Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Castelan” la Ciucea (IV)

„Castelan” la Ciucea (IV)

 

O vizită a unei țărănci
În rândul țăranilor din împrejurimile Ciucei circulau, în legătură cu Goga, tot felul de zvonuri.
Într-o zi, o țărancă ce venise la Ciucea să vândă un coș cu ouă (joia, la Ciucea, se ținea târg de produse alimentare), vânzând ouăle, femeia avea de așteptat câteva ore venirea autobuzului cu care urma să se întoarcă acasă. Ca să-și omoare din plictiseala orelor de așteptare, a venit în vizită la muzeu. Eu îmi așteptam vizitatorii la intrare. Femeia se apropie de ușa de intrare: „Mă lași și pe mine să văd?” „Cum să nu, lelucă scumpă, poftește!” Intrăm întâi în bibliotecă, femeia vede rafturile încărcate cu cărți, se uită la ele. „Tăte aiestea iel le-o făcut?” Eu: „Tăte!” „Tulai!” Trecem mai departe, observă niște obiecte de mobilă, niște tablouri, bibelouri, scrinul lui Avram Iancu, un covor uriaș, femeia se uită la ele, atinge câte un obiect cu mâna, ca și cum l-ar mângâia: „Tăte câte-s aici le-o făcut iel?” „Tăte!” ”Auzi, domnișorule, da nu mă lași să-l văd?” (se referea la Octavian Goga însuși). „Nu-l poți vedea, lelucă, e închis în sicriu și sicriul nu se poate deschide”. „Nu vrei să mă lași, io știu că are ceas pă mână, doamna lui deschide în fiecare dimineață sicriul și-i trage (întoarce) ceasul, are un ceas bun care nu s-o oprit niciodată de când a murit!” O lămuresc pe femeie că nu-i adevărat, dar nu mă crede. La urmă o întreb: „Da știi mata, lelucă, cine a fost El?”, la care ea îmi răspunde cu o absolută convingere: „Știu! Împăratul!”
Dna Veturia era abonată la câteva reviste românești de cultură. Citea, când avea de unde, și reviste în limbi străine. Îi venea regulat, de la Paris, Paris Match, o revistă la care puțini cititori români aveau privilegiul de a ajunge. Pe atunci județul Cluj avea repartizate pentru tot județul două exemplare din această revistă, unul al prim-secretarului P.C.R. Cluj, mi se pare, pe atunci, tovarășul Mocuța, al doilea, al d-nei Veturia Goga. Când venea revista, o răsfoiam eu mai întâi, apoi i-o duceam ei. Avea colecție cu exemplarele din ultimii ani. Într-o zi, vine dna Veturia în bibliotecă și-mi cere să scot din raft un exemplar din Luceafărul, cel de pe vremea când era condus de Tăzlăuanu, revista era legată, pe ani, în mai multe volume. Dna Goga mi-a cerut să-i scot volumul care conținea, legate laolaltă, exemplarele pe 1912. Am scos din raft volumul, dar, pentru că era pe ultimul raft de sus, neacoperit, avea cotoarele pline de praf. I-am întins volumul, când l-a luat în palme, s-a iscat un praf care a deranjat-o: „Vai de mine, e prea mult praf!” „Prea mult!”, am zis. „De ce nu l-ai șters?” Inițial am vrut să-i spun că asta e treaba femeii de serviciu, nu a mea, dar n-am zis nimic. Văzând că tac: „Păi, ce-ai învățat tu la facultate, dacă nici să ștergi praful nu știi?” Atunci eu: „Dnă, când s-a predat la facultate cursul cu ștergerea prafului am lipsit; aveam întâlniri cu o drăguță”. Auzindu-mi răspunsul, dna Veturia a lăsat să-i cadă din mâini volumul, mi-a întors spatele și, fără să mai scoată o vorbă, s-a retras în apartamentul ei. Trei zile n-am mai văzut-o. După trei zile, mă trezesc, deodată, cu ea în bibliotecă, se apropie de mine, având în mâini un exemplar mai vechi din Paris Match, îl deschide la o pagină în care se vedea cum niște studenți francezi aranjau cărți într-o bibliotecă și cu un prosop le ștergeau de praf: „Vezi? În Franța studenții ștergeau praful de pe cărți!”
Dna Veturia avea un câine. Nu din acela de apartament, ci un câine ciobănesc pe care-l ținea legat, lângă bucătărie. Un câine de pază. Îmi dăduse mie sarcina să-l hrănesc. O făceam cu plăcere. Și eu avusesem, la casa părinților mei, câine și-mi plăcea tovărășia câinilor ciobănești. Dna Veturia îmi lăsase niște conserve din carne să dau câinelui să mănânce, sâmbăta-duminica, pentru că atunci bucătăresele nu veneau la serviciu și nu existau resturi alimentare.
S-a nimerit că într-o duminică, pe la amiază, a venit în vizită la muzeu un grup de studenți. Întâmplător, dna Veturia se afla în fundul curții, în apropierea locului unde era legat câinele. Acesta scheuna, era flămând și cerea demâncare. Dna Veturia mi-a zis să aduc o conservă, să o desfac și să-l hrănesc. Studenții o urmăreau pe dna Veturia, unul din ei a auzit-o spunându-mi să desfac conserva și să i-o dau câinelul. „Dnă ministru (doamnei îi plăcea să fie apelată în felul acesta), zise studentul, nu mă angajați la Muzeul din Ciucea?” „N-am cum, tinere, n-am pe ce post să te angajez!” „Pe post de câine, doamnă ministru!” Dna Veturia nu s-a supărat. Dimpotrivă, a gustat gluma și a încheiat: „Altă dată!”
Dna Veturia locuia într-o cameră din castelul propriu-zis, în care locuise împreună cu soțul ei, atunci când acesta se afla la Ciucea. Avea o canapea mare, unde dormea, se odihnea, citea (îi plăcea să citească stând pe canapea, cu spatele rezemat de o pernă). Eu locuiam într-o clădire, Casa Albă, aflată la circa 50 m depărtare de castel. Duminica, servitorii, niște țărani din Ciucea, aveau liber. Avea angajate două femei, care-i făceau și bucătăria, și acelea era stabilit să vină la serviciu și duminica, dar numai spre orele amiezii. De sâmbăta până duminica doar două suflete se aflau în incinta muzeului: eu, în Casa Albă, și dna Veturia, în castel. Într-o duminică dimineață m-am trezit odată cu răsăritul soarelui, m-am sculat și am ieșit în fața casei să mă bucur de soare. De la Casa Albă la castel era o alee pavată cu piatră cubică, pe margini, tufe ornamentale. Cum stăteam cu fața spre soare, bucurându-mă de lumina și mângâierea razelor lui, aud dinspre tufele ce mărgineau aleea un geamăt, apoi încă unul și încă unul, mă duc într-acolo și dau peste Veturia căzută la pământ. Încerca să se ridice și nu putea. Era, atunci, doar o femeie cât o mănușă, nu cred să fi cântărit mai mult de 25-30 kg. Ieșise de dimineață din castel să se bucure de proaspetele raze ale soarelui. Voise să se plimbe pe alee și căzuse. De obicei, când cădea, dna Veturia n-avea putere să se ridice singură. Așa era și acum. Mi-a cerut s-o ajut să se ridice, apoi să o țin de braț și s-o conduc în camera ei. În cădere, se lovise la un genunchi, nu putea păși în voie, am luat-o în brațe, cum faci cu un copil și am dus-o în camera ei, am așezat-o pe canapea și am dat să plec. Atunci ea: „Mare ticălos ești, Teofile!” Eu, mirat, „chiar că nu-mi dau seama de ce sunt ticălos!” „De ce m-ai pus pe canapea? Trebuia să mă pui pe lavița de lângă geam, să văd, când vine Veroana (una din femeile ei de serviciu), că de aici de pe canapea nu văd!” Eu: „Dacă-mi spuneați, așa făceam, dar nu mi-ați spus și eu n-aveam cum să știu ce gândiți dumneavoastră!” „Tu trebuie să știi ce gândesc eu!”

 

Un general comunist în vizită la muzeu

Era în ianuarie 1970, dacă-mi amintesc bine. Era iarnă grea, cu zăpadă de aproape de 50 cm. Toată pădurea din jurul castelului era literalmente încărcată de zăpadă. Era duminică, zi de lucru (în locul duminicii, care era o zi plină sub raportul numărului de vizitatori, aveam liber lunea), m-am sculat de dimineață și am măturat zăpada din fața Casei Albe și pe cea de pe aleea principală care ducea de la Casa Albă la castel. Fiind duminică, oamenii de serviciu veneau mai târziu. În locul femeii de serviciu, am intrat în apartamentul d-ei Veturia. Era o obișnuință a mea ca atunci când femeia de serviciu lipsea să intru la dna Veturia în apartament să văd dacă nu s-a întâmplat ceva cu ea. În dimineața aceasta, de cum am intrat, dna Veturia m-a abordat: „Teofile, pe la orele 11-12 sosește la castel un autobuz plin cu cadre militare, ofițeri superiori. Mi s-a telefonat că sunt în drum de la Cluj spre Oradea, la nu știu ce conferință a lor și că, în trecere, doresc să viziteze muzeul; să fii pregătit să le vorbești frumos”. Aproape de orele 12, autobuzul cu ofițeri sosește, coboară din el vreo 40 de militari, locotenenți, colonei și generali. I-am așteptat la intrarea în muzeu, i-am invitat înlăuntru. Vizita începea, pentru toată lumea, de la bibliotecă, acolo făceam un scurt istoric al muzeului, dădeam explicații asupra unor cărți rare aflate în bibliotecă, în camerele următoare dădeam lămuriri despre fiecare obiect în parte. Ofițerii au fost impresionați la vederea scrinului ce aparținuse cândva lui Avram Iancu. Dna Veturia îmi dăduse dezlegare să-i duc și în încăperile de la subsol ale muzeului, unde se găseau câteva rarități (bijuterii ale d-nei Veturia, tablouri etc.) de natură să impresioneze. La un moment dat, un tovarăș general mă întreabă: „De unde și cum s-au adunat aici atâtea lucruri scumpe?” I-am spus că dl O. Goga a fost ministru, odată chiar de Interne, dna a fost o celebră cântăreață, veniturile nu erau mici, așa că și-au permis să-și cumpere lucrurile care le plăceau. „Cum de n-au fost naționalizate toate acestea?”, a întrebat tov. general. „Nu știu”, am spus, deși știam că Petru Groza a avut grijă ca tot ce e aici să rămână în proprietatea dnei Veturia. Tov. general mi-a mai pus o grămadă de întrebări, toate în legătură cu dna Veturia Goga. Faptul că ea era directoarea muzeului și că încasa un salariu mare l-a intrigat. „Cum se poate ca o persoană, în vârstă de aproape 90 de ani, să dețină o asemenea funcție?”, mă mai întrebă tov. general. Exasperat de valul acesta de întrebări, i-am spus, pe un ton puțin iritat, să nu se supere, dar dna Goga nu e încă un obiect de muzeu asupra căruia să fiu obligat să dau explicații amănunțite. Cu acestea zise, i-am invitat pe vizitatori să urcăm la mausoleu. Mausoleul avea două uși, una de intrare și alta, în partea opusă, de ieșire. În fața ușii de intrare, era un fel de perie de dimensiuni mari, de care vizitatorii să se ștergă, vara, de noroi și, iarna, de zăpadă. Tovarășii ofițeri și-au șters, care cum intra, picioarele de zăpadă, și-au luat caschetele de pe cap când au trecut prin fața sicriului în care O. Goga își dormea somnul de veci. Generalul care mă agasase cu întrebările lui, ajuns în fața ușii de intrare, nici nu și-a șters cizmele de zăpadă, nici când a trecut prin fața scrinului lui O. Goga, nu și-a ridicat de pe cap cascheta. Lipsa lui de pioșenie în fața sicriului m-a oripilat, m-am dus la el și l-am rugat, pe un ton politicos, totuși, să iasă afară din mausoleu: „Suntem în fața unui mort al națiunii și oricare dintre cei ce trecem prin fața lui se cuvine să ne descoperim capul. Dv. n-aveți pic de respect, nu v-ați șters picioarele de zăpadă când ați intrat în mausoleu, nu v-ați descoperit capul ca toți ceilalți, nu aveți ce căuta în acest mausoleu”. Generalul n-a comentat, a făcut stânga împrejur și a ieșit. Când ultimul vizitator a părăsit mausoleul, eu am încuiat ușa și am coborât de la mausoleu spre Casa Albă unde ne aștepta dna Veturia. Ajuns în fața ei (vizitatorii rămăseseră în urma mea, uitându-se la unele-altele), dna Veturia: „De ce ești aprins la obraji? S-a întâmplat ceva?” Eu: „Da, doamnă, am dat afară din mausoleu pe unul din ofițeri pentru că s-a purtat fără respect față de sicriul lui O. Goga, nu și-a descoperit capul, am considerat că nu pot tolera o asemenea nesimțire și l-am dat afară din mausoleu. Am făcut rău?” „Foarte bine i-ai făcut!”, mi-a zis doamna. În câteva moment, sosește și grupul de ofițeri, curioși s-o vadă pe această venerabilă femeie. Primul care sosește era tocmai generalul pe care-l pusesem eu la punct. „Dnă Goga, de ce țineți în funcție un ghid obraznic ca tovarășul care ne-a dat astăzi explicații?” Dna Goga: „D-ta ești cel care nu știi să te descoperi în fața unui mormânt. Ieși afară din curtea mea, nesimțitule!” Tov. general a mai încercat să spună ceva, dar dna Goga a ridicat toiagul (totdeauna avea la ea un toiag de sprijin) și i-a zis: „Dacă nu ieși acum, te pocnesc!” Toți vizitatorii au coborât imediat la autobuz și și-au continuat drumul spre Oradea. Am așteptat, zile la rând, să văd dacă întâmplarea aceasta nu va avea asupra mea vreo urmare. Nu s-a întâmplat din fericire nimic.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg