Ioana Zenaida Rotariu
Cei cinci ani de muțenie
Editura Tracus Arte, 2021

 

 

Michel Houellebecq ar putea fi mândru că o poetă din România – câștigătoare a concursului de debut în poezie „Al. Mușina”/ 2021 – și-a scris licența tocmai „din” dânsul, iar nu despre vreun „mastodont” al flamboaianțelor poeticești de pe „cocioc” sau de-aiurea. Dar și poeta licențiată în… filieră franceză s-ar putea-mbujora nițel de năstrușnica emoție că „taicul Terez” al „fetelor pierdute” a găsit cu cale – pe coperta a patra – să o introducă, cu un soi de nonșalanță sentențioasă, în „corul Sylviei Plath”. Doar că Ioana Rotariu își recuză, vreau să cred, această „imixtiune” într-o rețea sonoră de voci stentorial- acide, pentru că arealul ei este unul mai degrabă detensionat – prin proprie voință- decât conectat la tensiuni existențiale generatoare de periculozități. Este, de fapt, cam ceea ce ne-ar sugera diferența dintre flacăra unei lumânări când se ia curentul, și vâlvătăile greu stăpânite de pompieri, sau dintre un glăscior suficient sieși și un fel de simili- „Strigăt” al lui Munch. Autoarea celor cinci ani de muțenie își racordează stările psiho- sufletești la acele „iaduri mici ale fiecărei zile”, de fapt, știe la ce să se aștepte, acceptă deliberat- retractil acele provocări impregnate (sau infestate) de microbii monotoniei, ai plictisului și dezabuzării: „(…) Ideile sunt materiale radioactive periculoase mai bine/ te ferești decât să încerci să repari dezastre/ gestul indecent al reciclării durerilor vechi/ uneori media erorilor umane/ este procentual mai mică decât/ media erorilor doctorale/ scrisul în paralel funcționează/ o minte lucidă și antrenată depistează mecanismul/ deconstruiește cu rapiditate inutilitatea descrierilor largi (…)/ mintea ruptă supusă treptat procrastinării/ și exercițiul în gol al autenticității” (războiul zulușilor).
Ioana Zenaida Rotariu are, uneori, abilitatea de a aglutina eufonic cuvinte care par să caute, cu o febricitate aritmică, acel „ton” al stringenței semantice -dinspre Nichita, cel abstractizând (inovativ) emoția – acceptând cu simplicitate că „laboratoarele de nostalgie/ ne studiază comportamentul și fricile”, când „depășim un simulacru/ dar îi lăsăm aura noastră”, „curgând imponderabil între emoții”, „în timp ce înoți ca un pește în acvariu/ crezând că ai străbătut oceanul”. Putem observa, imparțiali și… chtonici: căutări, ezitări, aproximări redemptive, imprecizii acutizând senzorialități parțial asumate; apoi, brusc, simțind parcă o solidarizare cu împrejurul, cu proximitatea obiectuală chiar, care se constituie, oarecum arbitrar, într-un paratrăsnet al defulărilor: „aici e despre acceptare și răbdare/ despre a sta pe loc când toată lumea fuge/ și se ascunde/ ușa închisă îmi creează un sentiment puternic de anxietate/ pentru că nu sunt eu de partea cealaltă/ înăuntru în mijlocul instalațiilor a căror logică/ poate fi reconstruită/ doar dacă stai destul lângă obiecte care împrumută/ din defectele tale/ capătă greutatea ta și levitează / pe o pânză translucidă (…)” (bios). În „lungul drum spre libertate” aflăm incipituri ale unor stări frustrante, spuse mai mult cu o jumătate de gură decât tranșant, afirmații cu tentă ambiguizantă, descrieri cvasi- depreciative și comparații cu ambitus social, dar ultimele două versuri („mutilarea femeii începe din tinerețe/ și nu se termină niciodată”) deși au o pronunțată energizare semantică, nu sunt efecte ale unei argumentații care să le îndreptățească. Când te autosugestionezi auctorial-regresiv („îmi imaginez că voi fi o femeie divorțată/ singură fără copii/ și o scriitoare ratată”) este un gest pur demonstrativ, totuși, să apeși pe claviatura in fortissimo care acompaniază „corul Sylviei Plath”.
Poeta I.Z. Rotariu reușește să inducă, în unele texte, o atmosferă de insidioasă stranietate, cu accente, ce-i drept, mai mult autoironice, reușind să „intimideze” un lector mai puțin avizat, atunci când sub titlul „amintiri din grădina în care torturai pui de rață” ne acceptă ca martori (de fapt intruși) ai unor scene de factură intimistă: „îmi sărutai umărul gol și nu spuneai nimic/ mă priveam în oglindă și mă gândeam/ probabil așa arată o femeie iubită/ dacă dramatizezi/ memorezi mai ușor scenele/ (…) fac o fotografie polaroid invizibilă nu te ridica/ să mai rămânem o zi fără să ne încălcăm teritoriile/ mă bucur că ai decis așa”. În alt loc, ingenioasa autoare își pune problema, din nou în titlu, despre ce-ar zice psiho- economistul nobelizat Kahneman despre erorile domestice, apoi ne informează despre „cum îți păzești cartea în autobuz/ sperând să mai prelungești totul încă o stație/ (…) trebuie să ai ceva la care să renunți/ în schimbul libertăților compromisului/ (…) nu ești ceea ce credeam/ nu vreau partea asta întunecată a ta”. Punctul e de la mine, dar îmi imaginez cum poeta chicotește gândindu-se la mica ei farsă ludică și poate că are dreptate privind faptul că, nu-i așa, „cu cât explici mai mult oamenilor/ cu atât îi încurci”(pag. 45), dezvăluindu-ne cum „prietenii spun că ar trebui să fiu cinică și în scris”. Ca în realitate? (deduc, firesc). Dar mă trec fiori amintindu-mi de „corul Sylviei Plath”, pentru că partenera (una dintre) lui Ted Hughes era mai mult depresivă decât… cinică. Să conchid, așadar, că mă simt amenințat de o „luciditate lașă”, dar nu ezit să afirm că Ioana Zenaida Rotariu este o poetă de luat în seamă.