Ieşeanul Cassian Maria Spiridon (n. 1950), poet și eseist multipremiat pentru poezie și eseu cu premiul USR, precum și cu premiul Academiei „Mihai Eminescu” pentru Poeme în balans, om de presă și editor, director al revistelor Convorbiri literare şi Poezia, dar și al Editurii Timpul, este unul dintre cei mai prolifici autori români, decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de comandor. Tradus în peste 20 de limbi străine, Cassian Maria Spiridon semnează 45 de volume de poezie, eseistică și publicistică. Spicuim câteva volume din vasta sa producție poetică: Piatră de încercare, De dragoste şi de moarte, Întotdeauna ploaia spală eşafodul, Clipa zboară cu un zâmbet ironic, Dintr-o haltă părăsită, Nimic nu tulbură ca viața, Noduri pe linia vieții, O săgeată îmbrăcată în roşu, Pornind de la zero – o selecție riguroasă din cărțile publicate în anii optzeci şi nouăzeci, plus câteva inedite, aptă să circumscrie o operă, dar mai ales o religie poetică (Editura Cartea Românească). Un adevărat cult pentru arta lirică a unui om cultivat, cu lecturi vastissime, se adeverește în Gânduri despre poezie (Ed. Limes, 2010), continuate prin Alte gânduri despre poezie (Tracus Arte, 2017), dovadă mai ales certitudinea în privința acelui arc voltaic între moralitate şi estetică: ”Poezia este veșmântul care îmbracă iubirea și moartea. Rostul poeziei și rostul rugăciunii sunt cuprinse de același fără de rost al utilului – ține de împărăția inutilului.”, scrie Cassian Maria Spiridon, acest veritabil profesionist al versului liber, poet chiar şi în detrimentul vieții personale şi în ciuda unor afectări crepusculare sau livreşti, aproape naturale pentru un talent al recitalului mişunând de aluzii filosofice, lecturi bine asimilate şi ilustre reminiscențe, de la Dante la Pavese, de la vechii indieni, greci sau părinții creştini la Eminescu, Lucian Blaga, Geo Dumitrescu, Augustin Doinaş, Nichita etc., probă fiind și acest recentisim volum Cu gândiri și cu imagini (Ed. C.R., 2018, 147 p).
Elegant-discreta copertă a cărții este sugestivă nu doar pentru călătoria inițiatică spre primordii pe undele Mării Negre și Mării Mediterane, Egee, Ionică (ce include Balcanii, Bosforul și Muntele Athos), străbătute de curând, se pare, de pelerinul-poet, ce văluresc mai în toate versurile. Totodată remarcăm și noi „sensibilitatea grafică” (dispunerea, lungimea, amplitudinea versurilor, a strofelor, ritmul ce adesea amintește de Odă în metru antic!) a autorului, de care vorbea Gheorghe Grigurcu, comparabilă cu cea a lui Gellu Naum. Aproape profetică este intuiția lui Romul Munteanu în privința poetului ieșean conform căreia, deși optzecist, acordă prioritate sentimentului tragic al vieții: „zîmbim încrezător/ lucrăm la propria statuie de iluzii/ suntem efemeridele eternității// alte și alte musculițe ne iau locul/ pe aceleași jilțuri/ hotărâte înaintează glorios// nicicând o spaimă nu le vizitează/ furate de imagini succesive/ că-n totdeauna va urma/ stația finală”. Pe primul loc în poezia lui Casian Maria Spiridon se află omenitatea (cum spune Părintele Stăniloae) omeniei și clemenței, ce presupune o noblețe de fond până la sacrificiu, în pofida ludicului invaziv, adesea cinic: „un deget ascuțit/ aproape o săgeată/ ce se îndreaptă spre inima întrebătoare/ anulând orice încercare/ la dreptul de apel și de clemență/ un deget ce nu iartă/ dar totdeauna înțelege// tot timpul înarmat/ ca o oaste în marș/ e degetul/ la mâna lucrătoare/ dar ce rămâne/ din sângele albastru/ vărsat pe câmpul alb/ al foii de hârtie”. Poezia din această carte este un cântec neîntrerupt, intarsiat cu bijuteriile metaforei, hiperbolei, oximoronului („…strigătul se amplifică până la muțenie”), într-un amplu ambitus ce nu exclude elanul imnic, versetul omiliei, și nici anhedonia elegiacă vizavi de o lume ce nu rimează cu idealul, valorile morale și umane ale poetului. Cartea se edifică în jurul unor nuclee semantice recurente cum ar fi marea (introdusă în cheia Sol baudelairiană: „Homme libre, toujours tu chériras la mer!”/ Om liber, vei fi mereu îndrăgostit de mare), univers acvatic din care nu puteau lipsi Dunărea și Delta cu fauna și flora unică.
Cu gândiri și cu imagini este și identificarea unor stări psihice negativate de trecerea anilor, ceea ce ține de inevitabila vie intérieure, dar și de axiomatica, obșteasca noastră petrecere din această lume ca: ”…o cădere/ precum a fructelor/ când vine vremea/ și își părăsesc locul pe ram// se rupe pețiolul gândului/ anii sună/ rostogoliți prin tranșee/ alte așteptări cad pe gânduri/ cum grindina ce cheamă anotimpul „. Nici poezia de dragoste nu putea lipsi din acest compendiu de energii, lacrimi de rege uzurpat tip Lear, reculegere, mesaje astrologice nostradamice, ape și munți dintr-un paradis destrămat à la Ion Vinea: „îți miști coapsa/ cu pași mărunți/ printre crenelurile minții/ adevărata cetate sub asediu// o oaste de iluzii/ bate în porțile/ ca niște boturi de clepsidre// o tornadă de clipe/ îndrăgostite/ se revarsă verde/ peste inimi”.
Senzor unanimist, ultrasensibilă cutie de rezonanță a hierofaniilor din natură și din natura umană vs această realitate dezînsuflețită şi desemantizată, populată de simulacre și marionete, tot atâția înlocuitori ai miracolului cristic, limbajul poetic lasă impresia unei autogenerări prin magie albă
(„și nimeni,/ nimeni, nu oprește/ creșterea ierbii”), dar nu mai puțin provocatoare de surprize prozodice, dublate de un instinct al imaginii şi al unei tensiuni muzicale lăuntrice, infailibil.
Vom da mai la vale un eșantion de stil, ce reușește să radiografieze condiția artistului, dar mai ales a sinelui scriptural, în fond o ars poetca: „să trăiești cu neantul la ușă/ cum ai trăi ceas de ceas/ alături cu un tigru flămând și costeliv/ și tu/ ești pregătit să deschizi largă intrarea/ dincolo/ mereu întunecată genunea/ nimic/ nici o stavilă apărătoare/ doar adierea de zefir/ a neantului/ te clatini ca în fața unei rafale/ de gloanțe/ pornite sacadat/ din țeava ghintuită// și nici un glonte nu te găsește/ te clatini…“. Cartea, o performanță de ritmuri, scandări, policromii spectaculare, este ca mesaj asumare dramatică la persoana întâi a destinului, supravegheat de ochii puzderiei de stele, în ciuda „trecerii trupului/ prin malaxoarele pustietății”.
Cassian Maria Spiridon dă glas cu Gândiri și cu imagini, în pofida feluritelor trădări dinspre carcasa noastră de pulbere mână-n mână cu lucrarea felonă a timpului, a iubirilor şi a morții (”scurtă-i fericirea/ dar cu cât folos/ când la moara vieții/ roata se-nvârte/ macină/ clipă după clipă/ florile le rupe// cine să audă/ bulgări de pământ/ care sec lovesc/ cad și ne astupă/ cerul pentru veci”), unor emoționante fragmente de astrolirism de sorginte blagiană, tip „condeiul de lacrimi al lunii”, precum și situației ingrate a Europei în context geopolitic, dar mai ales unor întrebări existențiale fundamentale, neliniștitoare: „unde e fața uimită de splendoarea vieții/ unde e chipul în care iubirea/ și-a săpat sigiliul/ unde-s primăvara vara/ și toamna cu frunzele-i de aur/ unde sunt eu/ și sufletul pe unde rătăcește/ corabie fără de cîrmă vîsle și-ncăpătoare pînze/ catarg înalt și despuiat/ covârșitoare noapte”.
Teme şi obsesii perene ale poeziei, sigur că da, dar recontextualizate, conjurate şi exorcizate de un poet vital convertit la elegie, de un om revoltat ajuns în pragul opțiunilor inapelabile, cu deșertul la ușă, navigator solitar pe ultima sută de metri cu toate datele infinitului. Exerciții de legitimare şi înfruntare a realului (din care face parte şi moartea) oferă, printre altele, această carte a desvrăjirii postmoderne de pioasele iluzii ale romantismului. Însoțindu-se cu moartea, ca un monah metafizician ce-şi îngăduie să cocheteze precum Pascal cu neantul, poetul nu-şi uită menirea de a ului (emoționa) cititorul prin viziuni imaginifice covârşitoare.
Protagonist al iubirii, al morții, al Cărții, cu autentice elanuri siderale şi marine, poetul Cassian a fost în altă viață un goliardic cantautor, aflat acum în dizgrație, în surghiunul asumat cu încruntare ontologică. Un protagonist al negativării sorții colective cot la cot cu dezastrul propriei ființe, al „trupului golit de mit şi părăsit de gând” (dacă-mi amintesc bine un vers din cartea Pornind de la zero, el nu pregetă să-şi facă o psihodramă pe fundalul halucinant al cotidianului).
De vreme ce melancolia este soră cu nebunia şi sinuciderea, poetul scandează în maniera flagelantului Pavese sinonimia tragică între mare nostrum, iubire şi moarte. Plastic, vizual, expresionist, de o gravitate logodită cu fascinante „gândiri și imagini“, poetul ieşean îşi pune când şi când masca filosofului antic spre a celebra caducitatea ființei noastre, doliul ca sfârşit inexorabil de partidă. Acel finis al oricărei jubilații sau exaltări capătă puterea şi frumusețea aforismului cu virtuțile unei stoice mâhniri.