§ 1. Marxismul cultural ca generalizare a principiului egalității.
Existența marxismului cultural este contestată ca simplu contrasens la economismul marxismului ortodox. Pare o contradicție, dacă rigidizăm economismul marxist ignorând faptul că marxismul clasic propunea deja revoluția culturală precum și recuperarea ulterioară a Manuscriselor din 1844. Marx atacă deja nu doar proprietatea (infrastructura) ci și familia și religia (suprastructura), prefigurând necesitatea extinderii extra-economice a marxismului economic. Conceptul va sesiza ușor că distincția dintre marxism economic și marxism cultural este o distincție derivată nu originară. În fond, Marx însuși nu este decât cel mai influent reprezentant al principiului egalității abstracte tematizat inaugural în forma idealului egalizării economice. Marx este astfel doar autorul primei ocurențe teoretice majore a principiului egalității, ceea ce explică faptul că toți succesorii i-au asimilat vocabularul devenind neo-marxiști (prin variații tematice ale egalității determinate de Marx în formă economică). Sau altfel spus: Marx a canonizat i) ideea nedeterminată a egalității și totodată ii) prima ei determinare economică. Autorii neomarxiști nu fac decât să tematizeze variațional principiul nedeterminat al egalității lărgind logic seria determinațiilor în care egalitatea nu este realizată. În acest sens, deși marxismul cultural succede cronologic marxismului economic (și apare ca derivat) din punct de vedere logic (adică în sine) marxismul economic și cel cultural sunt doar specii coordonate ale aceluiași gen supraordonat: conceptul egalității abstracte devenit program politic, adică teoria deconstructivă devenită praxis revoluționar. Odată ajunsă la concept, gândirea poate întreba: Cum dovedim existența marxismului cultural? Citind autorii care aplică matricea marxistă a egalității prin extinderea ei de la critica revoluționară a infrastructurii economice la critica revoluționară a suprastructurii culturale: fie negativ ateleologic (Școala de la Frankfurt, postmodernism), fie pozitiv teleologic (în toate politicile identității). Trebuie să recunoaștem faptul că un marxist ortodox (pur și dur) are dreptate atunci când vrea să delimiteze marxismul ortodox de proliferarea acestor forme heterodoxe de marxism. Din păcate disputa marxismului ortodox nu este cu noi ci cu marxismul heterodox care s-a născut din destabilizarea speciei (marxismul clasic) de către genul însuși (ideea egalității) astfel că ideea regulativă a egalității destabilizează marxismul economic ca fiind doar o (primă) specie determinată a egalitarismului generic care reclamă noi și noi specii. Disputa inter-sectară nu dovedește deci inexistența marxismului cultural ci doar sectaritatea lui raportată marxismul clasic: Manifestul Comunist și Manuscrisele din 1844 redescoperite tardiv care au legitimat deplasarea intra-marxistă de la accentul economic pe exploatare la accentul cultural pe opresiune.

 

§ 2. Marxismul cultural ca generalizare a raportului stăpân și sclav.
Istoria „marxismului” începe deci într-un fel dinainte de Marx (specia) și anume în capitolul Stăpân și sclav al Fenomenologiei Spiritului care l-a marcat profund pe Marx, capitol care articulează geneza inegalității într-un sens mai general pre-economic. Opera lui Marx poate fi considerată un vast comentariu polemic al problemei inegalității pusă în dialectica stăpânului și sclavului și contrasă la specia ei economică. „Socialism” a existat și în China antică și în sectele milenariste medievale sau în „socialismul utopic” (tautologie folosită de Marx pentru a­și distinge propria utopie „științifică” de utopiile socialiste anterioare). Dar abia când socialismul este articulat dialectic obținem marxism. Pentru Hegel dialectica stăpânului și sclavului este o categorie transcendentală a istoriei nu doar un moment empiric depășit. Totuși Hegel acceptă niveluri superioare ale manifestării eliberatoare a spiritului care au autonomie logică față de sfera puterii. El pune dinamic problema inegalității în contralumina egalității văzute ca recunoaștere reciprocă (Anerkennung). În acest sens Marx nu face decât să cuantifice empiric momentul calitativ al luptei transcendentale pentru recunoaștere. Mai mult, Marx intră practic în tabloul teoretic hegelian înscenându-se ca instigator al servitorului pentru a deturna subiectiv (ideologic) procesul obiectiv (dialectic) al recunoașterii. Simplificarea dialecticii recunoașterii realizată de Marx fixează morfologia standard a tuturor cazurilor ulterioare de marxism cultural1. Schema inegalitară „stăpân și servitor” (Herr und Knecht) suferă la Marx prima actualizare, contracție și proiecție sub forma seriei dialectice: Antichitate (stăpân și sclav), Ev Mediu (nobil și serf), Modernitate (burghez și proletar). În toate cazurile avem așadar: 1) determinarea unei opoziții ca relație ierarhică, 2) stabilirea unei categorii asupritoare și a unei categorii asuprite și 3) o revoluție chemată să răstoarne actuala formă a relației. În toate cazurile însă cerința teoretică este egalitară dar rezolvarea practică este inegalitară și ea reclamă compensarea retributivă prin inversarea raportului stăpân/sclav. Hegel indică deci principiul, Marx determină seria istorică iar urmașii lui Marx nu vor face decât să semnaleze noi cazuri de inegalitate: altă opoziție dialectică și alt subiect revoluționar. Ce numim marxism cultural este deci generalizarea marxismului prin extinderea principiului egalității abstracte la toate raporturile opoziționale ce pot fi construite ca ierarhice.

§ 3. Marxismul cultural ca semnificant intersecțional al constelației neomarxiste.
Gândirea trebuie așadar să urce la concept: să verifice conceptul prin cazuri care i se subsumează valid și să indice genul în raport cu care marxismul economic și cel cultural apar ca simple specii. În primul caz, conceptul nu va proceda prin confirmarea sau infirmarea empirică a unei „conspirații”. În realitate nu este nimic ocult ci totul este manifest ca Manifestul Comunist. Autorii care promovează un marxism resemnificat cultural avansează un proiect de transformare radicală a societății pornind metodologic de la critica suprastructurii nu de la critica bazei economice. Ei lărgesc critica marxistă a inegalității dincolo de aspectul ei strict economic. Fie că îl încadrăm crono-ideologic (neo-marxism), topologic (Western Marxism)2, în istoria filosofiei (ca teorie critică sau postmodernism) sau îl caracterizăm intensional (ca marxism cultural), este evident că circumscriem constelația variațională a matricei marxiste, Marx fiind prototipul acestor ramificații teroretice. Marx nu este deci „marxist” ci el este doar prima schemă a marxismului – echivalat cu egalitarismul doar datorită contingenței că Marx a dat cea mai articulată sinteză teoretică a egalitarismului, incompletă însă ca prim schematism asignat principiului egalitar. Deși sintagma de marxism cultural nu a fost folosită de toți, fiecare s-ar putea identifica în ea. Cine nu vede conceptul din cauza cuvântului, acela nu are o înțelegere filosofică. Strategia argumentativă ce pretinde că marxismul cultural nu există exprimă deci fie lipsa conceptului, fie ignoranța privitoare la ramificațiile marxismului, fie denegația psihanalitică (ce afirmă tocmai prin negativul deflecției semantice) – când nu este pur și simplu o camuflare în câmpul tactic al războiului cultural. Ar fi mai onest ca oamenii să admită că profesează o formă de marxism cultural (extins) și să angajeze dezbaterea pe fond. Marxismul cultural s­a impus deci ca semnificant generalizator al extinderii marxismului clasic. Teoria critică și derivatele neostructuraliste au fost recuperate în praxis-ul revoluționar ca momente logic destructive preliminare marxismului teleologic-afirmativ. În ansamblu însă marxismul teleologic și teoria critică exprimă alternanța momentului dialectic pozitiv cu momentul dialectic negativ, adică accentele epocale distincte puse pe (ca să îl combinăm pe Hegel cu Goethe) negația dialectică (faustică) și pe negația abstractă (mefistofelică) astfel încât însăși ideea regulativă a egalității abstracte să fie impusă în toate sferele vieții tocmai prin elitismul ideocratic al marxismului cultural3. Semnificantul generic exprimă principiul egalitarismului total ca exigență a nivelării omnilaterale. Aceasta apare ca heterodoxie doar pentru că este o generalizare radicală a principiului marxismului ortodox: principiul egalității economice. El reclamă utopia entropică a nivelării distincțiilor verticale ale ordinii arhitectonice a societății din care ordinea proprietății este doar aspectul vizibil. Familia este substructura ontologică a proprietății private, fiind schematismul dintre ordinea culturală și ordinea economică, căci ordinea liberală poate funcționa numai ancorată în ordinea tradițională4. Din acest motiv Manifestul Comunist atacă simultan ordinea proprietății și ordinea familiei. Freudo­marxismul nu face decât să împlinească prin Freud critica familiei efectuată deja de Marx. Deci extinderea marxismului de la lupta de clasă la războiul cultural nu este decât corolarul extinderii revoluției marxiste de la ordinea economică la ordinea culturală ca luptă de rasă, sex, gen prin resemnificarea minorităților ca oprimate și a majorității ca opresoare. Când un marxist precum Frederic Jameson descrie dezvoltarea noii stângi ca turnantă culturală a marxismului, ce alt concept descrie mai bine rezultatul decât cel de marxismul cultural5?

 

 

 

Curente constitutive în genealogia marxismului cultural

 

1. Hegelianismul de stânga – Interpretare atee și politică a hegelianismului metafizic de către tineri „hegelieni”: Feuerbach, Bauer, Ruge, Hess, Stirner, Engels, Marx
2. Marxismul ortodox – 1. rolul determinant al existenței față de conștiință, rolul determinant al bazei asupra suprastructurii: dezvoltarea forțelor de producție revoluționează relațiile de producție deci societatea și ideologia.
2. extinderea mecanică a materialismului dialectic la materialismul istoric, codificarea engelsiană a marxismului
3. salvarea ortodoxiei marxiste de reformiști, oportuniști, reafirmarea caracterului revoluționar al marxismului și necesitatea dictaturii proletariatului (V. I. Lenin)
4. instituționalizat în cadrul Internaționalei a­II­a (Kautsky, Plehanov) și în cadrul Uniunii Sovietice (Scurt curs de istorie a PCUS, I. V. Stalin).
6. Diamat: paralizia materialismului istoric subjugat materialismului dialectic (Lucio Coletti)
3. Marxismul heterodox 1. – Scurtcircuitarea cauzalității rectiliniare de la bază la suprastructură prin Gramsci (Quaderni del carcere, 1935) și Lukács (Zur Ontologie der Gesselschaft, 1972), deplasarea centrului de greutate de la exploatare economică la hegemonie și alienare.
2. Semnificația acestei revizuiri reprezintă în lectura noastră victoria teoretică a idealismului hegelian asupra materialismului marxist.
4. Școala de la Frankfurt – Teoria critică reflectă eșecul marxismului revoluționar în cadrul experimentului sovietic. Înlocuiește dialectica hegeliană cu dialectica negativă (Horkheimer, Adorno) în serviciul criticii culturale a capitalismului, alienării, rațiunii și culturii occidentale.
5. Freudo­Marxismul – Interferent cu dar distinct de teoria critică: sinteza lui Marx cu Freud, redefinirea emacipării ca distrugere revoluționară a ordinii morale reacționare a lumii occidentale (formulat de Wilhelm Reich anterior școlii de la Frakfurt, dezvoltat de Marcuse în Eros și civilizație, de Deleuze în AntiOedip și de feminismul marxist.
6. Marxismul francez – 1. Althusser (teza cezurii dintre Marx filosofic și Marx economic)
2. Sartre (exaltarea antinecesitară a subiectivității revoluționare prin critica dialecticii dogmatice din Diamat în numele istoricității unei dialectici critice )
3. Merleau­Ponty (spiritul rebel al dialecticii împotriva realismului materialist)
7. Marxismul occidental – 1. Deplasează accentul de la criza economică la criza culturală a capitalismului avansat (de la exploatare la înstrăinare) pornind de la scrierile tânărului Marx (marcate mai mult de Hegel decât de Adam Smith). Suprapunere semantică dominantă a marxismului cultural cu marxismul occidental sau Noua Stângă.
2. Perry Anderson, Considerations on Western Marxism: noua stângă absoarbe curente anterioare. Extinde logica revoluționară a luptei de clasă la mișcări identitar minoritare: feminism, antirasism, eliberare sexuală, ecologism
3. Frederic Jameson, The Cultural Turn: definește criticismul cultural actual ca parte integrantă a marxismului.
4. Herbert Marcuse este o placă turnantă în articularea Școlii de la Frankfurt prin Omul unidimensional cu Freudo­marxismul prin Eros și civilizație cu marxismul occidental prin extinderea subiectului revoluționar, cu postmodernismul prin AntiOedip și cu political correctness prin toleranța represivă.
8. Postmodernismul (Neostructuralismul) – Declinul marilor metanarațiuni (Lyotard), reducerea cunoașterii la putere (Foucault),
emanciparea diferenței asuprite de principiul identității (Deleuze). Deconstrucția își are originea în critica marxistă minus spiritul teleo­eshatologic al revoluției (așa cum admite Derrida). Postmodernismul teoretic și ironist se întoarce la politică și marxism prin postmodernismul aplicat, mișcările de justiție socială: postcolonialism, feminism, teoria critică a rasei, teoria queer (Pluckrose & Lindsay, Cynical Theories, 2020)

 

 

1. Hamartologia marxismului cultural

 

§ 4. Generalizarea proletariatului ca victimariat
Antagonismul capital-muncă este înlocuit cu multiplicitatea antagonismelor identitare ce concurează pentru statutul de „oropsiți ai soartei”. Prin construcția sclavului ca victimă generică, victimariatul detronează proletariatul. Victimariatul nu este decât universalul în care proletariatul devine o formă particulară. Marxismul clasic este înlocuit cu marxismul extins din politica identităților, marxism (vrem, nu vrem) cultural. Adorno a dezmoștenit clasa proletară odată ce a observat că proletariatul în loc să se scufunde în mizerie (conform legii marxiste a pauperizării) a devenit clasă de mijloc, abandonând fervoarea revoluționară de clasă mesianică. Alte subiecte victimare au fost neglijate prin mesianizarea exclusivă a clasei proletare, deci proletariatului i s-a revocat statutul victimologic privilegiat. El acoperă doar acea inegalitate surprinsă de Marx în contextul revoluției industriale și al genezei relațiilor capitaliste. Analiza spectrală a inegalității va dezvălui însă noi și noi forme de inegalitate, noi categorii oprimate pentru care proletariatul nu a fost decât o primă schemă a arhetipului atemporal al victimei sacre. Această listă va identifica polarități logice victimizând ca a priori, permanent și colectiv oprimate categoriile de reflexie așa-zis marginale, minoritare, subreprezentate: Occident / Orient, bărbat / femeie, adult / copil, alb / negru, ortodox / heterodox, heterosexual / homosexual, cisgeder / transgender, om / animal, cultură / natură, tradiție / avangardă, tonalitate / atonalitate, intelect / imaginație, raționalism / iraționalism. Reducția alterității la victimitate substituie completitudinea etică prin corectitudinea politică. Dar inegalitatea nu dispare nici între egalitariști: ierarhia se reface în context inter-victimar căci nu toate victimele sunt egale. Egalitariștii reconstruiesc ierarhia victimității ca martirologie comparativă, intersecționalitatea fiind unitatea de măsură a noii ierarhii victimocratice. Subiectul ce cumulează cele mai multe predicate victimare este intersecțional superior ca subiect istoric ultraminoritar și superoprimat. Marxismul proletar lasă locul marxismului intersecțional și noului subiect activ al tiraniei penitențiale.

§ 5. Generalizarea burgheziei ca opresariat
Noului proletariat intersecțional îi corespunde noua burghezie intersecțională: construcția stăpânului ca opresor generic. Acest lucru explică de ce alături de capitaliști apar noi categorii prezumat opresive: bărbatul alb occidental, adultul, heterosexualul, părintele, carnivorul, familia tradițională, patriarhatul, religia, filosofia, morala, raționalismul, cultura, umanismul, arta clasică, tonalitatea etc. Generalizarea victimariatului antrenează generalizarea opresariatului. Victimei generice îi revine un opresor generic: identificării victimei sistemice îi corespunde identificarea opresorului sistemic. Răspunderea individuală este dizolvată în apartenența de clasă iar relația ia forma holistic-totalitară a prezumției de vinovăție în noul mit tribal al coparticipației la culpa difuză: demonizarea opresorului este contrapartea sacralizării oprimatului. Proletarii sunt substituiți de cortegiul victimologic al noilor categorii prezumat oprimate așa cum burghezii sunt substituiți de cortegiul criminologic al noilor categorii prezumat opresoare. Și în acest caz, burghezia nu este decât prima schemă a arhetipului etern al opresorului. Războiul cultural construiește victima ca instanță morală absolută autorizată să declanșeze terorismul logocratic împotriva categoriilor construite ca opresive. Politizarea moralei obliterează răspunderea personală în numele justiției sociale (impersonale). Dar odată sacrificat principiul răspunderii personale, justiția socială dusă la capăt devine justiția nimănui contra tuturor, căci metafizic vorbind nimeni nu este pur și toți sunt vinovați. Marxismul este maniheist: unei intersecționalități victimare trebuie să-i corespundă o intersecționalitate opresoare, astfel că subiectul istoric care rezultă ca superpoziție predicativă a celor mai multe privilegii devine subiectul istoric ultramajoritar și superopresor: bărbatul alb heterosexual creștin ca obiect pasiv al tiraniei penitențiale.

§ 6. Tirania penitențială.
Pascal Bruckner denunță tendința Occidentului de a-și cere complulsiv iertare pentru păcatele istorice în loc să le depășească. Această expiație patologică a păcatului primordial are deja o structură cultică: consumați cu vinovăție prezentă pentru atrocități trecute, auto-flagelarea a devenit religie civică și penitență rituală ce expiază „răul din noi”, abominația și infamia. Obligația creștină a examenului de conștiință a dat Europei rațiunea critică, dar aceasta cade astăzi în autodevorare patologică. Mărturisirea are sensul de a putea să mergi înainte găsind absoluțiunea în a pune „bun început”. Altfel vina nu are alt sens decât ca voință de retragere din istorie, devenind „adicție morbidă” sau autoculpabilizare și autoflagelare masochistă6. Masochismul autocolonial prezent devine astfel reversul sadismului colonial trecut. Invers, superrogația autoflagelantă sugerează perfid că tot noi suntem cei mai buni tocmai etalând că suntem cei mai răi, deci prin conversia dialectică a excepționalismului negativ în excepționalism pozitiv. Dar dacă descompunem ce înțelegem prin Occident vom vedea că majoritatea este obiectul tiraniei penitențiale în timp ce minoritățile sunt subiectul tiraniei penitențiale. Prin deplasare gnostică păcatul primordial a trecut de la universalitatea speciei (ca în creștinism) la particularitatea rasei, sexului, genului. De la culpa iremisibilă a capitalismului la culpa iremisibilă a rasismului, sexismului, heterosexismului. Marxismul cultural politizează păcatul spiritual prin înscrierea lui în natură, de la libertate la destin: te naști în onto-categoria bună sau rea iar existența devine expiație. Marxismul este prin aceasta gnoză maniheistă a luminii și întunericului: onto-războiul clasial, rasial, sexual încununat cu tirania penitențială continuă a neajunsului de a fi născut: bărbat, alb, heterosexual, femeie albă heterosexuală, femeie neagră dar heterosexuală, femeie dar netranziționată sau chiar transfobă etc. În loc să asocieze originea răului cu alegerea transcendentală, marxismul o limitează la o parte obiectivată a umanității, prin regresia de la universalismul teologic la divizarea gnostică în fii ai luminii și fii ai întunericului ce nu au origine sănătoasă. Astfel, în locul luptei spirituale cu sinele, gnoza duce lupta cu alteritatea, cu societatea, prin proiecția politică exterioară a dramei spirituale interioare: „Între socialiști și creștini este o singură diferență: cei din urmă recunosc răul din om și mântuirea prin Dumnezeu; cei dintâi răul din societate și mântuirea prin om” (Donoso Cortés).

 

2. Eccleziologia marxismului cultural

 

§ 7. Biserica marxismului cultural
Această mântuire prin om este mântuirea revoluționară a gnozei seculare. Marxismul cultural sau generalizarea principiului egalității se manifestă ca gnoză politică. Dacă religia știe că crede, gnoza crede că știe. Biserica marxistă era clasa proletară mesianică a cărei suferință va salva lumea. Gramsci depășește reducționismul clasial extinzând lupta de clasă la alianța tuturor forțelor sociale marginalizate într-un bloc istoric angajat în câștigarea hegemoniei culturale (ideologia dominației necesară praxeologiei dominației). Contribuția tactică a lui Gramsci este necesitatea trecerii, în context occidental, de la războiul de manevră (revoluția politică) la războiul pozițional (revoluția culturală): câștigarea luptei ideologice prin coaliția minorităților în blocul istoric dedicat cuceririi societății civile (familie, școală, biserică, universitate, presă)7. Minoritățile devin noul popor mesianic al marxismului cultural, fiecare minoritate fiind o secțiune a demos-ului politizată ca sectă intelectuală. Politicile identității afirmă astfel congregații revoluționare mobilizate identitar și revelațional în vederea răsturnării ordinii etico-politice: feminism, postcolonialism, ecologism, queerism. Fiecare ideologie neomarxistă trebuie astfel înțeleasă ca sectă gnostică trezită la adevărata știință smulgând vălul ce ascundea opresiunea. Pe baza sfintelor scripturi ideologice se organizează noua teroare revoluționară a „justiției” sociale.

 

 

§ 8. Sacerdoțiul marxismului cultural
Gnoza substituie credința cu „știința” inițiaților în misterele salvării. Lupta proletariatului era călăuzită de ideologia revoluționară și de partidul revoluționar: produsul necesar al maturizării clasei muncitorești, conștiința de sine a proletariatului. Acest „detașament de avangardă al clasei muncitoare” (Lenin) cuprinde tovarășii dedicați cauzei, elită vizionară și luptătoare. Gnoza reclamă schematismul sacerdotal al aleșilor ce intermediază între ideologie și mase, forțând coincidența revoluționară a adevărului cu istoria. Profeții noului marxism parafrazează Manifestul Comunist. Istoria tuturor societăților de până în prezent este istoria luptei de clasă: de rasă, de gen. Marxismul cultural cere epurarea lumii murdărite de păcatul libertății resemnificate ca privilegiu într-o lume dominată de demiurgul cel rău al diferenței de specie, rasă, clasă sau de sex. Revoluția aspiră la totalizarea emancipator-titanică a lumii sub controlul charismatic al elitei salvatoare ca avangardă progresistă a umanității. Șefii diverselor ideologii minoritare joacă rolul șefilor paracletici ai sectelor gnostice milenariste (Voegelin), comunități justițiare, vigilantiste sau sfinții gnozei care judecă în ură. Așa cum Marx era profetul ce a revelat biblia comunismului (Capitalul) aceștia sunt profeții ce revelează bibliile marxismului cultural: avataruri ale aceluiași spirit gnostic dualist: războiul pozițional gramscian, negativismul adornian, promiscuismul marcusian, genealogismul foucauldian, deconstructivismul derridian, ecologismul singerian, genderismul butlerian, queerismul hocquenghemian etc. Păcatul cere penitența rituală dar sacerdoții care oficiază expiația nu sunt atât victimele cât cei ce se instanțiază drept conștiința clasei victimare: Partidul ca emanație a clasei victimare, avangarda comisarilor ideologici ce înlocuiesc procedura legală cu inchiziția morală.

 

§ 9. Sacramentul marxismului cultural
Starea de asuprire post-lapsariană se reflectă în lupta de clasă. Pentru marxism lupta de clasă nu este o abatere contingentă de la cooperare ci este o lege obiectivă a societății. Noua luptă de clasă este sacramentul noii ecclesia militans. Hegel a demonstrat că orice conștiință este conștiință numai ca recunoscută de altă conștiință8. Axel Honneth și Nancy Fraser au documentat deplasarea hegeliană și culturală a marxismului de la lupta de clasă la lupta pentru recunoaștere (Kampf um Anerkennung). Lupta politică devine război cultural dedicat smulgerii vindicative a recunoașterii. O pluralitate de minorități (rasiale, sexuale, sociale și, în fond, oricine se poate asocia pe o platformă victimară) luptă pentru dubla recunoaștere identitar/victimară. Repararea inegalităților (reale sau percepute) trece prin misionariatul luptei pentru recunoaștere. Centrul revendicărilor sociale devine războiul cultural pentru înfăptuirea recognitivă a justiției sociale: recunoașterea statutului celuilalt de oprimat difuz deci recunoașterea propriului statut de opresor difuz. Așa cum revoluția politică este paroxismul lui Klassenkampf, revoluția culturală este paroxismul lui Kulturkampf. Cultura nu mai este theoreia ci praxis. Filosoful devine ideolog, savantul devine activist. Reducția culturii la politic subvertește raportul vertical adevăr/eroare (amicus Plato sed magis amicus veritas) cu raportul orizontal prieten/inamic (Carl Schmitt). Autoritatea epistemică trece din sfera comunității inter-monadologice a funcționarilor umanității (Husserl) la haita revoluționară a activiștilor sociali (Deleuze). Gnoza oficiază războiul cultural ca sacrament maniheist al distrugerii lumii vechi inegalitare și creării lumii noi egalitare. Ea oficiază culpabilizarea deci condamnarea rituală: abolirea reeducativă a omului vechi în numele omului nou regenerat prin îngenunchierea penitențială în fața victimei sacre colective. Dar egalitarismul generos trăiește prin activismul oneros. Predicatorii păcatului ecologic, clasial, rasial sau sexual ipostaziază o problemă pe care se împuternicesc ei înșiși să o rezolve. Producția discursivă a culpei coincide cu producția subversivă a penitenței. Soteriologia paternalistă decretează noile indulgențe redistributive ale despăgubirilor istorice precum și zeciuala ideocratică a contribuțiilor pentru cauză. Căci gnoza neomarxistă este finanțată de alianța corporațiilor cu statul deși constă în critica statul rasial heteropatriarhal capitalist. Statocrația și corpocrația sunt aliniate cu ideocrația (promovând activ noua religie civică prin subvenții, ESG și DEI). Sacramentul gnozei politice expiază culpa colectivă prin penitențe ideologice și indulgențe materiale ce răscumpără dreptul de a exista al oligarhiei politico-economice. Triumful sistemic al marxismului cultural apare ca noua sinteză gnostică dintre „tron și altar”: sinteza cartelului economico­politic cu cartelul ideologic sau sinteza corpocrației, statocrației și ideocrației. Deși s-ar părea că ideocrația a subjugat (ideologizat) oligarhia, ipoteza noastră finală va fi că oligarhia realistă s-a travestit în victimocrație idealistă și că orice om de stânga ar trebui să fie suspicios cu privire la armonia ideologică dubioasă a elitelor.

 

 

Note
1 Inclusiv când se camuflează sub retorica anti-binară hegeliană: opoziția dintre deconstruibil și indeconstruibil (Derrida) sau opoziția dintre arborescent și rizomatic (Deleuze) rămân dogmatic asigurate, în ambele cazuri subzistând teleologia marxistă a răsturnării centrului opresor în favoarea periferiei oprimate.
2 „Western Marxism has been shaped primarily by the failure of the socialist revolution in the Western world. Western Marxists were concerned less with the actual political or economic practice of Marxism than with its philosophical interpretation, especially in relation to cultural and historical studies”, https://www.britannica.com/topic/Marxism/Variants-of-Marxism
3 Gauchismul cultural reprezintă abandonarea vechiului marxism popular după moartea lui Sartre, Foucault, Deleuze sau Derrida, elitiști pentru care proletariatul e prea conservator (Jean-Pierre Le Goff, Du gauchisme culturel et de ses avatars, Le Debat, 2013/4, 176). Luc Boltanski va critica trădarea criticii muncitorești de către critica boemă a capitalismului (Le nouvel ésprit du capitalisme, Gallimard, Paris, 1999). În același sens avem o critică marxistă a marxismului cultural ca cerc pătrat: wokismul ca trădare a marxismului muncitoresc, Denis Collin, Le marxisme culturel n’existe pas, Front populaire, 18 mars, 2021
4 Donoso de Cortez a remarcat că liberalismul vrea să reducă proprietatea la individul atomar, însă nu poate rezolva asimetria dintre finitudinea temporală a individului și infinitatea temporală a proprietății, asimetrie care se rezolvă numai prin extinderea individului „corpuscular” în elementul „ondulatoriu” al familiei: „Suprimarea familiei aduce cu ea suprimarea proprietății ca o consecință necesară. Omul nu poate fi proprietarul pământului dintr-un motiv simplu: relația de proprietate asupra unui lucru nu poate fi concepută fără o anumită proporție între proprietar și lucrul posedat, iar între pământ și om nu există nici o proporție. Pentru a demonstra aceasta este suficient să observăm că omul e o ființă trecătoare, iar pământul este un lucru care nu moare niciodată. Este, ca atare, contrar rațiunii ca pământul să cadă în proprietatea oamenilor considerați individual. Instituția proprietății este absurdă fără instituția familiei”, Juan Donoso Cortes, Essay on Catholicism, Liberalism and Socialism, M.H. Gill & Son, 1879, p. 253.
5 Frederic Jameson, The Cultural Turn, Verso, London & NY, 1998
6 Pascal Bruckner, Tyranny of the Guilt. An Essay on Wester Masochism, Princeton, 2010.
7 Antonio Gramsci, Notes from the Prison, The Gramsci Reader, SUNY 2000. Gramsci reface oportunismul leninist al alianței tactice a clasei muncitoare cu țărănimea, teoretizând o alianță mai largă de forțe antisistem specifică lumii occidentale în care nici proletariatul, nici țărănimrea nu puteau provoca revoluția.
8 „Conștiința de sine este în și pentru sine numai în și printr­o altă conștiință de sine, adică ea este doar ca recunoscută”, G.W.F. Hegel, Phänomenologie des Geistes, Meiner, Hamburg, 1988, p.108-109.