de mirare că unii socotesc homeopatia – „medicina viitorului”, iar alții, dimpotrivă, – „o rămășiță pseudo științifică din vremea alchimiei”? La dat cu pietre, fără-ndoială, suntem mai toți maeștri. Eu strâng pietre și le pun în buzunărel. Buuun, numai că ea, homeo asta, se vădise de folos din întâiul moment când omul s-a aplecat asupra altuia picnit de boală. Astăzi se socotește că autentificarea, certificatul homeopatiei e dat la începutul secolului XIX, când dr. Christian Samuel Hahnemann și-a redactat „Organonul”. Nu înseamnă că el este și întemeietorul. Ci, ca de atâtea ori prin vremuri, e numai marele Redescoperitor. Al tăciunelui de sub cenușă, într-o vatră străveche, bineînțeles. El pune doar baze teoretice, în termeni științifici, și organizează… nemțește o materie care pulsa mai mult empiric. Și, tot ca de atâtea ori în istorie, nu lucrarea scrisă de erudit a crescut brusc aprecierea pentru remediile homeopate, mai ales minerale, dar și vegetale, animale… Vestea s-a dus, pentru că, în timpul epidemiei de holeră din 1831, cu leacurile lui s-au vindecat spectaculos mii de oameni. Cei condamnați, firește, la un sfârșit oribil. Cum să nu facă valuri? Hahnemann tradusese, în 1790, „Materia medica”, o carte a altui doctor, scoțian, care descria, între altele, simptomele intoxicației cu chinină. Erau aidoma cu cele ale malariei, boală ce se vindecă doar cu chinină. Părea un detaliu, dar, ași!, era Evrika. O observație în stare să producă declic și, bravo lui, Hahnemann a percutat. Tăciunele a redevenit vâlvătaie, pentru că avusese ochi de văzut, urechi de auzit, minte să înțeleagă… Între malarie și chinină era așadar acel „cui pe cui se scoate”, vorbă isteață populară.
Astăzi, se practică în 80 de țări, dar, oficial, homeopatia e recunoscută doar în 17 state, printre care România, desigur. În Rusia, există clinici și farmacii speciale încă de la mijlocul secolului XIX, după trecerea holerei. Iar biserica i-a stat alături neclintit. Așa cum povestea un profesor universitar de la Sk.Petersburg, chirurg de seamă și medic homeopat, dar și preot, Părintele Serghie Filimonov. A dezvăluit cum sfinții vremii își îndemnau credincioșii să apeleze la astfel de remedii benefice și simple. Iată-i pe Sfinții Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Serafim al Leningradului și Ioan de Kronstadt, binecunoscuți. Absolut impresionant e că, uite, se reînnoadă acea undă de sacru, care a întovărășit dintotdeauna la începuturi dorința de a-ți ajuta semenul în suferință. În vechile bolnițe mănăstirești, negreșit, se făcea homeopatie.
Coborând în timp, pe o potecă lungă, ajungem la Esculap, Aesculap, Asclepios, cel ce era în Pantheonul grec zeul vindecător, marele premergător al medicinei. A fost sigur homeopat. E înfățișat totdeauna alături de un șarpe, purtător al otravei lecuitoare. Blând, bărbos, solar. El, nu șarpele, sigur. În Iliada e zugrăvit ca simplu medic, personaj al epopeii. Fiu al lui Apollo cu Arsinoe sau Coronis, fusese crescut de Hiron, centaurul taumaturg. De la el a deprins această artă, îndemnat s-o practice mai ales noaptea. A izbutit să întoarcă din moarte destui suferinzi, ceea ce a înfuriat pe Zeus, care l-a fulgerat. Dar oamenii i-au ridicat temple, în care preoții sacerdoți erau medici. Cel mai cunoscut sanctuar al său se afla în Epidaur. În insula Kos, acest cult inițiatic era săvârșit de tatăl lui… Hippocrates. Hipocrat, adevăratul părinte al medicinei, făcea așadar operă sacerdotală împreună cu tatăl său, de la care a învățat anatomie. Apoi, a fost medic itinerant. Unde? În… Tracia, dar și în Tessalia și Macedonia, prin preajma locului. Se cheamă c-am fost binecuvântați?
Cunoștințele homeopate s-au întregit și s-au răspândit. Însăși denumirea e din greaca veche. „Homoios” – asemănător, „pathos” – suferință. Antidotul extras din otrava șarpelui, povestea lui Esculap sau povestea chininei, peste care a dat Hahnemann, și-au continuat drumul. Dar Hipocrat este cel care a vorbit primul despre „fluide vitale” și a distins trăirile de rațiune – „pneuma logisticon”. În secolul V î.Hr., pe vremea lui Pericle. Ce lume fascinantă, nu?
Urmează un mare gol de informație, nu prea mai putem ști ce și cum, dar, sigur, homeopatia nu murise. Țâșnește la suprafață abia în Evul Mediu, în veacul XV d.Hr. Și încă, cum. Personajul cheie este fabulos. Un renascentist uluitor. Cel ce s-a autodenumit Paracelsus. Dar de ce s-o fi făcut? Cel ce se numea, bombastic, Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus de Hohenhaim de ce să fi ales să fie para Celsus, „alături” de Celsus? Acesta din urmă, Celsus, fusese un gânditor platonician, enciclopedist, trăitor între 25 î.Hr. și 50 d.Hr., în Roma, pe vremea lui Tiberiu. Pe muchia dintre ere… Virulent necreștin. Este cel care a „născut” o expresie controversată și astăzi: „Crede și nu cerceta”. Pur și simplu, piatră în baltă, pe care înțelepții întruna vor s-o scoată și acolo a rămas, la fund. A rămas cunoscut și prin aceea că Origen, acel faimos filosof al creștinismului timpuriu, a scris o lucrare fulminantă, dizolvatoare, „Contra lui Celsus”. Unul zice: „contra”, altul zice „para”… Dar Celsus era și medic. Posibil, homeopat. Și acesta ar putea fi motivul alegerii numelui, de către Bombastus al nostru. Nu se știe. Ceea ce se știe e că formularea principiului homeopatiei este, desigur, de data asta, în latină: „SIMILIA SIMILIBUS CURANTUR”. La rândul său, Paracelsus a consemnat în al său „Opus Paramirum”: „Ceea ce vindecă un lucru își poate exercita puterea vindecătoare asupra unui lucru asemănător.” Și apoi, opera sa e de asemenea, „para”, alături de miracol – „mirum”. Pe aceeași cale, tovarăș de drum.
Theophrastus s-a născut în Elveția, la 1493 și a murit la Salzburg, în 1541, tocmai când începuse să triumfe, după ce fusese lung timp atât de urât de confrații săi medici și de farmaciști. Pentru că trata săracii fără bani, pentru că solicita să i se trimită lui cazurile iremediabile și dovedea că homeopatia le poate birui și pentru că, aflat la Basel în funcția de medic-șef, ceruse să controleze farmaciștii, ca aceștia să nu mai pretindă sume exagerate și să le verifice puritatea substanțelor.(!) Prea destul. Era socotit dificil, orgolios, arogant, de nesuportat. Probabil și era cu unii, destui. În schimb, cu oamenii simpli, nu. Înțelegea că are de învățat de la cei neștiutori de carte și o făcea. Stătea în hanuri, la mese, cu vagabonzi, cerșetori, gropari, călăi sau moașe, ghicitoare, prostituate, țigani și ciobani, bărbieri, hoți, lăutari sau saltimbanci, bufoni și menestreli. Declara că învață din Cartea Naturii și se considera – D.D. – doctor al Divinității! Ca și Hipocrat, a fost medic itinerant mai întâi, ajungând în India, dar și în Suedia, la ruși, dar și la tătari. Captiv al Hanului o bună vreme, a călătorit cu fiul său și s-a inițiat în învățăturile Orientului, total necunoscute atunci în Apus. Dar a fost și filozof, și teolog, și astrolog, și alchimist, și fizician, și botanist. Ajunge? Este cel ce a instituit iatrochimia, socotind că, odată dezechilibrat chimismul fenomenelor fiziologice ale corpului, se instalează starea de boală. A susținut primul folosirea mineralelor și compușilor chimici în medicină. Ce mult s-ar distra astăzi auzind cum se tot vorbește despre… chimismul iubirii. Nu vă-ndoiți, nu?
Medicina a studiat-o, alături de Copernic, la Ferrara, cea guvernată de Lucreția Borgia. Minte luminată, Paracelsus era în total acord cu preotul polonez care considera că nu pământul e în centrul cosmosului. Cum să nu fi fost? Se bucura și de prețuirea lui Erasmus din Rotterdam. Alt savant scrupulos care nu aprecia ușor meritele cuiva. Ei, ce vremuri! Faima însă i se datora tratamentelor izbutite, de fapt miraculoase. Bolnavi irecuperabili plecau de la el sănătoși. Și, asta, în termen scurt. Arhivele orașului Nurenberg dețin astfel de documente. Seamănă cu Hipocrat și prin aceea c-a fost ucenicul tatălui său. Tatăl, magister și prieten, l-a deprins cu științele, medicina, chirurgia, etica. Iar abatele mănăstirii Sf.Iacob cu alchimia, astrologia și magia. Ce lucru caraghios, asta-l umbrește pentru noi pe Paracelsus, când și Newton era alchimist, dar în taină… Oamenii când nu înțeleg, blamează. Cel mai des.
Credința sa fermă era aceea că „Dumnezeu nu a lăsat niciodată o boală să apară, fără să creeze și leacul pentru aceasta… Pe pământ se află întreaga medicină, dar nu există cine s-o recolteze. Când vor veni adevărații secerători, vom vindeca și orbii și leproșii. Nu vom mai declara «iste morbus est incurabilis», ca să ne ascundem prostia și falsitatea”. Merită admirație Paracelsus, nu? N-o să puteți nega și de veți vrea. Să n-o faceți, că sar în sus!
La fel cu Luther, dar înaintea lui, a ars în public o bulă papală și manualele învechite ale lui Galen și Avicenna! Și tot înaintea lui Luther își dicta studenților lucrările în limba germană, nu în latină, cum se practica. Cu forță, cu ostentație. Averea găsită la moartea sa conținea doar trei cărți, atât. Biblia, un comentariu al ei și un studiu de medicină. „Eu am intrat în templul cunoașterii pe ușa Naturii. LUMINA ei și nu lampa unei farmacii sau ușa… oficială a lui Galen mi-au luminat calea. Cartea Naturii scrisă de degetul lui Dumnezeu. (…) Niciodată nu voi dori să trăiesc confortabil și nici să mă îmbogățesc. Fericit este acela care umblă de colo-colo, neavând asupra lui nimic căruia să-i poarte de grijă.(…) Cititul nu te poate face niciodată medic. Medicina este o artă și cere practică. Iar înțelepciunea medicală e dată de Dumnezeu.” Pur și simplu, te poți îndrăgosti de el! A fost întemeietorul gândirii libere în știință. Este socotit părintele toxicologiei moderne. „Toate substanțele sunt otrăvuri, doza face diferența”, spunea. Un reformator îndrăzneț, dar profund credincios. Om fascinant.
„Credința este forța vindecătoare a tuturor bolilor. Dacă am fi conștienți de puterea lui Dumnezeu din noi, nu am da greș niciodată.(..) Dumnezeu e cel ce îl va trimite pe medic la bolnav. Dacă un pacient se vindecă urmând sfaturile unui medic, înseamnă că a fost trimis pentru că merita, era momentul să se însănătoșească. Dacă acele cauze spirituale care au produs boala n-au fost înlăturate, Dumnezeu nu-i va trimite medicul.” Respirăm adânc și ne uimim.
Pare a fi în spiritul ultimelor ziceri, când, de fapt, e invers. Diferite arii culturale ale lumii din secolul XXI se apleacă acum asupra acestui mod de gândire. „Șarlatanul studiază maladiile în organele bolnave, unde nu găsește altceva decât efectele, rămânând ignorant în ceea ce privește cauzele. Adevăratul medic studiază cauzele, investigând universul uman (…) Cunoștințele cele mai de preț sunt legate de dragostea față de om”. Lipsa ei e fatală, îmbolnăvește… Dragoste, dragostea față de om. Ar mai putea fi altceva de spus?
Vasăzică, principii străvechi încep să fie prețuite. Stimularea capacității de vindecare, prevenirea, la cei predispuși. Și, mai ales, privirea omului ca întreg, nu ca un puzzle de organe. Personalizarea pacientului, tratarea lui și nu a bolii pe care o poartă.
Totuși, sunt destui cei care se împiedică de extrema, excesiva diluție în apă a remediilor. Poate că o fac din ignoranță, din respingere automată. În fond, noțiunea de moleculă nu se cunoaște chiar așa de mult timp. Dar fiece moleculă de apă se încarcă deplin cu informația din remediu. Transmisă apoi la nivelul fiecărei celule din corp. Fizica cuantică, informatica au venit să confirme teoria de bază a homeopatiei. Interesant, aproape hilar, s-au conferit, la un moment, unui chimist francez două premii „ig Nobel” (ignoble!). Pentru preocupările sale față de memoria apei. Apoi, a apărut doctorul japonez Masaru Emoto și a dovedit, prin anii 90, că din apă, prin înghețare, se formează cristale absolut diferite în funcție de informația ce i s-a dat înainte apei. Care se întipărește în ea, pe care o reține. Rugăciune, muzică armonioasă, cuvinte pline de căldură, lumină, sau, dimpotrivă, agresive, cu ură, vibrații negative… dau cristale pe măsură. Sau atunci când, în apă aflată în două vase, încărcate cu idei opuse, antagonice, fierbi orez, cel „negativ” va mucegăi imediat. Despre puterile Aghiazmei mai are rost să vorbim? Dacă unii continuă să nu creadă, se pare că-i privește personal! Absolut personal.
Părintele dr.Serghie Filimonov povestea despre un experiment al Institutului de Microbiologie „Louis Pasteur”. Au contaminat niște animale cu Escherichia Coli, o bacterie mârșavă, greu de stârpit. Apoi, au administrat un vaccin homeopat. Se pare c-au avut parte de placebo animalele, întrucât s-au vindecat. Nu se știe însă cum funcționează placebo animalier, pentru că astfel sar în sus detractorii: „Placebo, e placebo, umblați cu cioara vopsită!” Ce să mai zici?
De curând totuși, a început să se afirme, da, că homeopatia este medicina viitorului. O terapie informațională. Paracelsus, că nu pot renunța la el, oricât ați zice… iar?!, afirma: „Nici o disecție a unui corp nu poate evidenția puterile vindecătoare ale acestuia când era viu. Tocmai esențialul scapă.”
Și cei ce practică biorezonanța și se conectează la informația energetică au astăzi multe de spus. Poate nu e de loc un fleac că Valeriu Popa, acel inginer-vindecător, despre care, uimitor, continuă să se vorbească, se ralia homeopatiei. Obișnuia să zică despre remedii că sunt trezitoare, un fel de… bobârnac în calea spre vindecare. O îmbărbătare a organismului, o fortificare. Un soi de: Hai, pornește… O faci și ajungi. Ușurel, cu binișoru, împins de la spate. Și nu e miracol defel.
Nici faptul că, iată, iese la iveală c-am viețuit atunci, cândva, în acel veac XV, poate XVI, și mă îndrăgostisem moartă-coaptă, nebunește, fără scăpare, de bizarul, fulminantul, pârlitul și arogantul, extraordinarul meu Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus Paracelsus. Și n-a fost de hohă, (de Hohenhaim), ci total, existențial, subliminal.
Vă privește ce credeți. Nu mai puteam ține ascunsă iubirea mea măcinătoare, secătuitoare. Gata, respiiiir.
C.S.