Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolină feminină

Cartolină feminină

Dragile mele surate, vreți să fiți un pic atente?
Muereasca e numele unui sat. Și anume în Oltenia, în Vâlcea, la poalele Frăsineiului cel legat prin blestem de arhiereu, să nu-i fie călcat pământul de picior de femeie. Și s-au petrecut parascovenii triste din pricina asta. E Frăsineiul un fel de pui de Athos, mânăstire specială. Sf. Calinic de la Cernica, ajuns episcop în Râmnicu-Vâlcea, după ce trecuse prin Athos, a pornit tăvălugul… Fusese uns ieromonah, în 1813, îndată după „ciuma lui Caragea-Vodă”, boleșniță care ucisese și mulți preoți… Flagel pe care am ajuns să-l tot pomenim acum din pricina „prietenosului” virus din 2020. Deh! Deosebit a fost Frăsineiul și în anul secularizării averilor mânăstirești de către Alexandru Ioan Cuza. La cererea Sf-lui Calinic, domnitorul a făcut o excepție. Singura. Și bunurile Frăsineiului, nu multe, firește, n-au fost știrbite. Astfel, viața de obște pusă la cale acolo, cea cu pravile și canoane austere, a continuat și ea neștirbită, neostoită până astăzi. Cinste lor, viețuitorilor. Deși ceea ce e păcat nu trebuie hotărât nici pe departe prin dogme. Au fost și sunt văzători în duh, care, aflați la căpătâi de muribund, au putut pricepe cu uimire că nu ceea ce ne-am obișnuit noi să numim păcat chiar este altfel. Nici vorbă. Se pot naște nesfârșite discuții, dar nu despre asta e vorba acum.
Un prieten poet ce-a stat o mică vreme oaspete la mânăstirea Frăsinei, mi-a povestit că mâncărurile de la trapeză erau… negustoase cu asupra de măsură și nu-ți venea cu niciun chip să te îmbuibi. Ce bună lecție pentru nutriționiști și curele de slăbire. Dar noi cam trăim pentru a mânca, nu? Închipuindu-ne vițăvercea… Că mâncăm, pentru a trăi. De aceea ne-am și burdușit cămările mai acum…
Dar la Frăsinei, precum mai ales la Pătrunsa, în munții Builei, mânăstire fără electricitate, semnal de telefonie sau drum pietruit, nici apă curentă, tot în Vâlcea Olteniei, apoi odinioară la Poiana Mărului, la peștera Teodorei de la Sihla sau la Daniil Sihastru, la Antonie de la Iezer și mai unde, poate la Râmeți (eremiți…), nu se întâmplă alta decât taina isihasmului. Forța ce ține-n viață lumea ortodoxă. Și lumea întreagă, îndrăznesc să cred. N-am a crâcni, nu pot decât să-i prețuiesc, așa cum sună o străveche expresie – cu nețărmurită admirație… Anahoreții se roagă neîntrerupt, se nevoiesc, se ostenesc, adesea se retrag în locuri neștiute, de nepătruns. Ne susțin pe noi toți.
Mi se pare totuși ciudat, ba chiar de tot hazul că acea comună, Muereasca, se află tocmai acolo și se numește astfel. N-o fi întâmplător, nu? Hotar pe care nu-l poate trece oricine. Dintotdeauna, m-a amuzat teama bărbaților că nu-și pot ține firea și pofta, în preajma femeilor, bieții de ei, de-au avut nevoie de astfel de opreliști aspre, severe. De fapt, desigur, aici e cheia. În slăbiciunea lor. Așa că au pus în cârca muierii porniri diavolești și văleu ce de blestemății, sadisme și cruzimi le-au mai făcut prin evul mediu. Toate babele tămăduitoare, cele ce culegeau buruieni de leac, au avut soartă cumplită atunci. Și câte altele. Au pierit șamanițele vindecătoare și toate știutoarele, cele ce veneau din matriarhat.
Undeva în Viețile Sfinților, e o istorioară cu un episcop întovărășit de mulți călugări, mai mult tineri, ce-și întretaie drumul cu o curtezană. Superbă, sulemenită, învăluită în mătăsuri, cu dâre de parfum în urmă-i, aceasta-i provoacă să lase ochii-n jos sau să-ntoarcă privirile spre într-aiuri. Înroșindu-se într-ascuns bineînțeles. Bătrânul însă i-a certat și i-a îndemnat să ia aminte la cât de mult și-a pregătit ea chipul, ca să iasă în lume, printre oameni, în timp ce ei nu sunt în stare să-și pregătească sufletul. Atunci când se așează la rugăciune în fața lui Dumnezeu, ci o fac adesea mecanic, cu niște rostiri dondănite. Astfel că acestea nu se pot înălța, nu pot ajunge în ceruri, rămân degeaba spuse, cuvinte moarte. Să-i dai lui Dumnezeu-Cuvântul, să-i întorci cuvinte, care nu mai sunt cuvinte, ci vorbe, palavre, seci, goale, deșarte, poate chiar flecăreli, baliverne, crezând că te afli în bună întocmire, vai, ce nemernicie… Uf!
Ei bine, e fără îndoială – așa cred – că ele, femeile, au avut… antene radionice, cum le-am putea astăzi numi, acea rezonanță psihică anume, acea stare vibratorie, de au perceput din jur, din aer, din natură, din cosmos, au pipăit, au intuit nu ideea, ci starea de prezență a lui Dumnezeu. Pe care, aflându-se în peșteri, lângă focul din vetre, au insuflat-o copiilor. Mititeii care le mișunau în preajmă. În vreme ce bărbații vânau, își ascuțeau sulițe, le înmuiau în zemuri otrăvitoare și perpetuau din greu neamul omenesc abia înfiripat.
E vorba bineînțeles despre femeia cavernelor, trăitoare pe vremea lui Ursus Speleus, acum 80.000 de ani, și despre omul de Neanderthal, ale cărui urme s-au descoperit din belșug la noi. Sunt de neuitat fotografiile acelui speolog vestit, Cristian Lascu, din toate albumele sale și mai ales aceea cu patru cranii de urs cavernicol așezate în forma unei cruci, spre cele patru puncte cardinale, sub o boltă magnifică de peșteră, pe care el a numit-o „Altarul”. Străjuite de stalactite și stalagmite, ca stâlpii templelor. În copilărie, un călugăr bătrân îi spusese lui Cristian că Dumnezeu a făurit grotele și el tare a vrut să afle cum a fost asta și s-a apucat, de puști, să le cutreiere. Se pare c-a aflat cum…
Așadar, femeia. Mai precis, mama. Ea a pus semințele credinței în puii de om. Cum au rodit, e cu totul altceva. S-au transformat în fel și chip. Odată cu răspândirea, cu migrarea ființelor cu măciuci. S-au împrăștiat, s-au neasemănat cu vremea, de nu-ți mai vine să crezi că au același punct de izvorâre.
Și iar, nu pot să uit cum am rămas fără aer, citind la Sf. Grigorie de Nyssa, în volumul VI al Filocaliei – pe care mi-l împrumutase Părintele Sofian de la Antim – că Dumnezeu a creat neamul omenesc, știind că din sânul lui va răsări acea porumbiță a purității, Fecioara Maria, ce-l va aduce pe lume pe Fiul-OM, Iisus Mântuitorul, Christos…
Așadar, muierea. Iată la ce m-am trezit eu a mă pune pe gânduri și a o mărturisi… Fie-mi iertat. E cu putință?
Trebuie să spun că cel mai tare m-au fascinat învățăturile unui mistic german, Jakob Boehme, din veacul XVI, pomenit adesea după călugărul dominican Meister Eckhart, (cu mult înainte, veacul XIII), cel ce spusese: „Dacă un om renunță la o împărăție sau chiar la lumea întreagă, dar se păstrează pe sine însuși, el n-a părăsit nimic”.
Boehme e fiul Ursulei. Așa se chema mama lui. N-am putut să trec peste asta. Și de scris, a scris un tom numit „Aurora”. Fermecătoare, hm, mi s-a părut ideea că Dumnezeu l-a creat pe om, după chipul și asemănarea Lui, pentru a se auto-revela sieși, aflându-se într-un proces de autocunoaștere. Astfel că Adam cuprindea două flăcări. Una arzătoare, impulsivă, uriașă, o dreptate neiertătoare – Tatăl și una luminoasă, dulce, feminină, iertătoare – Fiul. Apoi, ne spune Boehme, la început Adam fusese căsătorit cu Sophia, Înțelepciunea. Dar treptat Adam al nostru devine materialnic și-i slăbește conștiința divină, până într-acolo că adoarme. Atunci, în timpul somnului său, Dumnezeu o creează pe Eva, așa cum bine știm, în încercarea de a reinstaura echilibrul. Ideea asta, a încercării de a…, e posibil să nu te fascineze? Pare constatarea unei… bâlbe?!! Dacă Dumnezeu, după cele șase zile ale Genezei, fusese mulțumit: „Iată sunt bune toate”, l-a făurit apoi pe Adam-omul, creat în a șaptea zi și dăruit cu dreptul de a da nume tuturor celor existente, (precum zice și religia egipteană, cu Nomothetul ei), pare limpede că acest om era androgin. Glandele mamare ale bărbatului sunt un semn. Se pare că Domnul a voit să băgăm la cap asta… Ne-a arătat cu degetul. Ceva s-a-ntâmplat însă de omul nu s-a dovedit vrednic de misiunea lui și a… trebuit creată femeia.
O legendă ebraică vorbește despre Lilith, Luna-Neagră, o primă soață, făurită tot din tină, nu din „coastă”, un fel de Xena-Prințesa războinică. O încăpățânată rebarbativă, arogantă și plină de hybris. O înlătur din aplecarea mea de acum asupra Evei. Ceea ce mi-a plăcut, cum nu?, a fost o zicere a lui Cioran, cum că Dumnezeu, văzând că bărbatul nu-i suficient de singur, i-a alăturat femeia. Câtă amărăciune sarcastică, ai putea spune. Dar poate fi și o banală zeflemea de succes, nu?
Un alt autor, scolastic de data asta, Ioan Scottus (scoțianul) Eriugena, din secolul IX, admirator al scrierilor areopagitice, socotit cu vremea panteist și… eretic, vorbește despre o Geneză 1 și despre o Geneză 2-3. După prima, Dumnezeu se desparte de pământ, lăsându-l în voia lui. Apoi are loc cea de-a doua ruptură, dintre masculin și feminin. „Cuvântul divin are două picioare, rațiunea și revelația”, spunea. Există o cumplită legendă, care ar putea fi și adevărată. Aceea că moartea i s-a tras în urma faptului c-a fost atacat de studenții lui! La curs, pentru ideile ce le susținea. Au sărit pe el și l-au… împuns cu penițele, până s-a prăbușit. Nu s-a mai ridicat. A căzut cu totul la pat…
Mitul androginului – astăzi știu toți – a făcut carieră cu mult înainte. De la Platon citire. De fapt, așa a luat naștere povestea sufletelor-pereche. Zeii ar fi despărțit pe cei într-unul, fiindcă se temeau de forța lor. Erau imbatabili. Aici iar e ceva de băgat la cap. Dar cei separați au devenit letargici, fără poftă de viață și chef de acțiune, astfel că tot zeii s-au văzut siliți să găsească o soluție. Și asta a fost crearea Erosului. S-au pus oamenii pe căutarea perechii. Și unii, norocoși, chiar și-au găsit jumătatea. Pare simplist. Și ieftin de explicat. Rebreanu, în romanul său Adam și Eva, socotește că-i nevoie de șapte vieți de bântuire și abia în clipa morții poți vedea o sclipire în ochii celor puțini care au izbutit. Numai în a șaptea, își dau seama că n-au trăit în zadar. Hm1
Sigur, da, așa e, puterea iubirii e cel mai mare triumf al omului. Dar, mă năzăresc eu să cred, nu numai pentru ideala, râvnita Jumătate. Bineînțeles, „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul”, a răsunat îndemnul-poruncă. De fapt, o Binecuvântare. Întâia. Și ce ne-am mai luat-o-cap de atunci, cât de grozavi și plini de drepturi ne închipuim că suntem.
Sunt atâtea însă de iubit în jur, de la buburuză la cel mai mărunt nor, destrămat, pierdut, risipit pe cer, până la… Dumnezeu însuși. Dac-am face asta cu adevărat, acea stăpânire a pământului ce ni s-a menit, n-ar fi putut niciodată deveni ceea ce i s-a-ntâmplat. Acum… Și nu numai. Se pare că lumea s-a prăpădit și a luat-o de la început de mai multe ori. Doar, doar…
Cine știe, poate că rolul femeii, al muierii, continuă să fie tot același. Esențial, covârșitor. De a-și face copiii să iubească și să înțeleagă, în sfârșit, Rostul și rânduielile. Dacă omenirea se resetează, tocmai stă s-o facă, ea va fi aceea ce va pune din nou semințele credinței în om. Amin!
Dar dacă, de fapt, țara arde și baba se piaptănă? Ei?

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg