Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Cartolina „Șase personaje în căutarea unui autor”

Cartolina „Șase personaje în căutarea unui autor”

Dragii mei „Cei șase”,
Mărturisesc că m-am simțit onorată, dar și stânjenită, că acei cărora le-am trimis Cartolina de Lumină (desigur prieteni și nu de ici, de colo) m-au luat în serios și chiar mi-au răspuns la întrebarea, oarecum retorică, „Voi ce-ați face?”. Oricum, nu era textul finit, ci încă aburind, ca să zic așa. Proaspăt, cald, la botul calului. Reacția lor promptă m-ar putea conduce să-mi țin în frâu, de-acum, tentația ludică? Greu. E cam târziu pentru retușuri de personalitate. Dar măcar atentă pot fi. Voi încerca. Promit. Mesajele lor mă obligă. Să pun nasul în jos, să-mi cresc răbdarea, să nu mă reped să aștern pe hârtie/laptop… tot ce-mi trăsnește (e cam mare turbulența atmosferică?)
Oricum, n-au fost neapărat replici la întrebare, ci mai mult comentarii. Fie și așa…
Când am dat întâi, demult, de piesa lui Pirandello „Șase personaje în căutarea unui autor”, am simțit că e acolo un clenci grozav. Tare mă mai atrăgea. Mamăă, ce de lucruri se pot broda pe ideea asta, îmi zisesem. Dar mi-am văzut de treabă, de treburi adică. Trebăluind nu cu mare aplomb și spor, dar fără scăpare. În niciun fel nu se întrevedea că mă voi apuca de scris vreodată. Acum, c-am ajuns apucată, mă sfiesc totuși grozav.
S-ar cuveni să iau acele mesaje ale prietenilor (culmea,… șase!, fără nicio intenție, din pură potriveală) pe rând, cu intonația lor interioară și cu punctuația lor, ceea ce spune adesea atât de mult. Totdeauna spune. N-o s-o fac chiar așa. Mai mult, aș păstra doar ecoul. De fapt, m-a topit chiar prima scrisoare. O amică, mai de curând apropiată de mine, mi-a scris c-a înghețat și au trecut-o fierbințelile în același timp. Și că se rezumă la reacția asta, atât de subiectivă. Din scrisoarea CARTOLINEI către Irina, înțelesese că și ea are aceeași traumă. Că fiica și fiul ei, pentru că nu le-a declarat pe șleau și pe față acel magic „vă iubesc”, crezând ea că se simte, că-i în aer, că-i limpede prezența dragostei, copiii ei, bineînțeles, au rămas cu impresia că „mami-i bună, dar cam rece”. Și au acum, mari, un fel de rezerve. Se țin de-o parte. O bântuie așadar un soi de nerealizare. Și, absolut culmea, e o persoană de mare sensibilitate, specială, rară, fină poetă.
În fond, nu e caz particular, ci al generațiilor care preluaseră o tradiție de acest fel. Ca pe un sac la spinare. „Copilul se sărută doar în somn”, îmi spunea și mie bunica, draga de ea. Altminteri ți se urcă-n cap. Iar eu săream în sus: „Dacă nici bucuria de a-l pupăci pe bebeluș n-o poți avea, totul devine absurd. Un chin. Nu simți cum miroase ceafa lor a lapte acru cu vanilie? Cum poponețele lor sunt mai mătăsoase decât un obraz de gheișă? Cum să te abții? Ce tâmpenie mai e și asta?!” Chiar ea spunea că, dacă n-ar fi fost atât de dulci pruncii, ar fi câmpul plin de ei, că i-ai arunca, doar scot din tine și sufletul. Cât colo i-ai arunca. Mai târziu am văzut în documentare, spre confirmarea mea, cum maimuțele femele fură câte un nou născut ca să-l giugiulească, să se joace cu el, spre disperarea mamei proteguitoare. Deci toate primatele adoră asta. Se înscrie într-un firesc. Mama mea însă era indignată zdravăn că-mi tratez fiii ca pe egalii mei, ca pe niște camarazi. Îmi menea lucruri abominabile în viitor, din această pricină. „Păi, sunt subalterni?”, mă miram eu. „Sigur, trebuie să execute ce le ceri, fără comentarii, să mănânce ce le dai, să-mbrace ce le pui, fără crâcneală”, îmi zicea ferm. Iar ea, uimitor, fusese o rebelă… Nu, n-aș intra în interminabila discuție. Atât doar că nici ce-am făcut eu nu era bine. Trebuiau îmbărbătați și lăudați, da. Zeflemelele și glumele nu i-au întărit când erau mici. Prea mici. Pe urmă, treacă-meargă, când se înfipseseră bine pe piciorușe. Au preluat însă luarea peste picior, ca metodă de educație, și m-o aplică ei mie acum. Cu haz. Aferim.
Prietena mea cea mai bună – iată, fac aprecieri, dau note, nepermis! – m-a luat la refec, cu asprime. Că ea nu și-ar dona nimănui inima, cum făcusem eu în acel vis, dar ar căuta un donator pentru femeia cu probleme, n-ar sta cu mâinile-n sân. Și cum de compar situația aceea când dădusem o corijență în locul alteia, cu momentul în care rusoaica s-a dus la gazare în locul evreicei… Plus că-s fragmente de povești diferite. Epic vorbind. Visu-i vis, cu ambiguitatea lui, cu halou. Scrisoarea postumă, către necunoscuta cu nume, e altceva, nu se susține, nu se leagă. E lipitură, balast. Și problemele înșirate acolo sunt false. Pe unele le-a și scuturat. Oare de ce trag de mână cititorul? De ce-i spun că scrisoarea aia nu-i literatură? Și-l fac să mustăcească, doar mai știe și el câte ceva despre convenții. Iar de-ar fi… serioasă scrisoarea, n-ar fi confidențială? E ceva de zis la asemenea lucidă analiză, când se pun pe tarabă, ca peștii în piață, toate cele? Și se dovedește că n-au fost bine curățați de mațe? Analiză cu ascuțime de brici, de iatagan, sabie de Toledo, katană de samurai? Îmi scrisese numai cu majuscule, pentru că nu-și permitea să piardă timpul cu farafastâcuri ortografice, încât cuvântul îi era fără drept de apel. De plumb. Și totuși a găsit energie pentru a-mi scrie… M-a copleșit. În final adăugase că, da, sunt patetică. Conțin asta, dar e de calitate și dă bine, chestie de stil. Numai să nu se descarce în discurs… Ca pârâul în râu, în fluviu, chiar în deltă sau estuar, mi-am zis apoi și m-am trezit exclamând, într-un fel de Evrika: patetica Maria Callas! Callas făcătoare de cartoline. Nu tu cântăreață, nici poetă, prozatoare, ci epistolară, autoare de cărți poștale, depeșe, scrisorele, gen de-a dreptul dispărut precum dinozaurii, nici măcar pe cale de… Așa și e. Dar ce de loc e sub soare, cât o mai fi! Chiar așa, cât o mai fi?
Fac o pauză de respirație. Luungă. Nu mă pot agăța de alt răspuns imediat. Una-două…
Biine, să vorbesc și despre altă bună prietenă. Din Franța dumisale, mi-a trimis un mesaj cu fraze scurte, întretăiate de multe, multe puncte de suspensie. Cum că i-ar fi clar că eu îmi consider viața încheiată, copiii mari, cu ale lor, drept care mi-am pus inima în vârf de băț. Precum jalba în proțap sau steagul fluturător: Am o inimă de oferit, o vrea cineva? Cum că aș mai putea iubi și nu prea am pe cine. Nici o ofertă nu răsare. Asta-i la baza întregii tărășenii cu transplantul de inimă. Hm… Iar alăturarea istorioarei mele adolescentine, cea cu corijența, n-are cum să stea alături de povestea tragică a rusoaicei. E aproape blasfemic gestul. Într-un fel, da. A adăugat apoi că, de fapt, e o lămurire a mea cu mine, despre mine, pornind de la un vis. Am de dat inima de pomană, că nu-mi mai e de folos. Iar scrisoarea e aiurea, n-are niciun rost, ce caută acolo?
De tot hazul este că Parisul pare a induce un numitor comun. Fiindcă altă prietenă, regăsită la modul intens, după jdă ani de neștiință, face cumva un comentariu asemănător. Tot de acolo, din Franța. Mă numește „fată măiastră”, deh, și socotește CARTOLINA aceea plină de fragilitate și noblețe. Dar și un semn clar că am nevoie de „un amor”, cu mister, cu forță, chiar primejdios. Declară că simte asta, fiindcă-i „arsă”. Nu-i notat cu punctișoare ca în celălalt răspuns, ci cu ghilimele destule. Și de va fi să fie iubirea aceea menită, va fi, de nu, să continui să scriu. Na, ce poveste! M-au cam lăsat cu gura căscată. Văd ele ceva de care eu n-am habar? Sau se citesc pe sine? Încă nu știu. Am să mai rumeg. Oricum, amândouă sunt actrițe și cred c-ar face suprema nebunie de a-și dona inima, atunci când și dacă și cum… Într-o clipă de foc. Mă întreb însă ce va fi la ieșirea din scenă, vor avea de gând s-o ia înapoi, ca pe un pardesiu de la garderobă? Bănui că nu. Și acum eu sunt cea care nu dezleagă simplu de ce-ul, cea care s-a încâlcit în taina histrionismului, acela care te seacă și te renaște în egală măsură….
În sfârșit, un prieten, cu obiectivitate ceva mai mare. De felul său, din profesie, din cauza detașării și depărtării. Scrie din Americhia și mă trimite la dicționar, pentru cuvântul „absenteism”, pe care-l folosesc des, chiar cu drag. Fie, am oftat și l-am schimbat, numai și numai ca să-i fac hatârul. Deși nu-mi aparținea ideea de a renunța la el și aș fi vrut să mă opun de fapt. Aveam argumente, dar le-am pus în cui. Am înghițit cu noduri. Nu chiar cu scrâșnet de dinți. Mi-a mai marcat unele cuvinte cu roșu! Am ținut cont și n-am ținut. Când îmi place un cuvânt, ăla e, chiar dacă nu se-ncadrează în norme, nu? De altfel, în funcție de umorile personale cred, m-a mai blagoslovit și altă dată cu termeni ca „nereușită”, o… rușine literară, ș.a., ș.a.
Spre deosebire de prietena cea mult capabilă în a face cronică literară și de film, el găsea că întâmplările adevărate, de tip memorialistic, sunt binevenite, vârâte în ficțiune sau în povestirea unui vis, adicătălea chestia cu corijența. Că fac oarecum sarea și piperul, dau viață. Totdeauna atrag. O fi? Mă rog, n-a zis chiar așa. Dimpotrivă, că scriu mitraliat (corect) și că bâhlele(?) mele de ortografie l-au surprins totdeauna (corect). Iar acum, ce să fac, nu mă pot abține să nu citez de-a dreptul, prea e cu haz. Zice Dumnealui: „De unde poți tu să scoți niște chestii (că nu pot să le zic nici cuvinte, nici expresii, nici, nici) ca bâc, bâc sau tic, tic?… Din ce sertar prăfuit, care ar trebui să stea închis cu lacăt pe veci? Și pentru cine le scrii, pentru autiști? Că în niciun caz pentru cetitori normali. Și mai scoți din sertar mitraliera ta iubită și tragi în betul cetitor, în salve, una după alta. Bâc, bâc, poc, poc, tic, tic… Arde-l pă țăran c-a mâncat fasole. M-apucă bâțul de le mai pomenesc odată. Sorry.”
Genial. M-a-ncântat cât de diferit putea fi de mine. Și ce iritat! Om „normal”… Ce ciudată e receptarea. N-o să-nșir acum povestea cum că frumusețea cărții e în cititor, a tabloului în cel ce-l privește, ș.a.m.d. Până și clipa, da, are rolul ei, cum nu? Altfel citești când… și altfel altădată și altfel peste ani buni. Și dă-i comentarii ale afirmației.
Când te gândești că, la Pirandello, precursor al teatrului absurdului, când întreabă Directorul: „UNDE E TEXTUL?”, cele șase personaje răspund: „E în noi, domnule. Drama e în noi; noi suntem drama; și suntem nerăbdători să o reprezentăm, așa cum ne împinge pasiunea din noi!”…
Iată, iată, iată. Iar în „Henric al IV-lea”, e undeva o tiradă care sună cam așa: „Ar mai trebui văzut și ce li se pare adevărat celor ce nu pot fi socotiți nebuni. Mie, când eram copil, mi se părea adevărată luna din fântână! Și câte alte lucruri nu mi se păreau adevărate! Pentru că vai, vai de voi, dacă nu vă agățați de cea ce vi se pare adevărat azi și de cea ce vi se va părea adevărat mâine, chiar dacă e contrariul a cea ce vi se părea adevărat ieri.” Și așa, îmi amintesc cât de rebel și aiuritor nebun era în juneță acest prieten al meu, bărbat „împins” apoi de viață, nu de pasiunea din el, spre o normalitate zdrobitoare și rămân năucă. E alegerea lui. E „azi”-ul lui.
Nu mă pot opri să nu mai adaug și o altă replică dintr-o piesă a lui Pirandello: „Dragă domnule, faptele sunt așa cum le iei; și atunci, în spirit, nu mai sunt fapte, ci viață care apare așa sau altminteri. Faptele sunt trecutul, când sufletul cedează și viața le părăsește. De asta nu cred în fapte.” Îmi vine să continui: Ci mai mult cred în vise… Le iau drept reale. Și le duc înainte.
Cică ar exista o boală(!) datorită căreia cei atinși de ea nu sunt în stare să înțeleagă limbajul figurat, metafora, mitul, simbolul, alegoria. Aceștia nu pricep decât realitatea pur „denominativă” (ce cuvânt mort, fără sevă… Iată dar că și eu pot fi fascistă în ale lexicului!). Cam așa ceva îmi scria în răspunsul său cel de-al șaselea prieten/personaj. Vag sobru și cărturărește. Încadrându-se aici, firește exprimental, respingea ideea donării, luată ca sinucidere, de condamnat filosofic. „Nu, nu aș ceda inima”. Se referea și el la un exemplu, preotul Maximilian Kolbe, care s-a dus la moarte în locul altui deținut. La Auschvitz. Bineînțeles, acest al șaselea personaj se-ntreba cum a trăit apoi, cu povara asta, supraviețuitorul, când a scăpat din lagăr. Adăuga însă, frumos, de-a dreptul frumos, că totuși, atunci când „se plasează în cadru etico-mitic, atunci, da, inima există pentru a fi dăruită”. Și că, mă rog, povestea scrisă de mine e tulburătoare și are impresia că ceva-i scapă din sensul ei. Ce să zic, mă bucur că ceva-i scapă… Poate tuturor și e bine așa.
În sfârșit, pare înfăptuită și ambiguitatea… Acum am glumit. Dar fiecare poate lua de-adevăratelea totul, până și visul, precum s-a și dovedit că e cu putință.
„Și s-a făcut dezbinare în popor”… Oare unde scrie asta?

Să îndrăznesc să mă numesc „Autorul”? Să semnez astfel Cartolina? Ce spuneți voi, dragele mele personaje/prieteni? Cei adevărați. Iată, n-am îndrăzneala s-o fac. Nici vorbă. Asta-i situațiunea cu mine, nu mă iau în serios și bine fac, vă asigur, nu vă-ndoiți. Și cum aș putea s-o fac? Ar fi și stupid.
Oare nu suntem cu toții, n-ar trebui să fim – mai bine zis – personaje? În căutarea AUTORULUI? A celui adevărat? Mai ales acum, când se pare că am intrat pe ultima sută de metri…

 

 

O căutătoare a Autorului

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg