Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ce a spus Nietzsche, IV: Cel Din Urmă Nietzsche (1885-1889) (III)

Ce a spus Nietzsche, IV:  Cel Din Urmă Nietzsche (1885-1889) (III)

 

Mazzino Montinari, Che Cosa Ha Detto Nietzsche. A cura e con una Nota di Giuliano Campioni, Adolphi Edizioni, 2003 (Seconda edizione, S.P.A. Milano), p. 129-172: L’ultimo Nietzsche (1885-1889). Partea a II-a a apărut în revista de filosofie, nr. 4 (2017), p. 135-168; partea a III-a în RF 6 (2007), p. 869-880. Cu aceasta încheiem traducerea din scrierea menționată mai sus.

 

În primăvara de la Nisa și apoi cea de la Torino din 1888 Nietzsche continuă să lucreze cu rapiditate. În caietul (W II 5), care urmează cronologic după cel citat de noi ultimul, elaborările originale prevalează asupra pasajelor transcrise de la alți autori, deși nu lipsesc transcripții și reflexii ocazionale de lecturi precum: opera lui Victor Bruchard, Les sceptiques grecs (1887; Nietzsche nu se declară pentru exaltarea filosofului sceptic ca unicul filosof), cea a lui Charles Féré (Dégénérescence et criminalité, Paris, 1888) despre degenerarea fiziologică și rațiunile cu secole (asupra acestui aspect al decadenței europene Nietzsche și-a concentrat însă atenția) și, în fine, traducerea lui Louis Jacolliot a codicelui indian al lui Manu (Les législateurs religieuse. Manou-Moise-Mahomet, Paris, 1876), care devine pentru Nietzsche clasicul pioasei fraude religioase. Până la sfârșitul acestui moment prevalează reflexiunile de caracter istorico-psihologic asupra legăturii pesimism-nihilism-creștinism, este de reținut acum o prevalență a conceptului de decadence (în care se întâlnesc toate manifestările pesimismului, ale nihilismului și ale creștinismului) și împreună o aprofundare a aspectului gnoseologico-metafizic al problemei. Acest din urmă aspect se petrece în mod semnificativ, cu o reîntoarcere a lui Nietzsche la antitezele «artă» și «adevăr» în Nașterea tragediei. În însemnările asupra Nașterii tragediei este dezvoltată acea problematică a lumii «adevărate» și «aparente», pe care am subliniat-o deja în legătură cu fragmentele din vara anului 1885. Concluziile unor astfel de reflecții se vor găsi apoi în faimosul capitol Crespuscolului idolilor intitulat «Cum „lumea adevărată” a sfârșit prin a deveni fabulă». Credința într-o lume «adevărată», contrapusă celei «aparente», condiționează pentru Nietzsche acel complex de fenomene menite a defini care dintre ele va servi în mod succesiv termenilor de pesimism, nihilism, decadență. Și de fapt primul capitol al planului în baza căruia Nietzsche a format rubricile celei mai mari părți a însemnărilor din caietul de care am vorbit, era ca titlu «Lumea adevărată și cea aparentă» (FP, 14[169], 1888). În acest plan sunt puse în evidență fie raportul între credința într-o lume adevărată (fie aceasta filosofică, religioasă sau morală) și decadența (adică, încă o dată: pesimismul, nihilismul, creștinismul), fie mișcările opuse sau «contramișcări» (Nietzsche vorbește de Gegenbeugurgen) care se îndreaptă împotriva decadenței. Astfel seria de fragmente asupra Nașterii tragediei est situată de Nietzsche drept: «Contramișcare: artele!» (14[14]urm.). Această tentativă a lui Nietzsche de a ordona propriile materiale prezintă interes, se înscrie în ordine cronologică împreună cu celelalte (așa cum se întâmplă în noua ediție critică) și din punctul de vedere al arhitectonicii literare al operei pe care Nietzsche intenționa să o scrie. De această dată planul corespondent (FP, 15[20], primăvara 1888) nu e divizat în patru cărți, ci pur și simplu în capitole (de la 8 la 13 după versiunile diferite care se cunosc):

1. Lumea adevărată și lumea aparentă

2. Filosofii ca tipi ai decadenței

3. Religia ca expresie a decadenței

4. Morala ca expresie a decadenței

5. Contramișcările întrucât au rămas succesive

6. La ce aparține lumea modernă, la epuizare sau la asceză – multiplicitatea și neliniștea sa este determinată de cea mai înaltă formă a devenirii conștiente.

7. Voința de putere: devenirea conștientă de partea voinței de a trăi.

8. Terapeutica devenirii

 

În această versiune planul este prevăzut pentru o totalitate de 600 de pagini, așa cum rezultă dintr-o împărțire (600:8) pe care Nietzsche a marcat-o alături de acestea. Tema nihilismului – cel puțin în titluri – este înlocuită de aceea a decadenței. După tentative ulterioare de ordonare a adnotațiilor sale, care se pot urmări în ultimul volum al fragmentelor postume (1888-1889) ale ediției critice. Nietzsche – care între timp a scris Cazul Wagner, dedicat unui exemplu tipic de decadență modernă – trece la transcrierea în copie curată a adnotărilor strânse în caietele realizate din toamna lui 1887 și până în primăvara lui 1888. Transcrierea, începută la Torino către sfârșitul primăverii, a fost continuată apoi în vara anului 1888 la Sils-Maria. Către jumătatea lui august, el începe să transcrie și să elaboreze din nou adnotările sale, regrupându-le după teme. Ultima duminică a lui august – adică la 26 august 1888 – e data pe care Nietzsche însuși a înscris-o pe ultimul plan pentru o operă cu titlul Voința de putere. Încercare de devalorizare a tuturor valorilor. De la acest moment, Nietzsche și-a schimbat propriile intenții literare și a părăsit efortul de a mai reproduce aici acel ultim plan (FP, 18 [17], 1888).Schiță de plan pentru:

Voința de putere

Tentativă de reevaluare a tuturor valorilor – Sils-Maria,ultima duminică a lunii august 1888

 

Noi Iperboli: Punerea problemei

Cartea întâia: «Ce este adevărul?»

Capitolul întâi: Psihologia erorii

Capitolul al doilea: Valoarea de adevăr și eroare

Capitolul al treilea: Voința de adevăr (justificată numai în valoarea pozitivă a vieții)

Cartea a doua: Originea valorilor

Capitolul întâi: Metafizicienii

Capitolul al doilea: Oamenii religioși

Capitolul al treilea: Cei buni și cei în ameliorare

Cartea a treia: Conflictul valorilor

Capitolul întâi: Gânduri despre creștinism

Capitolul al doilea: Fiziologia artei

Capitolul al treilea: Istoria nihilismului europeanDistracția unui psiholog

Cartea a patra: Marea Amiază

Capitolul întâi: Principiul vieții: «ierarhie»

Capitolul al doilea: De două ori mai mult

Capitolul al treilea: Eterna reîntoarcere

În acest plan prevalează punctul de vedere al «valorii» (valoare de adevăr și eroare, valoare de voință de adevăr, originea valorilor, conflictul valorilor) și revin «istoria nihilismului european». Dar și acest plan, după ce a fost utilizat pentru rubricarea fragmentelor care merg până la 1888, a fost părăsit de Nietzsche la puțin timp după aceea. Între ultimele zile ale lui august și primele ale lui septembrie are loc dezvoltarea decisivă în planurile lui Nietzsche. Bazându-se pe materiale pe care efectiv le elaborase, el vine cu un nou plan sub titlul Reevaluarea tuturor valorilor (titlul principal, Voința de putere dispare din acest proiect). Noul plan (F.P, 19 [4], 1888) constă din 12 capitole:

1. Noi hiperboreenii

2. Probleme-Socrate

3. «Rațiunea» filosofiei

4. Cum «lumea adevărfată» a sfârșit prin a deveni o fabulă

5. Morala ca o contranctură

6. Cele patru mari erori

7. Pentru noi contra noastră

8. Conceptul unei religii a «decadenței»

9. Budism și creștinism

10. Din estetica mea

11. În mijlocul artiștilor și scriitorilor

12. Sentințe și împunsături (frecce)

Un manuscris în 12 capitole exista realmente în acel moment, și acesta poate încî și azi să fie recunoscut dacă se examinează cu atenție materialele definitive ale operei lui Nietzsche, din care s-a decis să publice, abandonând planul Voinței de putere. E vorba de manuscrisele Amurgului idolilor și Anticristul. Numerele 2, 3, 4 chiar cu titlul lor definitiv, manuscrisele 10 și 11 vor fi reunite în «Preumblările unui inactual» din aceeași operă. Numerele 1, 7, 8, 9 – la rândul lor – sunt titluri originare care încă și astăzi se află anulate în cazul primelor patru grupe de paragrafe în manuscrisul scrierii Anticristul. «Noi hiperboreenii», paragr. 1-7; «Pentru noi – contra noastră», paragr. 8-14; «Conceptul unei religii a decadenței (decădere)», paragr. 15-19; «Budism și creștinism», paragr. 20-30. Primele citate din Amurgul idolilor și primele 23 de paragrafe din Antichrist aparțin, deci, originar, la un același manuscris, pe care Nietzsche pentru un moment l-a considerat cu Reevaluarea tuturor valorilor. La acest moment Nietzsche a decis să redimensioneze ulterior programul său privind planul din 26 august 1888 (care în multe aspecte e înrudit cu planul în 12 capitole) și a scos capitolele 1, 7, 8, 9 ale manuscrisului pentru a-l destina unei opere despre creștinism (deja cu o Introducere: «Noi hiperboreenii», care era de fapt și Introducerea planului din 26 august 1888), și din ceea ce a rămas a compus un «Compendiu» al filosofiei sale (la început intitulată Odihna unui psiholog, apoi Crepusculul idolilor). Noua programă de lucru se născuse: viitoarea operă principală a lui Nietzsche trebuia să se intituleze Reevaluarea tuturor valorilor și să fie publicată în patru cărți, dintre care prima avea ca titlu: Antichrist (23 de capitole din această operă erau deja scrise la începutul lui septembrie, așa cum am văzut). De acum încolo găsim în manuscrisele lui Nietzsche varii planuri sub titlul colectiv de Reevaluare a tuturor valorilor, și nu sub acela de Voință de puterei. De exemplu (FP, 19 [8], 1888): LIPSA PAG. 25, 26 ms.

 

 

TRANSMUTAȚIA TUTUROR VALORILOR

Cartea întâi:Anticristul. Tentativa unei critici a creștinismului.

Cartea a doua:Spiritul liber. Critica filosofiei ca mișcare nihilistică

Cartea a treia:Imoralistul. Critica formei de ignoranța cea mai funestă: morala

Cartea a patra:Dionisos. Filosofia eternei reîntoarceri

 

Conținutul noii opere nu se depărtează substanțial de tematica de care am văzut-o dezvoltată în planurile Voinței de putere, ceea ce demonstrează că pentru Nietzsche planul literar al Reevaluării în patru cărți era menit să înlocuiască planurile Voinței de putere, și de fapt, materialele pentru Anticrist erau scoase din adnotările pe care el le-a făcut în lunile precedente, atunci când gândea Voința de putere. Ceea ce înseamnă că acele adnotări neutilizate în noul proiect au fost în schimb adunate în Crepusculul idolilor, pe care Nietzsche îl definea: «… un sumar postat cu o mare temeritate și precizie din toate eterodoxiile mele filosofice cele mai esențiale» (Scrisoare către P. Gest, 12 septembrie 1888).La 21 septembrie 1888, Nietzsche era din nou la Torino.În nouă zile el a reușit să termine prima carte a Reevaluare, adică Anticristul. Data de 30 septembrie 1888 capătă pentru Nietzsche o semnificație simbolică. El a pus-o în Prefața la Crepusculul idolilor și, la sfârșitul lui Anticrist se poate citi: «Să luăm în seamă timpul de la acea dies nefastus cu care am început această fatalitate – de la prima zi a creștinismului! – Și de ce nu dimpotrivă de la ultima sa zi? De azi? Transmutația tuturor valorilor!O stare de exaltare a pus stăpânire pe Nietzsche. De acum încolo el nu mai cunoaște măsura, încât adaugă la Anticristul încă o «Lege contra creștinismului», introdusă astfel: «Dată în ziua salvării, în prima zi a anului unu (- 30 septembrie 1888 a falsei cronologii). Dacă se citesc declarațiile lui Nietzsche asupra operei sale, nu se înțelege semnificatul istorico-critic al lui Antichrist, care de asemenea – cum bine observă mai târziu Franz Overbeck – conținea câteva piese de bravură, ca psihologia Eliberatorului și aceea a apostolului Pavel, reconstrucție istorică a originilor mișcării creștine, analizele acelei braus (înșelătorie religioasă. Ecce homo ia naștere în această stare de euforie (distanțându-se de un capitol pe care Nietzsche l-a adăugat la Crepusculul idolilor), începând de la jumătatea lui octombrie 1888. În caietele lui Nietzsche se găsesc și câteva adnotări pentru o altă carte a Transmutației: «Imoralistul». Dar această lucrare e întreruptă chiar de Ecce homo, căci Nietzsche, într-o scrisoare către Brandes din 20 noiembrie, nu declară că a scris deja întreaga Transevaluare, identificând cu aceasta Antichristul. Și lui Paul Denssen, Nietzsche îi scrie: «Viața mea ajunge acum la punctul ei culminant: încă un număr de ani, și pământul se cutremură, lovit de un fulger enorm. – Îți jur că am forța de a schimba modul de socotire a anilor. – Nici una din câte subzistă astăzi nu rămâne în picioare, eu sunt mai mult dinamită decât om. – A mea «Transmutare a tuturor valorilor», sub titlul principal Antichristul este gata» (26 noiembrie 1888). Și într-adevăr pe ultimul frontispiciu citim: Antichristul. Transmutația tuturor valorilor». Titlul cuprinzător al unei opere în patru cărți a devenit acum subtitlul la Antichrist. În fine, Nietzsche renunță și la subtitlul Transmutația tuturor valorilor și îl înlocuiește cu un altul: Blestemul creștinismului. Optica exaltată prin care Nietzsche își vede ultimele sale scrieri este aceea a evenimentelor non-literare, mai curând acelea de «a răsturna întreaga ordonare existentă» (Scrisoare către C.G. Naumann, 26 noiembrie 1888). Astfel se termină, în ajunul sfârșitului lui Nietzsche însuși, soarta proiectului literar al voinței de putere.

 

4. După cele spuse, rezultă evident că unicul mod de a ajunge să cunoască toate posibilitățile sau «imposibilitățile» recoltate în masa de însemnări pe care Nietzsche a părăsit-o conștient în ultimii ani ai vieții sale, nu este acela de a ordona astfel de materiale după vreunul dintre planurile sale (și nu numai după ultimul dintre acestea), ci de a publica totul, așa cum se găsește în manuscrise, eventual numai dând la o parte acele fragmente pe care Nietzsche le-a transpus în opere publicate, și urmând o ordine riguros cronologică. După August Hornefler (1906) către Richard Roos (1956) și Karl Schlechte (1956), care au avansat-o, aceasta este obiecțiunea prin care trebuia să se conteswte orice valoare însumării de fragmente pe care Förster-Nietzsche și Peter Gast o publicau sub titlul de Voința de putere și o meneau să trecă drept opera principală a lui Nietzsche, realizată după intențiile autorului.Ne-am oprit la toate aceste particularități filosofice pentru a încerca să dăm o idee aproximativă a dificultății inerente oricărei tentative de a scoate din masa de însemnări postume ale lui Nietzsche a sa «filosofie a viitorului». Acestea denotă o mare incertitudine și – în ultimă analiză – faptul că Nietzsche nu a ajuns la «reevaluarea tuturor valorilor». Semnificația lor constă în întregime în posibilitatea pe care acestea o oferă de a reconstrui tentativa în întregime ei, iar studiul, adică necesarul de materiale inedite, menit a reconstrui efectiv din datele de la care Nietzsche a plecat, de la cunoștințele și de la lecturile sale, abia a început. Dacă se cercetează rațiunile falimentului tentativei filosofice globale a lui Nietzsche, ne pare că găsim una principală și decisivă. Pentru Nietzsche filosofia ca activitate teoretică nu mai avea rațiunea de a exista: în locul ei, o zice el însuși venea istoria. Succesorul filosofului ar fi trebuit să fie un legislator, și ambiția lui Nietzsche, scopul tezei sale despre «reevaluarea tuturor valorilor» este acela de a da umanității o lege morală. Filosofia ca istorie este pars destruéns a gândirii celui din urmă Nietzsche (analizele nihilismului european, distrugerea formulei metafizice «lume adevărată», anticreștinismul). În trecerea la reconstrucție, Nietzsche se află implicat în contradicție insolubilă dintre scepticismul său extrem, lupta sa împotriva oricărei convingeri, și necesitate ade «a legifera». Legislației sale, Nietzsche i-a rezervat, în aproape toate planurile Voinței de putere și apoi și în Reevaluare, cartea a patra. Acesta revine, în ultimul plan citit de noi, după critica creștinismului („Antichristul”), filosofiei („Spiritul liber”), moralei („Imoralistul”), și are ca titlu: «Dionisos. Filosofia eternei reîntoarceri». Teoria eternei reîntoarceri a identicului era într-adevăr, întrucât e negare radicală a oricărei transcendențe consolatoare, rolul unei teorii selective: cel care o suportă ar putea să fie omul nou, individul dorit de Nietzsche. Totuși, nu există nici măcar un singur fragment care să poată ulterior dea lumină asupra acestei utopii singulare.Nietzsche detesta într-adevăr prezentul său, de la naționalismul germanic la antisemitism, la socialism, la anarhism, dar nu lasă nici un rând care să ne poată furniza o oarecare alternativă de împotrivire la fenomenele politice, sociale, morale și culturale criticate de el. Nietzsche nu e un creator, ci un distrugător de mituri. Naufragium feci, bene navigare: acest motto pe care Nietzsche îl menționează la una dintre Prefețele sale din primăvara-vara 1888 (FP, 16[44]) este în fond emblematic pentru a indica rezultatul filosofiei sale. «Naufragiul» nu este parte integrantă. Dar aceasta subliniază încă odată, chiar dacă nu e nevoie, cât de arbitrară a fost operația de creare, căutând în multe fragmente disparate ca și în caiete, o filosofie sistematică a Voinței de putere, care a fost oferită sub acest titlu publicului european în primii ani ai secolului 20. Cartea postumă, care ar fi putut să aibă o funcție relativizantă și nu dogmatică a pozițiilor asumate de Nietzsche, au fost adoptate cu intenția exact opusă, anume aceea de a oferi diferiților interpreți un sistem, dorindu-se a prelungi lista sistemelor filosofice cu acele al lui Nietzsche. Tensiunea gândirii în devenire nu-i interesa pe simplificatori, de la Peter Gast la Alfred Bämler. Două judecăți destul de diverse între ele, pe care Erwin Rohde și Franz Overbeck, amici care contează mult în viața lui Nietzsche, le-au dat despre el, par să ilustreze bine uzul opus care în general se poate face despre gândirea sa.Edwin Rohde, după ce a citit Dincolo de bine și de rău, îi scria lui Overbeck: «Cea mai mare pare a lucrurilor am citit-o cu o mare dezamăgire. Cel mult nu sunt decât discursuri postconviviale ale unuia care a mâncat mult, aici și colo încărcate de excitația vinului, dar pline de un dezgust repugnant pentru tot și pentru toate. Elementul propriu-zis filosofic este destul de mizer și aproape pueril, așa cum cel politic este stupid și demonstrează ignoranța lumii ori de câte ori vine în confruntare. Și totuși, există câteva intuiții de-a dreptul briante și pasagii ditirambice copleșitoare. Dar tot restul frizează arbitrariul; de înțelegere nu se mai poate deloc vorbi; a capriccio se asumă un cert punct de vedere și totul se transformă în raport de acesta, ca și cum în lume ar exista numai acel punct de vedere!… Și naturalmente, ultima dată, cu o tot atâta unilateralitate este asumat și exaltat punctul de vedere opus. Eu nu mai sunt în stare de a lua în serios aceste eterne metamorfoze. Sunt viziuni de solitar de nespus și gânduri efemere care au certitudine precară deliciul și distracție solitarului care le modelează; dar dacă să mai comunici toate acestea lumii ca o literară de evanghelie? Și încă această eternă preanunțare de enormități, îndrăzneli oripilante ale gândirii, care apoi nu provoacă cititorului decât o stare de plictiseală! Toate acestea suscită în mine un nespus dezgust… Că lucruri de acest fel nu pot produce nici un efect, e ceva ce eu găsesc perfect justificat; într-adevăr, nu duce la nimic; totul se pierde ca nisipul printre degete; și în fine, în ce gândire reală deveniți mai inteligibili ar duce la o lectură? O sclipire și o (baluginare) prin fața ochilor, nu o lumină constantă și transfigurantă e tot ceea ce se desprinde din acea carte! Poate să meargă ceea ce s-a spus despre caracterul grefer al umanității actuale, dar cum să-ți imaginezi ceea ce Nietzsche născocește despre morala canibalească care ar trebuui impusă în mod dictatorial, după filosofia sa? Care semn al timpurilor preanunță această vorbărie istovitoare a viitorului? (La car eimagine a împins plictiseala, încât să aibă destulă și el). În fine, această carte, ca să vorbim clar mi-a produs plictiseală într-un mod cu totul particular, și, mai mult ca orice, gigantesca vanitate a autorului, care nu se arată atât în faptul că se dă el însuși drept model mult așteptatului Messia, cu toate caracteristicile sale personale, cât în faptul că el nu mai e în măsură să înțeleagă uman și într-un oarecare mod oricare altă tendință apreciabilă, chiar, oricare altă ocupație care nu e aceea care într-un moment dat îi place lui. Toate acestea nu pot decât să suscite indignare, și cu atât mai mult sterilitatea, care sfârșește prin a ieși afară din această minte care e în mod substanțial aceea a unuia obișnuit să o simtă după și împreună la alții. Un lucru ce ține de gen ar putea să găsească elucidare într-un spirit pozitiv, în ciuda unilateralității sale, dar Nietzsche este și rămâne la sfârșitul socotelilor un critic, și ar trebui să simtă că unilateralitatea productivității i se potrivește ca pielea de leu asinului. – Această carte mă întristează mai mult pentru noi decât pentru el: nu a găsit calea care ar putea să conducă la satisfacție și iată cum cade pradă contorsiunilor convulsive, și pretinde că se acceptă toată aceasta ca o evoluție. Nici noi nu suntem mulțumiți de noi înșine, dar nu pretindem nicicum o venerație deosebită pentru imperfecția noastră. Cel ce ar vrea să lucreze o dată ca un artezan onest, atunci ar înțelege ce valoare are acest lucru o dată atins, și că indigestia pasivă de impresii și descoperiri nu are nici o valoare! Și ce fel de temă de lucru ar fi pentru anii lui Nietzsche care vor veni? Va sfârși prin a se târî dinaintea crucii, prin greața față de totul și prin venerația sa pentru tot ce e «deosebi», pe care l-a avut totdeauna în corp, dar pentru care acum a găsit o exaltare cu adevărat nedorită» (1 septembrie 1886, în: Franz Overbeck – Erwin Rohde, Briefwechsel, 1990, p. 108 și urm.).Overbeck răspunse: Și dacă se poate concede măcar, jumătate din tot ceea ce Dv. reproșați cărții și autorului, rețin că vorbele Dv. sunt dictate de mânie. În mod cert, numai un risc imperfect a participat la mânia Dv., și chiar acolo unde aceasta e deosebit de violentă nu reușește deloc. De exemplu, în chestiunile politice, chiar în ultima sa carte Nietzsche «politizează» prea mult, după gustul meu. Nu pentru că aceasta îl atrage prea mult, ci mustrează «ignoranța lumii», dar și această mustrare nu-mi pare atât de decisivă, ci pentru că politica nu-l privește nicicum» și nu se lansează să lichideze astfel coram publico, și în afară de aceasta contrastează mult cu starea de suflet care se degaja dintr-o asemenea carte. Între altele, întrucât mă privește, cartea nu furnizează nicio clarificare ulterioară asupra ideilor și intențiilor autorului; după Zarathustra, îmi pare că o adevărată și proprie recidivă, lucru care în cărți de solitari ca aceasta este de luat în seamă. Și pentru sentimentul meu suntt în carte lucruri excesiv de ofensive. Așa cum vedeți, nefiind apologet de acest fel e lucruri, cu atât mai puțin și în particular aș vrea să fie despre această carte. Totuși nu e niciuna în literatura de azi pe care o citesc cu o astfel de delectare a spiritului… Cu toate acestea, din această ultimă carte îmi apare diletantismul crescând, dar cărțile lui Nietzsche îl ghidează pe cel studios or cât de puțin studiosul care e în mine, mult mai intim în interiorul lucrurilor decât monumentele unei procedări mai metodice, care în mod obișnuit apar astăzi. În ceea ce îl privește pe autor, Dv. vorbiți de o gigantescă vanitate. La rândul meu, eu nu mă simt în stare de a contrazice aceasta, dar consider astfel de vanitate ca ceva cu totul deosebit. Și în această carte îmi pare că prin ea, chiar și pentru cititorul căruia de altfel autorul îi este un străin, ia naștere un sentiment cu totul deosebit. În general, eu nu cunosc nici o altă persoană care, asemenea lui Nietzsche să-și facă viața atât de dificilă pentru a ajunge de acord cu sine însuși. Căci ceea ce vine în afară într-o lume așa de fără norme nu este cu certitudine numai vina persoanei, într-o epocă în care toți sunt obișnuiți să se comporte în mod gregar. Acum, pentru cea mai mare parte a obiecțiunilor Dv. spun: în sine și pentru sine într-un prim moment sunt de acord, dar în ansamblu și într-o ultimă analiză sunt de o părere cu totul diferită» (23 sept., 1888, ibid., pp. III și urm.).Reacția lui Rohde la lectura unei cărți precum Dincolo de bine și de rău poate să pare nejustă și scrisă la mânie; în realitate ea se explică de-abia dacă Nietzsche se ia – cum a făcut-o Rohde în acest caz – în sensul strict al cuvântului, dâră așezarea atitudinilor sale lăsându-se impresionat de profetismul său, de continuele sale promisiuni de lucruri nemaivăzute. Firește, este posibil, în acest caz, și reacția identică, dar de sens contrar, pozitiv, adică reacția celor devotați lui Nietzsche: cu adevărat Nietzsche a devenit, cel puțin la intersecția secolelor, un fel de Messia pentru mulți intelectuali europeni slabi de minte. Judecata calmă a unui spirit independent ca Fr. Overbeck e totuși cea îndreptățită. Chiar Overbeck a lăsat și mărturisirea personală cea mai semnificativă între toate cele care îl considera pe Nietzsche apropiat lor. Astfel, el scria: «Nietzsche este persoana în a cărei vecinătate am respirat în modul cel mai liber posibil» (C.A. Bernoubli: Franz Overbeck und Friedrich Nietzsche. Eina Freurudschaft, 1908, vol. II, p. 423). Cel care în citirea lui Nietzsche nu simte că respiră liber, trebuie să stea departe, ca să nu devină o caricatură, să nu sfârșească în mod nietzschean. Fragmentele postume ale lui Nietzsche, cunoscute în forma lor originară fără pretenții de a găsi un sistem, vor favoriza, cu efectul lor relativizant, o întâlnire liberă cu gândirea sa.5. Începând din primăvara lui 1888 – adică de la primele zile ale sejurului torinez – se observă în tot ceea ce scrie Nietzsche, chiar și în scrisorile sale, o tensiune psihică de nespus, care se manifestă și ca euforie. Boala și-a început opera sa de devastare, și numai prin aceste ultime manifestări ale lui Nietzsche s-ar putea presupune o influență a maladiei asupra gândirii sale, deși e greu de a arăta în concret unde și când începe demența, căci Nietzsche e stăpânul expresiei, fie impresia cât de disperată. Cazul Wagner, Crepusculul idolilor, Antichristul, Ecce homo, Nietzsche către Wagner, Ditirambii lui Dionisos, au fost scrise toate între mai 1888 și 2 ianuarie 1889.În Ecce homo Nietzsche ajunge să scrie unele dintre paginile sale cele mai frumoase, și nu numai: multe aspecte-cheie ale personalității sale ies la suprafață pentru prima dată în aceste pagini. Dar nici Ecce homo nu poate fi considerat un text-ferm – căci Nietzsche nu încetează de a lucra până în ultima zi a vieții sale conștiente, continuând să aducă adăugiri și să facă combinații, și după revizuirea manuscrisului aici presupus la începutul lui decembrie. De aceea Ecce homo însuși ar trebui să fie citit cunoscând în ce ordine Nietzsche nu a șters varii paragrafe. În mod cert, nu e indiferent să știm ce a fost scris în timpul redactării Crepusculului idolilor și ce dimpotrivă survine la puține zile înainte de întunecarea psihică. În primele două zile din ianuarie Nietzsche pregătește încă manuscrisul Ditirombilor lui Dionisos. La 3 ianuarie s-a prăbușit lipsit de simțire în Piața Carlo Alberto. Între 3 și 18 ianuarie el adresa consideratele «bilete ale nebuniei» la toți amicii, la principii și oamenii de stat, lui Bismark și regelui Italiei Umberto I (multe nu au fost expediate), considerându-se Dionisos, Nietzsche-Cezar, Dionisos-Crucificatul. Și Cosima Wagner primește trei: ea a devenit «soția sa» (Nietzsche o chema Adriana sau Cosimo-Adriana) și trebuie anunțată umanitatea în vederea încredințării lui Dionisos-Nietzsche «buona novella» (3 ianuarie 1889): În proclamațiile sale politice Nietzsche anunță că are încă intenția „de a ămpușca pe toți antisemiții» (Scrisoare către Overbeck, 4 ianuarie 1889) și de a vrea să provoace o coalizare europeană pentru un «război de distrugere» contra Germaniei. (Scrisoare către F. Overbeck, 21 decembrie 1888). „Dragă domnule profesor – scrie la 6 ianuarie lui Burckhardt – în fine vei deveni cu mult mai multă plăcere profesor baselian decât Dumnezeu; dar nu am îndrăznit să împing așa departe egoismul meu privit ca să omit, pentru causa sa, creația lumii…». (La 9 ianuarie Overbeck îl va duce de la Torino pe amicul de-acum dement).

 

Traducere deAlexandru Boboc

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg