Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolina dintâi…

Cartolina dintâi…

Cum aș putea să mă adresez? Cum să-ți spun? Micul meu Prinț. Așa.
Care din cele trei ești tu? TU…
Uite, se zbat încet-încet trei mici frunze înmănunchiate pe-o ramură. Chiar la geamul meu. Vibrează nevăzut. Aproape nemișcate. Abia când le sorbi atent cu privirea, le scalzi în apele ei, atunci când stărui, le poți prinde tremurul. Pomul întreg e despuiat, pustiit de orice urmă de verde și de viu. Nici uscături nu mai sunt. S-au scuturat toate. Crengi goale, răsucite, țipă spre cer. Crenguțele chircite par gheare. Gheare ce vor s-apuce o fărâmă de soare. Fie și din cel cu dinți. Și ele, cele trei, ce caută acolo? … Dăinuie atât de bizar. Ce le mai ține? E și vânt. Uneori, vântoase care-mi zgâlțâie năpraznic oblonul. Par să vrea să-l scoată din țâțâni cu totul. Șuieră de zici că-i viscol. Alteori, chiar e. Crivăț siberian. Dar frunzele continuă să stea într-un fel de cuib, oază de liniște. Și eu care nici nu le băgasem de seamă… Pur și simplu. Sunt uluită. Nu mă știam orbete. Să zic că, dimpotrivă, uneori mă credeam văzătoare? De lucruri de taină? Nu zic. Nu mai îndrăznesc. Aproape am roșit. Niciun aproape, până-n vârful urechilor m-am înroșit…
Acum le văd. Vă văd, frunzișoarelor! Doar acum, în clipa asta, când mi-a venit un chef, un dor, o ispită, o chemare să Te chem. Pe Tine, Îngerul meu. E-nceput de an și cu cine aș putea vorbi cel mai bine? Nesmintit, doar cu Tine. Ne cunoaștem doar de demult… Dintotdeauna?
M-am îndreptat fără să vreau, neștiut, spre icoana cu Troița. Rubliovul. Pe peretele de la răsărit, firește. Și-am șters, în drum, colțul de fereastră cu privirea. A, cei trei îngeri pictați, Treimea lui, nici n-au ajuns să mi se așeze-n față, c-am înmărmurit. M-am răsucit spre afară, spre copacul desfrunzit, și brusc m-am sfiit. Voi, frunzelor vii, voi peloc ați tresăltat, ați fremătat, ați vibrat. De parcă mi-ați făcut cu ochiul. Sau m-ați fluierat ștrengărește, puștește. M-ați îmbiat. Și parcă îmbunat. Oare mă vegheați? Mă pândeați? Cu asta vă îndeletniceați? Am rămas agățată, captivă. Încleiată. N-am mai plecat lung timp de acolo. Am înțeles. Ei bine, da… Aici erai. Nu în altă parte. TU. Dar care să fie, să fii Îngerul?! Mă uit țintă, cu ochii măriți. Simt chiar foșnetul. Puiule, micul meu Prinț, care ești TU? Din cele trei fremătătoare. Care? Trei, ca în Rubliov. Și asta e de băgat la cap, la scăfârlie, la scufiță. Ești trei…
Dar noi toți te credem Unul. Fiindcă, da, așa mă adresez Ție. Prințul meu! Micul meu Prinț. Sigur că nu mă preocupă ierarhiile cerești, căprăriile din armata angelică, nu. Totul e doar personal. Negreșit, o iau personal, în dauna vorbei cu care ești bătut la cap – „n-o lua personal”… Ba da. O iau. Numai astfel.
Vezi, când eram copil și fusesem învățată rugăciunea „Înger, îngerașul meu”, o rosteam un pic, hm, cu nasul în jos. Cu năduf. Bodogănită. Învălmășită. Trebuia să fiu îndemnată, împinsă de la spate. Eram pusă să repet: „eu sunt mică, tu fă-mă mare,/ eu sunt slabă, tu fă-mă tare,/ eu sunt rea, tu fă-mă bună”… N-aveam habar că vorbele din urmă erau în plus, adăugate anume pentru mine. Poate nici măcar asta nu fusese intenția, ci acea strecurare, inoculare a cuvenitei stări de vină. Vină cu care vii… O ho ho… Tot neamul omenesc era picnit de hiba asta. Nu știam, nu mi se lămurea. Eram datoare să… Nu-mi picase bine. Mă îndepărtaseră de Tine cuvintele cele penitente. De Tine. De teribilul mesager, ajutor, păzitor, îndrumător, veghetor, străjer, sprijin. Pe vremea aia erai puternic, chiar măreț. Mă copleșeai. Spuneam rugăciunea cu supușenie și năduf. Să mai înșir câte toate? Nu te simțeam gardian, nu informator, nu temnicer. Torționar nici atât. Și totuși… Câtamai lipsa n-am resimțit apoi în golul ce mi se lățise-n jur. Până ce nu mi l-am recăpătat pe Înger. Pe Tine, adică. Acel banal – „eu sunt rea” chiar mă înrăise? E de crezut. Odată rostit făcuse valuri, ochiuri în apă? Sau căzuse afund bolovan? Și trebuia clintit de acolo?
Te-am recâștigat însă.
Chestia e că nu știu când, nici cum. Din seninul seninului. O vreme începusem să-l percep frățior pe Înger. Da, piciule, da, șmecherul meu frate. Ce de prostii nu făceam împreună. Năstrușnicii, năzbâtii de numa-numa. Te simțeam la umăr și nu-mi păsa de urmări. Aveam platoșă. Eram grozavi împreună, așa să știi. Imbatabili. Cum ai răsărit în coasta mea? Sau… din coasta mea. (!) Chemat? Oare? Nu-mi amintesc. Mi te-am meritat? Hai să fim serioși. Nici vorbă. Nu mă simt de vină, nici divină. Nu-s răspunzătoare de venirea ta. N-am pricinuit-o eu. A fost pe șest, pe mutește, hoțește. Chiar așa… Tu ai vrut-o. Se pare că ăsta-i adevărul. Ha Ha, dar ce-i adevărul? Marea întrebare a timpurilor.
Și acum, iată-mă, nu te mai simt frate, tovarăș, camarad. Deși cred că mi-ar prinde bine, de. Uită-te atent la mine. Ce vezi? M-am schimbat? Eu? Sau TU? Fără sens întrebare. Mi-o trece cu vederea, rogu-te.
Am impresia că, tot stându-mi prin preajmă, m-ai îmbolnăvit. M-ai contaminat cu meteahna ta. Mi-ai inoculat menirea, hobbyul tău. Nu sta pe gânduri, așa e.
Deodată, trăiesc cu impresia că ești cu mult mai fragil și nevolnic, vulnerabil și sperios, ceea ce mă-mpinge să devin ocrotitoare și, hm, fug de asta. Cum, Doamne iartă-mă, să oblojești un Înger, fie și pui? Pricepi, micul meu Prinț? Din fericire, ceva-mi spune că, totuși, n-ai nevoie cu adevărat de grija și responsabilitatea mea. Totul e o părelnicie. Pare că doar de compasiune ai trebuință. De empatie. Înțelegere. De asta, poate da. Să-mpărțim, să ne-mpărtășim belele, asupreli, neliniști, spaime, tristeți. Mai ales bucurii. Să le hăpăim dimpreună. Eu doar să cred că văd de Tine… Să mi se năzărească. Să mă amăgesc cum c-aș face-o. Și asta mă va-nfiripa. Să mă avânt să te mângâi. Și bine-mi va fi. Ai o piele mătăsoasă de aer aurit. Și miroase a lapte acru cu vanilie, ca ceafa unui bebeluș. Când îți îngropi nasul în ea. Atâta vreme cât n-am habar că e o fantasmă atingerea asta, e perfect. Și bineînțeles nu e. Nu e o iluzie, o nălucire.
Fără măcar să deschid geamul, simt luciul, frăgezimea de frunze abia desfăcute din muguri. Invoalte. Rotunjite ca mici evantaie ce tocmai se deschid. Răsar împreună. Foile verzi. „Tri cartî, tri cartî” din „Picavaia dama” lui Ceaikovschi, bineînțeles pe textul lui Pușchin. Cum altfel? Și mă trezesc c-aud muzica, atât de dramatică… Dacă-i teatru, teatru să fie! M-aștept cu nerăbdare să-nfrunzească tot pomul, dar nu se-ntâmplă. Doar trei. Trezitoare. De-ar rezista în frigul iernii! De l-ar birui. Fiindcă totul e mort în jur. Mi-e atât de teamă de soarta ce-o vei putea avea. Nu-mi doresc vreun bine, de niciun fel, ci doar ți-l menesc Ție. Iar TU, incredibil, mi-l răsfrângi. Complicat? Aș! Mi-e limpede c-ai inventat totul, m-ai păcălit, numai și numai pentru a mă simți, deodată, puternică. Mare ghidușie. Ce-ți mai dă prin cap!
Și, să vezi, amintirea mea cea mai stranie, ca să zic așa, și-n același timp cea mai emoționantă și frumoasă, deși deloc și defel nu-i numai astfel, se leagă de … Tine. Un bărbat trăgea să moară, adică trăgea să mai întindă de ața vieții. Era în plinătatea minții lui, dar copt de un cancer. I se numărau zilele și orele. Refuzase să fie credincios, să creadă-n Dumnezeu de-a lungul vieții. Se înfruptase mereu din raționalitatea lui și învârtise vorbe de duh, de persiflare, deseori autoironice sau, uneori, sarcastice. Mai ales ca reacție cu batjocoră la adresa nevestei lui, atinsă aprig de morbul bisericilor. Și, intrând acolo în casă, ce să văd? De fapt, am și rămas un pic ascunsă, fiindcă nu-mi credeam ochilor și urechilor. Acel om, destul de falnic, cu prestanță chiar și atunci, bolnav, fost conducător de șantiere și întreprinderi cu grad mare de forță constructoare, stătea-n pat, zăcea nu singur în încăpere, ci mână-n mână cu soția lui. Pentru altcineva ar fi fost firesc. Mie-mi părea miracol… Ea îi era alături, acum, la sfârșit, după ce…
Se rugau împreună! El se ruga! Și spunea, repeta, repeta după ea: „Înger, îngerașul meu, cel ce mi te-a dat Dumnezeu, totdeauna fii cu mine”… Nu e posibil, nu-mi venea să cred, poate orice alt… Dar „Îngerașul”? Asemenea om să spună vorbe de copil? Să se pună în poziția candorii? Cu deplină sinceritate? Ce-i drept, la trăirea asta, din păcate oamenii nu mai pot ajunge rostind „Tatăl nostru”. Deși se adresează cu „Tată”, rămân adulți. Doar Îngerașul le mai trezește puritatea dintâi, ingenuitatea… Așa e.
Ani și ani, scena mi-a revenit în minte și căutam să pricep. Să-mi deslușesc ce se petrecuse atunci. Rămăsesem fără grai, de uluire. N-aveam nici o îndoială, dar niciuna, – doar îl cunoșteam prea bine și profund, simțeam ca el, ne asemănam – că nu era vorba despre prea omeneasca teamă. Nu. Bărbatul înțelesese în sfârșit care era rostul trăirii. În clipa lui de prag. Venise peste el o străfulgerare. TU, Îngerul meu, micul meu Prinț firav, îi vărsaseși pe cap o oală cu lumină. Atinsese din nimic, ca nimic, smerenia pentru care luptă asceții zile și ani. Se-mbăia în lumina aia. Din care TU presari scânteioare și altor năpăstuiți. I-ai spart-o în capul lui căpos. Oala cu lumină. Avea și caimac de lumină. I-o turnaseși lui, cel ce-i respinsese atingerea o viață întreagă. Și a fost destul numai o clipă. Aferim. Sau, cu nițică umilință la rândul meu, s-ar cuveni să zic mai bine Amin.
Amin și-n anul ăsta, douăzeciul, pe care-l deschidem acum spre a-l trăi. Ca pe un pepene. Ca pe o burtică la cezariană. Amin, amin.
TU, puiule, Prințule, cât har mi-a dat atingerea de Tine, frunză întreită. Verde în plină iarnă. Nici nu știi. Sau știi? Voi vâsli, voi pluti, voi înota, fără să am deprinderea asta, prin orice fel de ape douăzeciste… S-o cred?
P.S. Iar scena aceea s-a petrecut aidoma și era vorba despre părinții mei. Dumnezeu să-i odihnească. El, îndată ce a intrat în starea de curățenie a copilului ce fusese, a plecat Dincolo ușor-ușor. S-a petrecut pe sine ca o umbră. S-a prelins. A strâns mâna, de data aceasta pe a nepotului iubit, și s-a dus. Degeaba băgaseră destui groaza-n mine că sfârșitul e cumplit la cancerul de plămâni. N-a fost. Pur și simplu, el s-a desprins simplu. În liniște. Vorbind. În șoaptă, da. Știind prea bine ce se întâmplă. Nu fără regret, nu. Ar fi absurd s-o cred. Și mare prostie s-o spun, s-o susțin. Dar împăcat. Strângând mâna băiatului, până ce atingerea lor s-a înmuiat, a pâlpâit, s-a stins… Băiatul care venise atunci de la școală. Pe care îl așteptase…
Și cine știe – înțeleg eu abia scriindu-Ți, dar chiar înțeleg? – de aceea se poate să mă adresez Ție, Îngerule, Prințule, ca unui pui al meu. De la diminutivul, alintul din rugăciunea „Îngerașul”? Da, cine știe… Oricum ar fi, îmi dă căldură. Și altceva nu mai e de spus. Deși ar fi. Poate de aceea, spun din nou, iată, te-am văzut în frunza întreită. Pentru că, odată cu trecerea prin vârste, a mea desigur, crescându-mi anii, tu ai …scăzut. De la străjer, la frate, la prunc. Trei. Fabulos.
Și-mi mai trece prin cap năstrușnicia că, de-ndată ce voi pleca și eu Dincolo, o să rămâi… stingher. Cum și de ce, nu știu. Doar că n-o să-ți mai vină să ocrotești pe altcineva. Pur și simplu. Misiune îndeplinită, chiar de n-a mers deloc strună, ci târâș-grăpiș? Osteneală? Lehămetiseală? Nu, asta vreau să cred că nu. Nu încape între noi…
Iar pe voi, frunzișoarelor verzi în plină iarnă, vă va ajunge, poate, sorocul să zburați de pe ramura aia. Să vă ia în sfârșit vântul. Pe sus. Și să vă duuucă. Poate nu un vânt tăios, până la os. Ci unul lin-pelin, cu miros de rozmarin… Ca un rămas bun, de care să știm doar noi. Amin.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg