O vizită a doamnei
Virginia Zeani

Celebra cântăreaţă de origine română, angajată, pe atunci, la Scala din Milano, soseşte la Ciucea, însoţită de soţul ei, un celebru cântăreţ italian. În tinereţe, doamna Virginia Zeani fusese ajutată de Petru Groza, fin al lui Goga, să ajungă la studii la Milano. Doamna Veturia o cunoscuse, îi remarcase aptitudinile artistice şi insistase pe lângă Petru Groza să-i faciliteze plecarea la studii în Italia, lucru care se întâmplase, cu urmări fericite pentru destinul ei artistic. Fusese remarcată de celebrul cântăreţ Zeani care s-a îndrăgostit de ea şi a luat-o în căsătorie. Alături de el, devenise ea însăşi celebră. Veturia era încântată. Aducându-şi aminte de binefăcătoarea ei, dna Virginia Zeani îi face o vizită la Ciucea. Era, cred, în primăvara lui 1970. Când avea musafiri deosebiţi, dna Veturia obişnuia, la sfârşitul vizitei, să dea în cinstea lor o masă, să se întreţină cu ei şi să le dăruiască, în final, câte un exemplar cu autograf din albumul Goga la Ciucea care se găsea spre vânzare la poarta castelului.

Dna Zeani mi-a pus multe întrebări legate de provenienţa şi valoarea obiectelor din muzeu, i-am răspuns cu amabilitate, asculta cu atenţie tot ce-i spuneam şi-mi mulţumea de fiecare dată. Cu puţin timp înainte ca eu să mă fi angajat la muzeu îmi apăruse primul volum de versuri Elegii sub stele, dna Veturia îi spusese că sunt poet, nu ştia cât de bun, dar „tânăr poet”. Dna Zeani mi-a cerut să-i arăt volumul meu, i l-am oferit, cu autograf, l-a răsfoit timp de 15-20 de minute, după care l-a pus în geantă căci, între timp, dna Veturia pusese masa şi ne invita la o gustare. Eu nu locuiam în incinta castelului propriu-zis, ci într-o clădire alăturată, construită în stil ţărănesc, botezată „Casa Albă” (pentru că totul era vopsit în alb). În camera în care locuiam eu atârnau pe pereţi diferite obiecte care făceau parte din inventarul muzeului: farfurii ţărăneşti frumos pictate, ţesături populare, obiecte din lemn (laviţe, scaune, mese), de uz casnic, foarte vechi; pe un perete, trofee de vânătoare, capete de cerb, cu nişte coarne foarte rămuroase, date cu un lac special care le făcea să strălucească foarte puternic; mai era, într-un colţ, o sobă de teracotă în care făceam foc cu lemne, deasupra patului în care dormeam îmi improvizasem un mic raft cu câteva poliţe pe care îmi ţineam puţinele cărţi ce apucasem să le iau cu mine. Între ele era şi un volumaş de poesii al cărui autor era poetul englez Keats, în colecţia Cele mai frumoase poesii. Dna Zeani a văzut acest volum, l-a luat în mână, l-a răsfoit timp de câteva minute, după care m-a întrebat dacă nu i-l vând ei. I-am spus că i-l fac cadou, cu plăcere, ea a spus că vrea neapărat să mi-l plătească. A scos din geantă 3 lei (preţul de vânzare înscris pe coperta a IV-a a volumului). Mi-a zis: „Am cumpărat acest volum, acum e al meu! Şi fac ce vreau cu el”. Am încuviinţat. Dânsa a scos un pix şi a scris pe prima filă a volumului: „Tânărului poet Teofil Răchiţeanu, încântată de a-l fi cunoscut, simpatia deosebită a Virginiei Zeani”. Mi-a înmânat volumul, i-am sărutat mâna, iar ea m-a sărutat pe frunte. I-am mulţumit pentru onoarea ce mi-o face (păstrez şi astăzi în biblioteca mea acest volum). În sfârşit, vizita s-a încheiat, dna Zeani a plecat. După plecarea ei, dna Veturia: „Dă-mi volumul să văd ce ţi-a scris pe el!” I l-am dat, a citit autograful: „Prea frumos, oare meriţi tu această atenţie?” Dnei Veturia i s-a părut că dna Zeani mi-a acordat prea multă atenţie. Din Italia, dna Zeani mi-a trimis 2-3 ilustrate, dna Veturia le-a văzut într-o zi: „Ce i-ai făcut doamnei Zeani? Mie, de când a plecat, nu mi-a scris decât o dată, iar ţie de trei ori!” Am ridicat din umeri, ce altceva puteam face? Când cineva îmi acorda o atenţie mai deosebită, dna Veturia credea că e în detrimentul ei. Greu recunoştea cuiva calitatea de poet adevărat, care credea că i se cuvine doar lui Octavian Goga. Mi-a spus odată, referindu-se la Blaga (cu care, după câte ştiu, era verişoară), că acesta nu e cine ştie ce în calitate de poet, e filosoful, poetul prin excelenţă nefiind altul decât Octavian Goga. Mă rog, părerile ei…

O vizită a fraţilor Baconsky

Într-o altă zi, îşi anunţă, telegrafic, vizita la muzeu fraţii Baconsky – poetul Anatol şi Leon, pe atunci cadru didactic la Filologia din Cluj. Apăruse, în acel timp, în străinătate, romanul Biserica neagră al lui A. E. Baconsky, dna Veturia ascultase, la Europa liberă, nişte comentarii pe marginea acestei cărţi ceea ce a determinat-o să şi-l procure şi să-l citească (în germană). Tot atunci lui A. E. Baconsky îi apăruse celebrul Jurnal (2 volume), îl aveam, îl citisem, iar acum, pentru că urma ca autorul să vină la Ciucea, îl reciteam. Dna Veturia m-a surprins cu el în mână, mi l-a cerut să-l răsfoiască şi ea (până la sosirea autorului nu era timp să-l şi citească). Voia să aibă habar de această carte, ca să poată să spună autorului măcar câteva cuvinte. Pe domnul A. E. Baconsky îl cunoscusem personal, cu puţin timp mai înainte, cu ocazia unei descinderi a mea în Bucureşti, îi făcusem o vizită la locuinţa sa din str. Dionisie Lupu (nr.-ul l-am uitat). Mă primise. Îi mărturisisem admiraţia pentru Fluxul memoriei şi Echinoxul nebunilor, pe care le citisem. Luasem aceste cărţi cu mine, anume ca dl Baconsky să-mi scrie pe ele câte un autograf. Amabil, autorul mi le-a acordat. Am şi azi în biblioteca mea aceste cărţi. Ştiind, deci, câte ceva despre poetul Baconsky, i-am vorbit despre el dnei Veturia. Deduc că o interesa acest autor, căci mi-a cerut să-i împrumut cele două cărţi. Oricum, după cele ce i-am spus despre A. E. Baconsky, ea aştepta vizita lui cu o oarecare emoţie. Pe dl Leon Baconsky îl cunoşteam mai îndeaproape. Cu dânsul am susţinut examenul de admitere la Filologie, pe parcursul anilor de studenţie i-am audiat cursurile de literatură română contemporană şi tot la dânsul mi-am susţinut lucrarea de licenţă (un studiu monografic despre Radu Stanca), pentru care mi-a acordat nota zece. Îi simpatizam în mod deosebit pe fraţii Baconsky şi aşteptam cu emoţie sosirea lor la Ciucea. În sfârşit, a doua zi, fraţii Baconsky au apărut, i-am aşteptat la intrarea în muzeu, îi însoţea dna Rodica, soţia lui Leon, o doamnă distinsă, cadru didactic şi ea, la catedra de franceză a Filologiei clujene. Fraţii Baconsky m-au salutat, m-au îmbrăţişat şi s-au bucurat că ne revedem. Dna Goga a asistat la scena îmbrăţişării noastre şi iar i s-a părut că mi s-a acordat prea multă atenţie. I-am condus pe fraţii Baconsky prin tot muzeul, le-am dat explicaţii amănunţite despre tot ce era acolo. La sfârşitul vizitei, dna Goga le-a pregătit şi lor o masă, în chiar apartamentul în care locuia. La acea masă pe mine nu m-a invitat. Mi-a spus să stau în bibliotecă, să stau la dispoziţia unor, eventual, alţi vizitatori. La masă s-au servit câteva feluri de mâncare, dna Veturia a turnat, cu un polonic, cu mâna ei, supa în farfuriile musafirilor, i-a spus lui A. E. Baconsky că i-a citit cărţile şi că i-au plăcut. La un moment dat, A. E. Baconsky zice: „Dar, doamnă Veturia, băiatul care ne-a dat explicaţii nu e invitat la masă?” Dna Veturia o cheamă pe una din servitoare: „Pentru Dumnezeu, Veroano, vezi de ce întârzie!” Veroana vine la mine în bibliotecă, zâmbind, îmi spune ce s-a întâmplat şi mă invită la masă. M-am conformat, am fost servit şi eu cu supă şi cu ce-a mai fost. Când musafirii au plecat, i-am condus spre uşa de la ieşire, m-au îmbrăţişat din nou după care am revenit în bibliotecă. Veturia mă cheamă la ea: „Îi cunoşti pe fraţii Baconsky?” „Da, doamnă, îi cunosc de mai mult timp!” Ea: „De ce-i cunoşti?”

Şi una a lui Ion Molea

Ion Molea e un poet care a activat între cele două războaie mondiale, preţuit de Octavian Goga, care l-a ajutat să debuteze. Volumul său de debut se numea Cocorii mei şi a fost prefaţat de autorul Oltului. Simpatizându-l, Octavian Goga l-a făcut pe Ion Molea secretarul său particular. În vremea când eu eram „castelan” la Ciucea, Ion Molea, acum bătrân, i-a făcut dnei Veturia Goga o vizită. A fost primit cu amabilitate, dna Veturia l-a omenit, l-a găzduit, mi l-a dat în primire, cât a stat la Ciucea; trei-patru nopţi, dna Veturia l-a trimis să doarmă în camera mea, unde i-am improvizat un pat. Molea era un bun povestitor, mi-a povestit multe din viaţa soţilor Goga. Într-una din zile, dna l-a invitat la masă, care era pusă în camera mea. Din camera mea se vedea clădirea bucătăriei dnei Veturia. Uitându-se pe geam spre bucătărie, Molea, la un moment dat, zice: „Mai ţii minte, doamnă Veturia, că în bucătăria aceea ţi-ai tratat vânătăile pe care ţi le-a făcut Tavi când te-a lovit cu biciul cailor?” Ce se întâmplase? Dl Goga avea un servitor, un ţăran din Ciucea, pe care-l preţuia foarte mult; dânsul îngrijea caii şi avea grijă ca trăsura să fie întotdeauna în stare de funcţionare. Într-o zi, dna Veturia, supărată, ea ştia de ce, pe acest servitor, l-a plesnit de câteva ori cu biciul. Omul s-a dus imediat la Goga şi şi-a cerut plecarea din serviciul său, pe motiv că dna Veturia l-a biciuit fără să fi avut vreo vină. Dl Goga l-a luat de braţ, a mers cu el la bucătăria unde, în acel moment, Veturia pregătea mâncarea. Fără nici o vorbă, Goga a luat din mâna servitorului biciul şi i-a tras Veturiei câteva lovituri. Câteva vânătăi au apărut instantaneu pe braţele Veturiei. „Să nu te mai atingi de omul meu”, i-a zis Goga, după care, fără alte vorbe, au plecat de acolo. Imediat femeile de serviciu i-au aplicat Veturiei comprese cu apă rece. Dl Molea şi-a amintit acestă scenă şi a întrebat-o pe Veturia dacă şi-o aminteşte şi ea. „Cum să nu, cum să nu, încă nu mi-am pierdut memoria!”, a replicat Veturia, după care, imediat, ea şi-a îndreptat privirile spre mine, întunecându-se uşor la faţă. Dl Molea povestise un amănunt pe care Veturia n-ar fi vrut ca şi eu să-l aud. Am priceput şi m-am simţit uşor ruşinat. A fost mai mult ca sigur că ce-am auzit nu i-a căzut bine. Cum să aflu eu că dl Goga îşi bătea câteodată nevasta? Pe dl Molea îl luase gura pe dinainte. A realizat că a vorbit ce nu trebuia, s-a întunecat şi el la faţă şi din acel moment n-a mai scos un cuvânt. Veturia ne-a părăsit fără să ne mai arunce măcar un cuvânt. În cursul aceleiaşi zile, dl Molea şi-a făcut bagajul şi a părăsit Ciucea. Cu o seară mai înainte, mi-a povestit ceva de tot hazul despre Veturia Goga şi despre Maria Antonescu, soţia mareşalului Antonescu. În 1941 funcţiona în capitală „Consiliul de Patronaj”, condus de Maria Antonescu şi de Veturia Goga. Acest consiliu era cunoscut prin diversele sale acte de caritate. În spitalele din capitală erau mulţi soldaţi români mutilaţi de război, care fără o mână, care fără un picior, care cu capul bandajat etc. Doamnele Veturia Goga şi Maria Antonescu au trecut într-o zi printr-un asemenea spital, îi mângâiau pe soldaţii răniţi încercând cu vorbe blânde să le aline suferinţele. Molea mi-a spus că un ziar din Bucureşti (i-am uitat numele) a publicat, a doua zi, pe prima pagină, o fotografie cu cele două doamne lângă paturile unor soldaţi răniţi. Dedesubtul fotografiei, scris cu litere mari, puternic îngroşate: „Primele doamne ale ţării dau pildă soldaţilor”. Numai că cei care au tipărit ziarul, nefiind suficient de atenţi, în cuvântul „pildă”, în locul literei l se tipărise z. Ziarul a apărut la chioşcuri aşa. A trecut o oră până când cineva a descoperit greşeala. Repede tirajul nevândut încă al ziarului a fost retras de pe piaţă…

O vizită a lui Dumitru Mircea

Într-o zi vine în vizită la Ciucea dl. Dumitru Mircea, preşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste Cluj, în subordinea căruia se afla muzeul. Dna Veturia era încadrată şi funcţiona ca directoare a acestei instituţii. De câte ori se ivea, la muzeu, vreo problemă, dna Veturia se adresa dlui Dumitru Mircea, care nu întotdeauna le rezolva, în sensul dorit de Veturia. Din această cauză, ea avea faţă de el, mereu, câte un dinte. Dumitru Mircea era fiu de ţăran, învăţase carte şi ajunsese scriitor. Scrisese şi publicase un roman, Pâine albă, pe tema colectivizării agriculturii, bine primit de critica proletcultistă a momentului. Romanul a fost premiat (Premiul de Stat, în valoare de 100 000 de lei, bani serioşi pe vremea aceea). Partidul l-a răsplătit pe autorul lui cu postul de redactor-şef al revistei „Tribuna”, pe care dumnealui a condus-o, mulţi ani, cu pricepere. Dumitru Mircea m-a debutat la „Tribuna” ca poet (1964), pe când eram student în anul I.

Odată, publicându-mi o poezie (cu caracter autobiografic), mă cheamă la el în birou (acolo unde funcţionează şi azi conducerea „Tribunei”) şi-mi zice: „Faci cum ştii, dar în poezia asta, lângă cuvântul patrie trebuie, neapărat, să apară şi cuvântul socialist, altfel poezia nu se publică”. Am înţeles, aşa că în loc de patria mea dragă a apărut patria mea socialistă. Ţin minte că, pentru acea poezie, Dumitru Mircea m-a remunerat cu 300 de lei care, pe vremea aceea, echivalau cu preţul cartelei mele de masă la o cantină studenţească. Dumitru Mircea era un om bun la suflet, generos, adesea, mi-a publicat apoi şi alte poezii şi, de fiecare dată, m-a remunerat mai mult decât satisfăcător.

Pentru nu ştiu ce păcate, Dumitru Mircea a fost înlocuit de la conducerea „Tribunei”, dându-i-se, în schimb, preşedinţia la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste.

În această postură se afla, acum, la Ciucea dl Dumitru Mircea (pe atunci spuneam tovarăşul). Dna Veturia a dat şi în cinstea dânsului o masă, la care s-a întâmplat să mă aflu şi eu. Dumnealui, după două-trei pahare de pălincă, a început să povestească (era un foarte bun povestitor) una-alta. A spus, între altele, că e fiu de ţărani, că au fost în familie 11 fraţi, că i-a fost greu să facă şcoală, dar că partidul l-a ajutat să se ridice din mizerie şi că datorită acestui ajutor a ajuns cineva. „Din cei 11 fraţi ai mei sunt singurul care am răzbit şi iată-mă-s azi scriitor; eu am fost între fraţii mei al unsprezecelea”. A spus asta cu un fel de mândrie care dnei Veturia nu i-a prea plăcut. Aşa se explică cele spuse de ea, în încheierea acelei discuţii: „Al unsprezecelea frate, ultimul, adică; înseamnă că dumneata eşti din reziduuri”! Cuvintele acestea au căzut ca o ghilotină, Dumitru Mircea le-a înghiţit fără nici un fel de comentariu, după care s-a ridicat de la masă şi a plecat. Nu ţin minte ca Dumitru Mircea să mai fi venit, cât am fost eu acolo, în vizită, la dna Goga.