Alessandro Baricco
Castele de furie
traducere din italiană de Dragoş Cojocaru
Bucureşti, Humanitas Fiction, 2007

 

„Să mă duc la Quinnipak, să dorm la Quinnipak, să fug la Quinnipak. […] E un fel de joc. E bun când ți se face o silă de care chiar că nu te mai poți descotorosi. Atunci te ghemuieşti pe undeva, închizi ochii, şi începi să născoceşti poveşti. Ce-ți vine. Dar trebuie s-o faci ca lumea. Cu toate amănuntele. Şi ce spun oamenii, şi culorile, şi sunetele. Tot. Iar sila încet-încet se duce. Mai apoi revine, de bună seamă, dar între timp, pentru o bucată de vreme, ai amăgit-o.”

Anul acesta, Festivalul Internațional de Carte Transilvania l-a avut invitat, laolaltă cu alți oaspeți de marcă, pe Alessandro Baricco. Mai întâi, pentru decernarea dublului titlu de doctor honoris causa, de către Universitatea „Babeş-Bolyai” şi Academia de Muzică „Gheorghe Dima”. Pe urmă, pentru o întâlnire cu cititorii şi un dialog cu Dinu Flămând, pe scena sălii Auditorium Maximum a UBB, care s-a dovedit neîncăpătoare. În sfârşit, pentru marele premiu al festivalului.
Baricco fascinează la fel de mult pe viu ca şi în scris întrucât, a mărturisit-o fără jenă, totul, absolut, îl fascinează, fiind permanent curios, întotdeauna de la natură. Omul şi-a ratat (din fericire) cariera de profesor universitar pentru că, horribile dictu, la concurs erau mulți mai în vârstă, el câştigându-se pentru literatură. Din declarațiile făcute sâmbătă, 8 octombrie, mai spicuiesc detaliul că scriitorul e numaidecât – şi neapărat – o ființă liberă, constrânsă numai de rațiunea din care planifică, şlefuieşte sau emite spontan, ca neobosit constructor, un demers mai curând arhitectonic. Romancierul stăpâneşte credința că (doar) în zona limitei lucrurile devin cu adevărat interesante. Iar faptul că, mai spune el, trăim într-o mutație (ce nu se mai termină de când lumea şi pământul, aş adăuga la rândul meu), nu-i poate fi decât un rezervor nesecat de inspirație.
La fel se întâmplă în cartea despre care voi vorbi în rândurile ce urmează. Suntem la Quinnipak, un orăşel imaginar, încremenit în revoluția industrială ai cărei urmaşi ne aflăm, cu debuşeul tehnico-ştiințific de astăzi. Anglia victoriană. Glume de-ale imaginației, valorificând un arhetip îndepărtat, pe care ne-am obişnuit să-l catalogăm simplist al savantului nebun, din Laputa lui Swift (insula zburătoare populată cu pasionați de matematică, muzică şi tehnologie, care nu îşi pot, însă, folosi cunoaşterea în scop practic), până la corespondentul contemporan oferit de „cercetătorii britanici” & descoperirile lor abracadabrante.
Pe de altă parte, poate nicăieri în alt volum de Alessandro Baricco nu se împletesc mai bine cele două fațete ale prozatorului torinez, dubla sa pregătire, de absolvent de conservator cu studii de filosofie, decât în romanul de debut, Castelli di rabbia (Rizzoli, 1991), laureat, printre altele, cu Prix Médicis étranger, în 1995. La noi, cartea apare în 2007, cu un titlu pe care l-aş fi tradus mai degrabă Castele de risipă, tocmai pentru a nu ucide jocul de cuvinte din original, unde suntem trimişi la expresia castelli di sabbia (desigur, castele de nisip): un corespondent care să păstreze aliterația şi dublul înțeles ar putea fi concrescut, aşadar, în substantivul „risipă”. Avem de-a face cu un roman coral – nu polifonic – pe mai multe voci, în care părțile unu, trei, cinci, respectiv şapte poartă drept moto ultimele patru versuri din a zecea Elegie duineză de Rilke: „Şi noi, la fericirea ce urcă/ gândind, am fi atinşi de acea emoție/ care aproape ne năruie,/ când fericirea pogoară.”
Puzzle, piese, bucăți, cioburi din existența protagoniştilor multipli, oglinda spartă e plimbată de-a lungul unor şine de tren recent inaugurate. Roman tipic postmodern, adică hipermodern, o mulțime de planuri concomitente, concatenate, concordate. Capitole aparent disparate, fără legături vizibile decât după ce treci de primele o sută şi mai bine de pagini, cu pasaje funcționând cumva subteran. Se orchestrează la greu voci narative, structura deține ceva din Michel Butor, anumite constrângeri formale, puse în act, însă, cu cea mai firească dezinvoltură. Numeroase analepse, un stil (in)direct (liber), monolog, refren. De multe ori, fără ca asta să fie un moft de scriptor (sau al comentatorului), scriitura lui Baricco devine în cel mai înalt grad muzicală.
Trei sunt elementele de conținut care o susțin. Pentru început, locomotiva Elisabeth şi tăria – nu slăbiciunea – domnului Dann Rail pentru calea ferată, prilej pentru autor de a resemantiza imaginea trenului ca fantasmă a morții: „Precum morților, cărora le trece pe dinaintea ochilor în câteva clipe o viață întreagă, depănându-se cu repeziciune. Acelora li se depănau pajişti, oameni, case, râuri, animale…” [60] Rândurile se transformă în ritm pur:

„frica şi înlăuntrul ei plăcerea şi înlăuntrul ei boala şi […] înlăuntrul ei frica şi înlăuntrul ei boala şi înlăuntrul ei plăcerea – aşa ți se învârtea pe dinăuntru sufletul, la unison cu roțile trenului dezlănțuite pe drumul făcut din fier – […] aşa mi se roteşte sufletul pe dinăuntru, fărâmițându-se clipele şi anii – perversă rotație atotputernică – […] şi de unde oare a pornit, poate că dacă ar şti, cineva s-ar putea întoarce acolo sus, în vârful povârnişului cu sufletul la gură, la începutul liniei ferate, şi ar putea să se mai gândească puțin înainte – aşa se tot răsuceşte sufletul pe dinăuntru, perversă rotație atotputernică – […] minuțioasă şi crudă exterminare care îți încolțeşte înăuntru – […] plăcerea şi înlăuntrul ei boala şi înlăuntrul ei frica şi înlăuntrul ei plăcerea şi înlăuntrul ei boala şi înlăuntrul ei frica şi înlăuntru” [61-2]

Se instituie, de fapt, o invitație la lectură, căci, „în trenuri, ca să se salveze” de presimțirea morții, oamenii citesc, aproape din reflex: „În gări se vindeau nişte lămpi speciale, lămpi pentru lectură. Se țineau într-o mână, descriau un intim con de lumină de fixat peste pagina deschisă. Trebuie să ne închipuim. […] Viteza trenului şi fixitatea cărții iluminate. […] Ca un sâmbure de linişte în miezul unui vuiet. […] Nu s-ar citi nimic, dacă n-ar fi din frică.” [63] Pentru că rostul căii ferate de 200 km perfect drepte aduce cu „imaginea unui proiectil în zbor: […] metafora exactă a destinului” [79].
Un alt fir narativ porneşte de la experimentele lui Pehnt şi Pekisch, care voiau să propage sunetul prin țevi metalice, ultimul nereuşind să inventeze decât umanofonul: „Practic era un soi de orgă în care însă în locul tuburilor erau oameni. Fiecare om emitea o notă şi numai una: pe a sa personală.” [70] Apoi, în a doua jumătate a cărții, se iveşte figura (reală) a arhitectului parizian Hector Horeau; ne vedem aruncați în plină metaficțiune istoriografică (sau, ca să utilizez un termen tot mai frecvent discutat în mediul francez, exoficțiune), la întâia Expoziție Universală (Londra, 1851), cu ideea unui Crystal Palace, din mari plăci de sticlă foarte subțiri, confecționate chiar la Sticlăriile Rail. Vizionarul Horeau mergea pe transparență, demarând ipoteza oraşelor invizibile la propriu. Magie, miracol, fascinație, paradox, leac pentru ipocrizie: „Să intri undeva şi să ai impresia că ieşi afară… Să fii protejat înlăuntrul a ceva care nu te împiedică să priveşti oriunde, departe… Afară şi înăuntru în acelaşi moment… în siguranță şi totuşi liber…” [153]
De sărbătoarea Sfântului Laurențiu totul se leagă, deoarece se întâlnesc trei vise. Împărțită în două, fanfara o ia dinspre capetele Quinnipak-ului, fiecare grup cântând melodia lui, spre jumătatea drumului, până să ajungă una în locul celeilalte. Dar o aceeaşi frică sălăşluieşte şi sub toată povestea cu edificiile din sticlă: „numai un om speriat ca mine se putea pricopsi cu o asemenea manie” [155], „dacă dumneavoastră vreți un lucru de care însă vă temeți n-aveți decât să puneți o sticlă la mijloc… […] eu pun bucăți de lume sub sticlă fiindcă acesta e un mod de a ne mântui… se refugiază dorințele, acolo înăuntru… la adăpost de frică… o vizuină miraculoasă şi transparentă…” [156].
Însă, cum proiectul său cade, Horeau ajunge la spitalul de nebuni, Rail nu va primi banii pentru a termina calea ferată, vânzând-o pe Elisabeth la licitație, iar lui Pekisch îi explodează 15 orchestre în cap. Toți sfârşesc în tăcere. Fiecare meta-personaj vorbeşte (şi piere) pe limba lui, cu specificul său. Baricco se dovedeşte un excelent acordor de caractere. Panoplie, galerie de indivizi, mânuiți de un narator-păpuşar, ca un Dumnezeu care, „dacă ar exista pe undeva, […], i-ar cunoaşte unul câte unul, ar şti totul despre ei, şi pe seama lor s-ar înduioşa” [169]. Ultima parte poate fi numită ieşire din abis: Quinnipak nu era decât un alt nume pentru evaziune, născocire, vis.
Puteți risipi câteva ore cu aceste Castele… Citiți pe laptop, cu telefonul, cu ce vreți, nu le veți regreta o secundă. Plăcerea lecturii se păstrează, în ciuda zilelor noastre zorite, răgaz confort zero.