Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ce e nou când vechi sunt toate

Ce e nou când vechi sunt toate

 

 

Ion Irimie
Socrate și Isus – Personalități polare
Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2016

 

 

În toamna lui 2016 asistam, în cadrul Zilelor Revistei Tribuna, la o lansare care a stârnit multe discuții în contradictoriu. Este vorba despre cartea profesorului Ion Irimie, apărută în același an la Editura Grinta, cu titlul Socrate și Isus – Personalități polare. Cu toate că, pentru cei prezenți, conținutul cărții nu era cunoscut, prezentarea făcută de autor a fost suficientă pentru a stârni reacții pro și contra. Tema este totuși una intens exploatată de-a lungul vremii. Ceea ce recunoaște, de altfel, și Ion Irimie, care, dincolo de amplele pagini de note publicate la sfârșitul cărții, precizează, încă de la început, faptul că a citit multe volume, unele chiar cu acest titlu, care au analizat viața, dar și moartea celor două mari personalități ale omenirii. Trei dintre aceste cărți au stat la baza argumentației sale: Oameni de însemnătate crucială, lucrare ce reunește biografii scrise de K. Jaspers pentru Socrate, Isus, Budha și Confucius, Socrate și Cristos, carte semnată de filozoful englez Robert M. Wenley, iar cea de-a treia este a francezului Frédéric Lenoir, intitulată Socrate, Isus și Budha – trei modele de viață. Că nu l-au convins cărțile citite, că nu a considerat epuizat subiectul, o spune autorul însuși, susținând că poate aduce în discuție abordări care le-au scăpat din vedere celorlalți autori, așezându-și analiza proprie chiar pe locul patru în ierarhie: Cu gândul la actualitatea temei și la viitorul ei, poate că aș putea porni la drum. Nu înainte de a face precizarea că toate cele citite în cele trei cărți, în cele cu numele Socrate și Isus chiar pe copertă, sunt lucruri bune și frumoase. Toate sunt și rămân bune de citit. Multă polemică cu ele n-aș duce. Cu toate acestea, aș zice că, în și prin conținutul lor, cărțile mereu invocate nu mi-au luat apa de la moară. Dimpotrivă, toate cele citite mi-au întărit convingerea că, pe lângă cele trei cărți, mai este loc și pentru o a patra.
Pledoaria profesorului Irimie pornește de la asemănările dintre cei doi, prima și cea mai uzitată fiind aceea conform căreia cei doi n-au scris nimic și, cu toate acestea, au devenit nemuritori. Mergând mai departe, autorul chiar se îndoiește de existența unuia dintre ei, îndoială care nu se referă la Socrate. Înclin să fiu de partea celor care, pe undeva pe la mijloc, consideră că, într-un anume sens, a existat totuși și un fir de Isus istoric, de un fiu al Omului, dar că un Isus fiul al lui Dumnezeu este în întregime o creație a evangheliștilor. Că Socrate ar putea fi, la fel de bine, o creație a lui Platon, autorul cărții nu pomenește. Ba mai mult, unii cercetători afirmă chiar că ar fi vorba despre doi Socrate în scrierile lui Platon, că filozofia acestuia suferă asemenea schimbări încât, în Republica de pildă, ideile atribuite lui Socrate ar fi de fapt ideile lui Platon. Autorul cărții nu doar că nu admite și o asemenea variantă, dar este ferm convins că (…) Platon ne-a pus la îndemână o personalitate puternic credibilă, pe când evangheliștii – una puternic îndoielnică.
Evangheliștii sunt acuzați și de faptul că ar fi distorsionat în Evanghelii, intenționat, atitudinea și cuvintele lui Isus referitoare la femeie, numele Evei lipsind cu desăvârșirea din toate cele patru texte. Iertarea femeii păcătoase (Luca, 7.47: Păcatele ei, care sunt multe, vor fi iertate; căci a iubit mult) este interpretată, nici mai mult nici mai puțin, ca o încercare a lui Isus de a relaxa etica iubirii, conține trimiterea la ceea ce ar trebui să fie veritabila condiție a sexualității – sentimentul iubirii. Afirmația este dusă și mai departe, autorul consideră că Isus revoluționează complet problematica relațiilor dintre femeie și bărbat, contrazicând până și poruncile lui Moise: Pentru Moise și pentru Dumnezeul acestuia, familia este singurul loc în care sexul se poate petrece scăpând de judecata de apoi. Or, Isus sugerează o condiție mai largă. În opinia lui, sub regula iubirii, păcatul nu mai este păcat.(…) După cele zise de Isus, se poate ‹‹preacurvi›› oricât, numai să se iubească pe măsură.” Sublinierea de aici, a unei părți din frază, la care se adaugă și cele scrise, și de asemenea subliniate, cu referire la Eva: Toți o judecă și o acuză pe Eva că ne-a luat raiul. Ea nu ne-a luat raiul, ni l-a dat. Ne-a dat nebuniile iubirii, îndrăzneala cunoașterii și bucuriile creației. (…) Nu Dumnezeu a strecurat divinul în noi, ci Eva. Ea, prin ‹‹păcatul›› ei, a fost, dacă dăm crezare poveștii din biblie, marea coautoare la facerea noastră – se consideră, de fapt, ca fiind ideile care diferențiază această carte de altele cu tematică asemănătoare.
Vinovate de faptul că aceste „situații” nu au ajuns să fie cunoscute de omenire sunt, în opinia autorului, atât Evangheliile cât și unele scrieri post-evanghelice. De pildă Epistolele Sfântului Pavel, care nu l-ar mai înfățișa pe Isus ca fiind bun, iertător, iubitor, un Isus uman, ci, mai degrabă, un Isus-Dumnezeu foarte asemănător cu Dumnezeul lui Moise. În consecință nici relațiile dintre bărbați și femei nu mai sunt privite la fel de către Isus-ul din scrierile Sf. Pavel. Ce rezultă din toate acestea? – se întreabă în cartea sa profesorul Irimie. Rezultă că Pavel i-a întors spatele lui Isus cu privire la iubirea dintre bărbat și femeie, iar egalitatea dintre ei a fost ștearsă cu buretele. Toată iertarea și toleranța lui Isus față de atâtea ‹‹păcătoase›› s-a dus pe apa pavelismului.
Dar cel mai mult, în seria asemănărilor și diferențelor dintre cei doi, m-a intrigat paralela făcută între moartea lui Socrate și răstignirea lui Isus, respectiv a modului în care este interpretat acest moment, și într-un caz și în celălalt, lăsând la o parte faptul că, din punctul meu de vedere, „lupta” se duce, în general, de pe poziții inegale. Fără a mă situa într-o tabără sau alta, încercând să privesc lucrurile din poziția cititorului neutru, care se așteaptă să fie convins de argumentele autorului, nu pot să nu observ că acesta nu-și tratează la fel „personajele”. În vreme ce pe unul se străduiește să-l legitimeze, în privința celuilalt face tot ce-i stă în putință ca să-l discrediteze. Iar în analiza celor două morți, această abordare este și mai vizibilă. Așadar, se spune în carte: În privința atitudinii directe a celor doi față de iminența morții avem, de asemenea, de-a face cu diferențe mari. Lui Socrate nu i-a fost frică de moarte. Și-a băut cupa cu cucută cu o liniște și cu o seninătate care au uluit și atunci și mai uluiesc și astăzi o lume întreagă. Surprinzător, dar după cele scrise în Evanghelii, se pare că Isus a avut momente de teamă. Se zice că, la un moment dat, pe cruce fiind, a exclamat: Eli, Eli, Lama Sabactani? (…) Aceste vorbe, dacă nu afirmă, ele oricum sugerează că Isus ar fi vrut să-i fie luat paharul morții. Socrate, și dacă i s-a oferit ‹‹îndepărtarea›› paharului său, a refuzat. Asemănarea dintre moartea lui Socrate și cea a lui Isus poate fi dusă până cel mult în momentul acceptării ei: și unul și altul și-au acceptat jertfa ca fiind inevitabilă. Dincolo de acest moment, însă, diferențierile sunt majore, dar într-un alt sens, cred eu, decât cel în care le vede profesorul Ion Irimie. Socrate a murit cu convingerea că toți cei vinovați de moartea sa își vor primi pedeapsa. Isus, până în ultima clipă, s-a rugat pentru iertarea călăilor săi, scuzându-i în fața lui Dumnezeu Tatăl că nu știu ce fac. În fața morții, atitudinea lor este, așadar, diferită. Și motivația de asemenea. Calmul cu care Socrate și-a sorbit pocalul de otravă poate fi interpretat, în primul rând, prin siguranța pe care el o avea că, murind, învățăturile pentru care a fost condamnat îi vor supraviețui. Isus și-a asumat jertfa supremă pentru umanitate și în numele ei, pentru a-i împăca pe oameni cu Dumnezeu și pentru a le dărui, astfel, viața veșnică. Moartea lui Socrate pare una teatrală. O moarte „curată”, lipsită de chinuri, ceea ce poate lesne explica și curajul său. Moartea lui Isus se petrece în chinuri cumplite, suferințele la care călăii săi îl supun depășesc limita umană de suportabilitate. Dar El nu se revoltă împotriva judecății, se roagă pentru iertarea celor vinovați, și abia când ajunge la capătul puterilor imploră: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?
În Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhardt are o însemnare cu acest titlu: Socrate și Iisus Hristos, în care aduce în discuție cele două morți, găsindu-le ca fiind complet diferite: Deosebirea e totală între cele două morți, și tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreția ei, pare – prin contrast – literară, abstractă, supusă regiei, și mai ales nerealistă. Socrate – cu bună credință și izbândind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestingherit de scârnăvii până în straturile cele mai de jos ale condiției umane. Paradoxal, chiar profesorul Irimie pare să fie de acord cu această viziune, din moment ce scrie, în chiar primele pagini ale cărții sale că: Parcă niciunde în istoria culturii nu avem de-a face cu o moarte care să desăvârșească o opera și cu o opera care să se încheie atât de frumos și de firesc într-o moarte. Moartea lui Socrate parcă face parte din chiar opera sau filosofia lui. Cred că nu e nevoie aici de niciun alt comentariu!
Și nici mai departe nu consider că ar mai fi ceva de spus, poate doar faptul că eu, dacă aș fi fost în locul autorului, nu aș fi adăugat, pentru nimic în lume, Capitolul IV, intitulat Gânduri de final. Explicațiile de acolo, de ce a scris ce a scris, mi se par nu doar inutile dar și dăunătoare cărții. Dacă textul e scris, spune autorul său, de pe pozițiile unui ateism asumat (în privința căruia nu aveam niciun dubiu, nici până să citesc mărturisirea), nu înțeleg de ce erau necesare explicații de genul: Când am băgat de seamă că țara s-a împânzit de biserici, că viața noastră spirituală e năpădită de atâta literatură religioasă, de atâta propaganda la televizor etc., m-am gândit că toate acestea ar necesita o anume replică. Am scris pentru a-mi turna necazul, pentru a-mi exprima protestul față de dezmățul de religiozitate de prin jur. Pe lângă faptul că motivele expuse nu au nicio legătura cu analiza propusă în carte, consider că acest ultim capitol aduce doar prejudicii întregului ansamblu.
Citeam, într-un interviu acordat în 2016 de către profesorul Ion Irimie ziarului Făclia din Cluj, următoarea frază adresată intervievatoarei: Scrie ce vrei despre mine, numai să nu mă lauzi. În virtutea acestei afirmații, nădăjduiesc că domnia sa va aprecia sinceritatea cu care mi-am expus părerile despre o carte care m-a provocat încă înainte de a o citi, și despre care mi-am dorit să scriu imediat ce am isprăvit-o de citit.

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg