Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Castelan” la Ciucea (V)

„Castelan” la Ciucea (V)

 

24 de ore singură în cripta  lui O. Goga

Dna Goga era o femeie tare la fire. Trecuse prin multe în viaţa ei, cunoscuse personalităţi istorice importante, cu mareşalul Antonescu se tutuia, mulţi din miniştrii importanţi de dinainte de 1940 se înclinau în faţa ei, cunoscuse personal pe Mussolini, pe Hitler, acesta din urmă i-ar fi chiar sărutat mâna. Trecuse, în viaţa ei, prin atâtea moment grele, încât rar eveniment care să o dărâme sufleteşte. Un asemenea moment care ar fi putut să o dărâme sufleteşte s-a întâmplat după aducerea de la Bucureşti a sicriului lui O. Goga pentru a fi depus într-o criptă provizorie de unde, la terminarea mausoleului, să fie mutat. În timp ce se lucra la mausoleu, dna Goga intra, uneori, în cripta unde era sicriul cu trupul lui Goga, avea lângă sicriu o mică băncuţă pe care se aşeza, aprindea o lumânare şi stătea acolo până când lumânarea ardea de tot. Intrarea în criptă avea o uşă de metal, grea, care cu greu putea fi ridicată de o singură persoană. Într-o seară, dna a intrat în criptă cu gândul să aprindă o lumină şi să vegheze lângă sicriul mortului. De obicei, mergea acolo însoţită de un om. De data asta, venise singură. Intrând în criptă, uşa s-a închis şi fiind foarte grea, dna Veturia n-a mai putut-o ridica atunci când a vrut să iasă. Cum nimeni nu o văzuse când a intrat în criptă, nu s-a observat lipsa ei. Au trecut 24 de ore când s-a observat că dna Goga nu e nicăieri. Omul de serviciu, pe care eu l-am mai apucat când am fost angajat la muzeu şi care mi-a povestit această întâmplare, a observat lipsa ei. I-a trecut prin minte că s-ar putea să fie în criptă, s-a dus acolo, a ridicat capacul (uşa) de la intrare şi a dat peste dna Goga, care stătea liniştită pe scăunelul de lângă sicriu, pe întuneric, căci toate luminile ce le avusese arseseră de mult. Nu era speriată deloc, l-a prins pe servitor de mână şi cu un calm desăvârşit: „Să ne bucurăm un pic şi de lumina soarelui, deşi nici la întuneric n-a fost rău”.

O fotografie cu prima soţie a lui Goga

Într-o zi vine la Ciucea dl Aurel Rău, însoţit de un scriitor francez (e mult de atunci şi nu-mi mai amintesc numele lui). Dl Aurel Rău pusese o vorbă bună pe lângă dna Goga atunci când mă angajase la muzeu. N-am uitat asta şi atunci când dl Aurel Rău a venit la Ciucea m-am străduit să fiu cât mai amabil cu dânsul şi cu oaspetele dânsului. Le-am arătat unele chestii pe care dna Goga nu prea le dădea în public. Între altele le-am spus (dl A. Rău probabil că ştia, dar oaspetele său, sigur, nu) că dna Veturia e a doua soţie a lui O. Goga, că era, în tinereţe, o frumuseţe răpitoare, dar că nici prima soţie a lui n-a fost, în ceea ce priveşte frumuseţea, mai prejos. Dl Aurel Rău m-a întrebat dacă nu e în muzeu vreo fotografie a primei soţii a lui Goga. Mi-am adus aminte că răsfoind odată colecţia Luceafărului (seria de sub conducerea lui O. Tozlănanu) au văzut într-unul din numere o fotografie ce-l înfăţişa pe O. Goga împreună cu prima lui soţie, Hortensia Cosma. Fotografia era în mijlocul unei pagini de revistă şi era încadrată de textul unei poesii a lui Goga, intitulată, dacă bine-mi aduc aminte, Mireasa mea. Vrând să fiu amabil cu vizitatorii mei, am scos din raftul de sus al bibliotecii colecţia pe anul 1912 a Luceafărului, am răsfoit şi am aflat repede pagina cu fotografia respectivă. Ne uitam toţi trei la ea, când, deodată, parcă bănuind ce facem, apare în spatele nostru dna Veturia. Şi-a aruncat ochii pe pagină şi a observat imediat la ce ne uitam. „Să ştiţi că pe Tavi toate femeile care l-au iubit au fost foarte frumoase”, după care, fără a se arăta într-un fel tulburată, s-a retras în odaia ei. După ce vizitatorii au plecat, dna Veturia m-a chemat la ea şi pe un ton calm: „Niciodată să nu mai scoţi din raft numărul acela din Luceafărul!”.
O trupă de actori de la Teatrul din Oradea
Dna Veturia era imprevizibilă. Mă străduiam să mă port cât mai corect, dar mereu ceea ce credeam eu că e bine nu era pe placul ei. Partea de desubt a muzeului, care conţine multe chestii interesante, nu era deschisă oficial pentru public. Când în vizită veneau persoane mai deosebite trebuia s-o întreb dacă să-i duc (pe acei vizitatori) şi acolo. Dacă ea încuviinţa, îi duceam, dacă nu, nu. Odată a venit în vizită la muzeu o trupă de actori de la Teatrul din Oradea. Am fost foarte amabil cu ei şi, întrucât dna Veturia era plecată la Sibiu, le-am arătat şi partea de la subsol al muzeului. Au fost foarte încântaţi şi mi-au mulţumit pentru amabilitate.
După vreo două luni, într-o duminică dimineaţa, mă aflam în odaia de dormit a dnei Veturia, chemat fiind de dânsa (prin telefon) să-i scriu la maşină o scrisoare. În timp ce scriam mi-am aruncat, nu ştiu cum, ochii pe geam, întrerupând, pentru câteva moment, scrisul la maşină. „Vezi ceva amuzant, de te-ai oprit din lucru?”, îmi zice doamna. „Doamnă, vin nişte actori de la Teatrul din Oradea, au mai fost pe aici şi, probabil, pentru că atunci le-a plăcut ce au văzut, vin din nou.” Erau actorii despre care v-am povestit mai sus, însoţiţi de alţii, probabil tot actori. Dna Goga: „Lasă scrisul, du-te întâmpină-i şi să le vorbeşti frumos!” Fraza asta a ei era nelipsită de câte ori se întâmpla să avem vizitatori deosebiţi”. Dar zic eu: „Jos să-i duc?” „Nu, nu e cazul!”, a venit replica. Am ieşit din odaia ei, i-am întâmpinat pe vizitatori la intrare, i-am plimbat prin tot etajul I al muzeului, după care le-am spus că vizita s-a încheiat şi le urez, în continuare, o zi bună. „Dar jos nu ne duceţi?, zice unul din ei, data trecută ne-aţi dus, dar acum avem nişte colegi noi şi vor şi ei să vadă.” Le-am spus că i-aş duce cu plăcere, dar dna Goga, doar cu puţin timp înainte, mi-a interzis s-o fac. Dânşii au insistat, eu le reptam că nu se poate. În odaia ei, dna Veturia aştepta să mă întorc să-i termin de dactilografiat scrisoarea. Văzând că întârziu să mă întorc, a deschis uşa odăii să vadă unde sunt şi ce fac de nu mă întorc la lucrul meu. Cum a deschis uşa, unul din actori s-a îndreptat spre ea, i-a pupat mâna şi a spus că sunt foarte fericiţi că o văd în carne şi oase pe „Privighetoarea Ardealului”. „N-am văzut nici un muzeu memorial mai frumos ca acesta. Păcat că n-am văzut, unii din noi, şi frumuseţile de jos. Vă rugăm să daţi voie ghidului să ne conducă să vedem şi frumuseţile de acolo”. Doamna se întoarce spre mine: „Păi nu i-ai dus şi jos?” Nevoind să spun că i-aş fi dus cu plăcere, dar n-am făcut-o pentru că ea mi-a interzis, i-am zis: „Nu i-am dus, doamnă”. „De ce te plătesc eu? Te rog să nu fii leneş! Te-au durut picioarele?” „Da, m-au durut picioarele, doamnă, sper că pe Dv. nu vă dor şi o să-i conduceţi, în locul meu, pe domnii aceştia acolo unde doresc”. După care întorcând spatele şi ei şi vizitatorilor, am plecat la mine în odaie, mi-am strâns toate lucrurile ce le aveam (nu aveam prea multe, căci fiind burlac, nu se legau de mine decât lucruri strict necesare), am luat o foaie de hârtie, mi-am scris pe ea demisia cu care ulterior m-am prezentat dnei Goga. A luat-o în mână, a citit-o, apoi a rupt-o: „Treaba ta dacă vrei să pleci, dar să ştii că eu n-am dat pe nimeni afară de la muzeu, nu te dau nici pe tine, dar, dacă ţi-i de-a plecarea, nu te pot opri”. Întâmplări de genul acesta am trăit de mai multe ori cât am fost la Ciucea, dar asta le-a pus cap la toate. Oricât aş fi fost de răbdător cu toanele dnei Goga, am hotărât că nu mai pot rămâne. Şi am plecat. La Cluj, unde timp de doi ani, am fost şomer. A fost o perioadă în care am scris cea mai frumoasă dintre toate cărţile mele. Se numeşte Somn de voevod şi a apărut recent, în forma ei originară. A apărut acum căci, din motive pe care le ştie toată lumea, rareori cineva putea să publice o carte în forma în care a scris-o. Nu după 20 de ani, cum ar zice Al. Dumas, ci după 40.
După plecarea mea de la Ciucea, muzeul a rămas luni întregi închis. Dna Veturia m-a căutat în Cluj de mai multe ori, m-a rugat să mă întorc, dar am refuzat ştiind bine că toanele ei, multe şi grele, vor pune la încercare prea grea răbdarea mea care avea totuşi o limită peste care nu era în stare să treacă. La multe luni după plecarea mea, noul ghid al Muzeului de la Ciucea a fost poetul Ion Mircea. N-a făcut nici dânsul mulţi purici acolo. Ce-a fost mai după aceea nu ştim…
Nu-i port doamnei Veturia Goga nici o ranchiună. Am admirat-o şi o admir şi astăzi. Aş fi vrut să mă înţeleg bine cu dânsa, dar, exclusiv din cauza dânsei, nu s-a putut.
Aud acum că nişte rude ale dânsei revendică tot complexul muzeal de la Ciucea. Nu fac bine. Jur cu mâna pe inimă că dna Goga nu voia să lase nimic de la Ciucea urmaşilor. Nici ai ei şi nici ai lui Octavian Goga. Ea a donat muzeul satutului român, în speţă, Consiliului Judeţean Cluj al Culturii. Propunerea de donaţie a făcut-o ea. Credea că statul român va gestiona mai bine acest muzeu decât ar putea s-o facă eventualii ei moştenitori. Dacă e ceva ce nu şi-ar fi dorit dna Veturia Goga e ca Ciucea ei dragă să nu încapă pe mâinile rubedeniilor, fie ale ei, fie ale lui Octavian Goga.
Dacă dna Goga s-ar putea ridica din mormânt, văzând ce se întâmplă, ar ridica toiagul (acela cu care a vrut să-l lovească pe generalul nesimţit despre care am relatat) şi i-ar lovi în moalele capului.
Pe aşa-zişii ei moştenitori îi consider nesimţiţi. N-au contribuit cu nimic la realizarea Complexului de la Ciucea. E o nesimţire să doreşti să-ţi însuşeşti, chiar dacă nişte legi par a-ţi da dreptate, ceva în care n-ai pus nimic din sufletul tău. Complexul Muzeal de la Ciucea trebuie să fie un bun de mare valoare al întregului popor român. Jur că asta a dorit dna Veturia Goga.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg