Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Casa mobilată

Casa mobilată

Mare scofală, azi lumea s-a obișnuit perfect cu asta. De-a dreptul mânușă. Să viziteze case de vânzare, în care încă locuiesc mobile. Speriate sau culcate pe labe, cu liniște și lene. Stinghere, ciușdite, obosite, vai de ele, vii demult, tare demult, sau din cele dominatoare, în forță. Astea te privesc fățiș, cu oarece dispreț. Dacă interiorul acela e totuși șic, iar intrușii nici nu prea au imaginație, îl consideră curată pleasnă. De nu, cer evacuarea mobilierului… Oricum ai face-o, ai greși. Resentimentele acelor mobile te vor urmări și de le dai afară și de le păstrezi. Hotărât, sunt îmbuibate cu energii. Ca o pernă cu ace. Ale altora… Și nu numai, vor fi trăit și mâțe printre ele, și-au ascuțit ghearele de ceva, și-au frecat spinările de altceva, poate au dat și stropi pe vreun colț… Energia de pisică marți te face, când nu-i ești pe plac. Și de ce te-ar vrea, străinule?
Un cuplu de tineri plini de incuri, ca Smărăndița popii, și-ar putea rostui o mare distracție din bântuirea prin case. Palpitant, mai ales când plouă, mai ceva ca mersul la teatru. Unde, altminteri, te poți și plictisi. Lesne de închipuit de ce. Pătrunzi într-o lume alta. Umbre, miresme, mistere, ce de mai adieri, odăi neaerisite, câte o rază ce străpunge mici vârtejuri de praf. Cu scame, fulgi și taine… Răscolite, sunete înăbușite, un scârțâit, un geamăt, un suspin. A murit aici cineva? Agentul imobiliar nu știe. Dar utilitarele toate aici sunt. Prezente! Degeaba sunt.
Ea nu prea se îndemna să cotrobăie singură, dar, de data asta, așa era: singură. Oricine ar fi putut-o întovărăși lipsea. Și trebuia musai să se mute. După ce a vizitat un apartament, două, nouă, o apucă lehamitea. Hai pe Știrbey Vodă. Aștepta acolo, de ani și ani, o căsuță prăpădită, cu un pospai de curte în spate. I se cam dusese vestea în lumea imobiliară. Nu știa de ce nu s-a vândut încă, fiindcă apărea de mult timp la anunțuri. Ce hibă va fi având? Sigur o vor lua unii doar pentru teren, dar de ce să nu facă ea tranzacția asta, după ce va fi gustat un strop și bucuria statului pe pământ. Bătătorit. Se simțea om de afaceri… Hai.
Nu că scârțâia era problema portiței, ci că trebuia împinsă cu umărul, cu genunchiul, trase șuturi îndesat și înțepenita abia se urnea. Jjjșșțțț… Apoi, urma lupta cu ușa de la intrare. Agentul era nou în branșă, preluase totul din mers și zâmbea jenat. Casa o vindea o bătrână care locuia la munte acum. Fără copii sau nepoți și pidosnică rău. Îți închidea una-două telefonul. Păs de te înțelege. Curios lucru. Se zicea că a ușuit niște primi cumpărători, tinerei, care s-au strâmbat la icoanele ei vechi. Și ăia proști! Le duceau la consignație și făceau parale bune. Îi primise cu gura până la urechi, că fata avea cozi pe cap. Dar juca într-un film, de aia. Tocmai se înțeleseseră și aproape bătuseră palma, când a prins de veste. Schimbul de priviri batjocoritoare. A sărit îndată. Și aproape a țipat. Tăios – Nu mai vând! Nu e de vânzare. Afară! Și le-a trântit ușa, care atunci a mers unsă. Doamnă, doamnă, au strigat, stați așa. Nicio doamnă, că nu-s Doamna Clara. Sunt Uța. Vetuța. Mă cheamă ca pe Lisaveta, baba Rizea. Elisabeta. Suntem rude… Ați băgat la cap? Și, de-atunci, nici c-a mai coborât din Nucșoara ei. Chiar acolo stătea, în Nucșoara, și avea-n curte gutui. Și ce nu avea. Hectare întregi de curte.
Cerea la telefon pe cumpărător Uța și-i prețăluia căldura vocii. Unii erau actori și, puși în gardă, și-o dregeau bine, alții securiști. Foști, actuali, ce contează? Mieroși de felul lor și cu cinșpe fețe.. Oricum citadini, și asta-i mirosea prost bătrânei de sub Munții Făgăraș. Îi dibuia. De la distanță. Și casa se șubrezea ușurel, an de an, în miezul urbei. Numai prețul nu-i scădea. Dimpotrivă. N-ai fi zis, dar așa era. Să crezi că la Nucșoara se țin cursuri de marketing! O fi fost casa marii dragoste, o aventură de tinerețe ca-n insulele Hebride.
Dar ea, vizitatoarea cea nouă, a amânat să intre, bașca lupta cu cheia, cu broasca, a tânărului agent. Se muta de pe un picior pe altul, gata să renunțe și să plece. Omul se mai și întrerupea, neostoit, pentru câte un telefon important. Toate erau astfel, importante, și multe puhoi. S-a pornit așadar să dea roată casei. În curticică a respirat adânc, însorită, a gonit o albină ce-o bâzâia. Se întreba unde au dispărut zgomotele orașului, ce le-o fi înghițit. Se vătuiseră. A oftat, și-a scos jacheta și a atârnat-o de creanga singurului pomișor. Cam strâmb. Dar era cireș. Cireș. Și îi venea curând vremea înfloririi. A oftat din nou. Și-a întins brațele și s-a destins. Povara aia, numai de ea știută, a rămas în copac. Cum de nu-i trecuse prin cap să fi purces mai de mult la ușurătatea asta? Dar unde? Într-un parc? Nu, curticica se vedea c-o așteptase. A priceput pe loc. D-aia avea ochii roșii în ultimul timp. Ca să se ascundă în cireș, ha ha. Uite, tânărul îi face cu mâna, o cheamă. E agitat de felul lui sau de la îndeletnicirea asta cu horbotirea prin case? Robotire printre horbote. Fie…
Aceleași troace, ceva mai înaintate în uzură. Ba, și o pianină stricată. Vișinie, cu pete pe capac. Pesemne de la vechi pahare cu vin. O clanță ruginită, o dependință, totul depășit, nu gri, ci maroniu. Pământos. Ah, tresare, tânărul cere permisiunea să iasă spre a-și cumpăra țigări, până vizitează ea. O simte pusă să se miște pe îndelete. Unde, înainte, era nerăbdătoare. Trebuie să recunoască… Omul pleacă, și luminile pale dinăuntru se clintesc ușor. A mișcat, pur și simplu, aerul din încăpere cu vârtejul din el. Din spatele unei biblioteci hârbuite pare a ieși un pâlc firav de raze. E prima oară că vede o bibliotecă fără cărți. De obicei sunt încă acolo. Ca naufragiate pe un mal, în burta navei încă. Așa văzuse – într-una din vizitele astea – și biblioteca decanului ei de la Litere, de izbeliște. Și-i rămăsese în gât, nu putuse înghiți imaginea. Profesorul pierise și urmașii… Iată însă cineva care, la plecare, și-a luat cărțile! Cum vor fi fost, de care, ce categorie? Poate aici trăise un cercetător, un filosof, un… Hm. Poate chiar ea într-o viață paralelă. Schimbase macazul și ajunsese acum, iar aici, pe alte șine.
Era purul adevăr, chiar ieșeau câteva raze din spatele bibliotecii. A împins-o cu umărul, s-a proptit cu spatele de ea și dă-i, hrrrr, a făcut-o să alunece. Și să lase în praful de pe parchet urme de șine. Nici o metaforă. Bineînțeles, în perete, o ușă mascată. Nici o mirare. Mai că se aștepta, o aștepta.
Ca nici o alta din celelalte uși, înțepenite, asta s-a deschis îndată ce-a atins-o. Aproape fără s-o atingă. Doar abia cu gândul, cu intenția. De acolo începea, iar firește, o scară și melcul ei uriaș părea să se desfășoare mult în sus. Nu și-a amintit să fi observat de afară vreun etaj sau o mansardă sau un pod. Nici o problemă, nu se va împiedica de amănunte. Detalii, detalii. Atâta doar, că ușa se trânti pe loc în urma ei. Nici asta n-a speriat-o, i-a dat doar un scurt fior. Uf! Ca o electrocutare banală, trecătoare. Iată, va trăi poate, pe pielea ei, chestii din alea bizare din literatură. Erau doar zeci de povești cu atmosferă stranie și tot felul de astfel de întâmplări. Unele chiar celebre. Nuvelele.
Aiureala era că, deși te așteptai să fie sufocant, să respiri greu și îndesat un aer compact, cald, prăfos, aer fără aer, dimpotrivă. Te învăluia o răcoare atât de plăcută, încât te credeai la munte. Nicidecum pe scărița unui pod îmbâcsit, și-ți venea să fluieri… Și apoi, doar nu era sechestrată. Își vârî mâna în buzunar după telefon. Aș!
Da. Sigur că da. Mobilul rămăsese afară, în jacheta ce-o atârnase în cireș. Copac i-a trebuit, copac a găsit… Nu-i nimic, o să țipe, o să facă vacarm, o să tropăie. Doar nu s-or fărâma cu ea treptele astea. Deși pare posibil. S-o fi întors și tânărul ăla. Numai că și-a amintit, ca prin vis, că-i auzise vocea strigând-o și nu catadicsise să răspundă. Se făcuse că plouă. Voia să mai stea în casa asta. De ce? Rămăsese prinsă ca musca pe foița cu clei. Ce-o mai distra în copilărie să le vadă bâzâind și zbătându-se. Să nu omori nici o muscă! Acum ce va face? Va urca scara în continuare. Asta va face. Înainte, sus. Dar nu cumva se însera?
Și aerul de munte se întărea. Îl simțeai înțepător, în coșul pieptului, ca la o ascensiune, când iei muntele pieptiș. Și… Dumnezeule! A ajuns la o stână! Pur și simplu. Acolo în podul ăla. Din cele pe care drumeții le folosesc ca refugiu, după ce turmele coboară. Și ciobanii lasă totdeauna câte ceva de îmbucat pentru vreun rătăcit. N-ar călca obiceiul ăsta în ruptul capului. Și-a amintit, din senin, de un drumeag din Munții Șureanul, unde o bătrână ducea în fiecare dimineață, preț de cale luuungă, un ulcior cu apă proaspătă. La butoară, așa se chema locul și era o scorbură la o răscruce, unde poposeau oamenii urcând cu poveri, de la târgul din vale.
Te pomenești că Uța lăsase înadins ceva provizii. Fiindcă, uite, un bărbat stă ciucit la vatra unui foc, cu o cană de tablă în căușul palmelor. Pare a-și încălzi mâinile, în timp ce soarbe din lichidul fierbinte. Suflă încet în el. O fi cacao? Iar într-o crăticică fierbe o supă cu fidea. Din cele la plic? Bune de luat pe munte, cum nu. Pare robust, o fi un salvamont din Făgăraș? Prea e însingurat, cu toporișca lângă el, și umbre de flăcări pe chip. Trebuie să fi coborât după apă la pârâul învolburat din vale. Cel șopotitor. Își închipuie și cum a băut, din pumni, apa aia rece ca ghiața. Ultima mână și-o zvârlise peste obraji. Uite, întoarce capul spre ea, dar n-o zărește. Pur și simplu, nu. Ea sare însă și aproape strigă, țipă – Tedi!!! Tediuță! Nu-l mai văzuse din copilărie, dar l-a recunoscut îndată…
E în alt spațiu și timp? În zadar îi face semne. Scara scârțâie și se clatină. De parc-ar fi în văzduh, un corp independent, neproptită de niciun zid. Își dă seama, brusc, că așa și e. Rămâne pe loc, nemișcată, dar și-a pierdut liniștea. Respiră mărunt, sacadat, nu mai trage afund aer în piept. Din fericire, miroase încă a munte.
Auzise de mult, de zeci de ani, că Teddy ar fi ajuns prin Noua Zeelandă, mare fermier, cu turme nesfârșite, nevastă aprigă, vreo nouă copii și cinșpe nepoți, dar bătrânul – că acum e, sigur, bătrân – coboară la mal de ocean, una-două, să asculte cântec de balene. Își dorise Mările Sudului de pe când citea Jack London parcă. De puști adică. Ar vrea să-l întrebe de visează, și-n clipa asta, cum trece din odaie în odaie, din încăpere în încăpere, căutând ceva, dar nu știa ce. Poate stâna asta din Făgăraș. Oricum călătorise întruna, de când se născuse. Și se pare că nu găsise Locul. Îl ronțăia morbul cutreierării. Ca pe Jidovul rătăcitor? Fugea de acasă de mititel, de la primii pași aproape. Pe la trei ani sau, hai, patru, îl găsiseră la o pereche de bătrâni fără copii. Ca-n basme. Care au plâns când li l-au luat. Voiau să-l țină, voiau să-l crească. În război, când le fusese bombardată locuința, fugise cel mai departe. Ajunsese și la o casă de copii, undeva la munte. Apoi l-au luat niște rude, într-un sat de deal, și acolo văzuse cum vaca își lingea vițelul. Cu drag. Oare lui îi lipsise? Când a găsit vițelușul culcat pe pășune, se pusese și el să-l lingă. S-a ales cu gura plină de peri țepoși și aspri, înecăcioși, de amintirea cărora n-a mai scăpat zile bune, încât a rămas nemâncat. Mai mare, pe la 14 ani, fugise la Festivalul Tineretului, cel din ‘53, și se aciuase pe lângă străinii din „Vest”, după ce-a dormit ca boschetarii, în Cișmigiu. Și, curios, iar apăruse o pereche de oameni în vârstă, deosebiți, ce voiau să-l ia, să-l înfieze. Aveau o casă cu blazon, prin Armenească, și fusese vrăjit, dar… În liceu, tot încerca să fugă în… străinătate, pe sub vagoane de tren sau în plase, pe sub bagaje. Lua bătaie la miliție… Îl aduceau cu cătușe înapoi la școală. Și-n sport alerga, fie pe skiuri, fie la atletism, dar nu oricum, sărituri cu obstacole. De performanță. La facultate, alergase să fie primul. Și a fost, negâfâit, detașat. Dar, în cele din urmă, departe tot a reușit să ajungă. Și la nimic nu i-a folosit. E mai departe, mai departe, ținta lui, aia care-l atrage magnetic. Îl cheamă balenele. Unde? Încă n-a aflat.
Stă pironită pe scara aia și nu poate să se gândească decât la omul din fața ei. Cel care n-o percepe. Oricum, el își menise destinul de călător. O mică gașcă de puști hotărâse să-și schimbe fiecare numele, că doar nu ei și le-au pus. Și se americanizaseră, de. Îi trăgea ața pe vremuri comuniste. El singur însă a rămas Teddy. Și nu funcționa ca o poreclă, un cognomen, nu. Era al lui, clar. La școală, umplea caiete întregi cu desene de mașini ultra, de marcă super, cu avioane și rachete, cu zgârie nori. Ceilalți, încet, încet, își reluaseră iar în stăpânire numele. Pe cel de baștină, al părinților. Curios? Nici vorbă, destin. Pe care ți-l făurești singur, numai și numai ca să vezi că…
Mai știa întâmplări cu bărbatul de la focul din stână, dar acum le uitase. Îl privea ca vrăjită și începuse s-o distreze că ea-l vede și el nu. De parcă se afla într-un acvariu și-l studia. Dar s-o și întristeze. Chiar așa să fie? Să nu poți comunica, nici real, nici ireal? E o amăgire? O hologramă? Scara pe care stătea începuse de la o vreme să vibreze mărunt, ca la un cutremur din măruntaie de pământ… O să cadă, o să se surpe. Atunci, va…………
O pasăre scoate strigăte jalnice, de deasupra stânei. Chiar din vârful acoperișului. Cel plin de găuri, prin care el, uite-l, privește la stele. Pironit cu ochii în sus. Și bărbatul se scutură – brrrr… Pe ea n-o vede, n-o aude, dar pasărea da. Și-l înfioară.

Deodată sună un telefon și era sunetul ăla vechi, de „fix”, nu de mobil. Nici nu-și dă seama cum de coboară iute, iute. Mai-mai să se rostogolească pe scară. Cum de ușa se deschide, tot de la intenție, nici măcar prin apăsarea clanței. Aparatul negru de ebonită, cu fir lung, era ascuns în biblioteca aia, pe unul din rafturile goale de cărți. Nu-și dă seama de nimic. Și e absolut normal. Numai ce trăise o felie de existență, trăise profund și intens, așa încât totul căpătase brusc sens. Nu te mai întrebai nimic. Nici ce căutai acolo.
– Alo? Cum ce caut aici? Păi, casa… Am văzut-o toată, toată, și podul… Podul… Nu știu unde e agentul, dar eu…, dumneavoastră cine sunteți?
– Cum cine sunt? Uța sunt, din Nucșoara. Rizea, propietăreasa. Stai acolo că vin imediat. Dac-ai fost în pod, tu ești aia căreia-i las casa. Am vrut să verific. Să te încerc. Gratis, moștenire, donație. Stai acolo c-ajung îndată… Și nu mai umbla pe nicăieri. Că e și o pivniță. Stai cuminte.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg