3. Apocaliptica marxismului cultural.

 

§ 10. Concordanța revoluției economice cu revoluția culturală. Marxismul cultural este (printr-o mișcare retrogradă) convergent cu marxismul economic. Coimplicarea este complicitate, iar dezbaterea între adepții marxismului economic ortodox și marxismul cultural heterodox este doar o divergență tactică în condițiile unui consens strategic privitor la solidaritatea revoluției cu „făurirea unei noi conștiințe”. Stalin credea că victoriei comunismului îi urmează dezalienarea. Gramsci credea că dezalienarea trebuie să preceadă victoriei comunismului. Dar această divergență tactică era contingentă la locul fiecăruia pe frontul internațional al luptei de clasă. Din acest motiv reeducarea a fost politică (retroactivă) în lagărul comunist și culturală (proactivă) în Occident. Dacă marxismul economic rezolvă lumea prin controlul statal al infrastructurii (al mijloacelor de producție economică), marxismul cultural rezolvă lumea prin controlul statal al suprastructurii (al mijloacelor de producție culturală). Revoluția culturală este deci analogon-ul suprastructural al revoluției economice infrastructurale. Absorbția politică a culturii este complementul recursiv al absorbției politice a economiei, fiecare membru producându-l în cerc vicios pe altul. Doar că revoluția economică asigură Partidului controlul materiei, pe când revoluția culturală asigură Partidului controlul spiritului. Prima suprimă libertatea exterioară (sfera proprietății), a doua suprimă libertatea interioară (sfera auto-proprietății). Împreună ele culminează cu instituirea ca stăpâni a celor ce s-au definit ca sclavi. Evident că cele două marxisme sunt diferite, dar în același timp ele sunt dialectic identice ca laturi ale aceleiași finalități egalitare. Acest lucru reiese cu claritate din catehismul revoluționar al epocii: „Revoluția socialistă transformă din temelii întreaga viață a societății. Ea se desfășoară nu doar în domeniul politic și economic, ci și în domeiul ideologic și cultural, făurește nu numai o orânduire nouă politică și economică, ci și o cultură nouă socialistă. Revoluția culturală este o parte integrantă a planului leninist de construire a socialismului. Orânduirea socialistă nu poate fi concepută fără crearea unei conștiințe socialiste. Pentru a construi comunismul, oamenii muncii trebuie să se elibereze atât din punct de vedere politic și economic, cât și din punct de vedere spiritual de sub dominația burgheziei. Ofensivei socialiste pe plan social economic îi corespunde în mod necesar ofensiva ideologiei socialiste împotriva ideologiei burgheze. Activitatea ideologică cuprinde munca de lichidare a rămășițelor educației burgheze din conștiința oamenilor și devine tărâmul principal al luptei dintre vechi și nou”1.
§ 11. Revoluția culturală. Falsa conștiință a proletariatului este opusul conștiinței de clasă. Ea ascunde interesul de clasă și condițiile materiale ale exploatării, nefiind altceva decât ideologia introiectată a clasei exploatatoare. Hegemonia culturală definită de Gramsci nu face decât să precizeze conceptul marxist de ideologie. Clasa dominantă impune prin valori ce descriu dominația ca benefică reproducând-o prin aderență, nu prin violență. Marx scrie: „Clasa care dispune de mijloacele de producție materială, dispune totodată și de mijloacele de producție spirituală așa încât datorită acestui fapt îi sunt subordonate totodată ideile acelora cărora le lipsesc mijloacele de producție spirituală. Ideile dominante nu sunt altceva decât expresia ideală a relațiilor materiale dominante exprimate sub formă de idei. Ele sunt expresia relațiilor care fac ca o clasă să fie dominantă și prin urmare sunt ideile dominației ei”2. Lenin concluziona că „sarcina fundamentală a dictaturii proletariatului este reeducarea în spirit comunist a populației pentru înlăturarea mentalității, obiceiurilor și psihologiei mic-burgheze care nu dispar deodată prin porunca unei lozinci ci numai printr­o luptă de masă îndelungată împotriva influențelor burgheze”3. Dacă revoluționarea bazei însemna lichidarea vechii forme de proprietate și înlocuirea cu una nouă, revoluționarea suprastructurii înseamnă „răsturnarea puterii clasei vechi și instaurarea puterii clasei noi, distrugerea vechilor instituții politice și crearea altora noi, învingerea vechii ideologii și instaurarea dominației ideologiei clasei noi”4. Marxismul cultural relansează revoluția culturală prin noii subiecți minoritari. Lupta de clasă continuă ca luptă de rasă, de sex, de gen cu falsa conștiință normalizată de categoriile discursive dominante ce perpetuează „privilegiul” rasial sau sexual. Deși revoluția culturală începe ca deconstrucție discursivă ea se instituționalizează ca politică performativă. Marx știa perfect că nihilismul burghez pregătește terenul pentru faustismul revoluționar, căci decreația lumii vechi anticipează creația lumii noi5. Spre deosebire de revoluția politică ce cucerește statul și apoi societatea, revoluția culturală trebuie să cucerească întâi societatea și apoi statul, între cele două revoluții existând o circularitate logică în care Gramsci și Lenin nu sunt decât laturile tactice alternative ale strategiei revoluționare marxiste. Totalitarismul statal (leninist) produce totalitarismul social (gramscian) și viceversa. Cucerirea leninistă a statului duce la reeducarea societății, așa cum reeducarea gramsciană a societății duce la cucerirea statului. Dacă reeducarea leninistă a Estului era gramscianism coercitiv, reeducarea gramsciană a Vestului va fi leninism voluntar. Marxismul cultural (non-standard) și marxismul economic (standard) reprezintă deci fața și contrafața aceleiași metafizici isocratice totalitar-entropice. Ceasul revoluției a sunat. Exproprierea expropriatorilor va răsturna vechea ordine culturală în numele egalității clasiale, rasiale, sexuale și de gen: egalitate rezultativă deplină – „mesianică” nu liberală, întronată prin contradiscriminarea obiectivă a discriminării subiective, adică prin dictatura compensatorie a victimariatului.
§ 12. Dictatura victimariatului. Așa cum dictatura proletariatului este corolarul luptei de clasă, dictatura victimariatului este corolarul războiului cultural. Dictatura proletariatului a fost teoretizată de Marx ca tranziție necesară între lupta de clasă și societatea fără clase (între preistorie și istorie). Revoluția politică impune dictatura proletariatului ca purgatoriu al ultimelor vestigii ale ordinii burgheze. Dictatura proletariatului se realizează ca teroare apocaliptică sacră în purgatoriul construcției socialismului. Revoluționarul distruge lumea veche. Dar dacă revoluționarul politic distruge corpul politic, revoluționarul cultural distruge sufletul cultural. Pasiunea panthoclastică profesează destrucția definitivă a vechii lumi, inaugurarea violent-palingenezică a minunatei lumi noi în care statul a devenit noua biserică: împărăția terestră a lui Dumnezeu fără Dumnezeu. Dictatura victimariatului impune purgatoriul terorii gnostice (intelectuale) intermediar între ordinea culturală și haosul fără discriminări, fără diferențe rezultate din ființă și din libertate, adică din ce ești și ce faci. Dictatura victimariatului se exercită prin inchiziția epurării orto-politice. Rolul de avangardă al revoluției îl dețin comisarii ideologici: activiștii societății civile cripto-politice (adică organizațiile nonguvernamental-guvernamentale) și activiștii societății politice (adică partidele) al căror scop este cucerirea aparatului de stat și transformarea lui în stat ideologic definit nu de protecția tuturor drepturilor, ci de constrângerea majorității în numele minorității. Construcția socialismului proletar este resemnificată drept construcție a egalitarismului victimar, în locul statului proletar emerge statul victimar. Dar pentru că hegemonia gramsciană a manufacturat deja consensul, dictatura victimariatului se exercită simultan vertical (statal) și orizontal (social), căci vigilența maselor completează vigilența nomenclaturii, sinteza represiunii statale cu represiunea socială asigurând împlinirea regimului victimocratic ca metastază ateocratică a puritanismului american.

 

4. Critica marxismului cultural

 

§ 13. Acuzație autocreatoare și introecție autonegatoare. Spiritul luptei de clasă evocă hybrisul nevrozei de revendicare. Marxismul cultural evocă sinistroza, termen propus de Edouard Brissart pentru a descrie nevroza de revendicare sau tulburarea mentală consecutivă unui prejudiciu în care pacientul dezvoltă obstinația vindicativă de a maximiza reparațiile (financiare sau morale). Trauma nu este rezolvată, ci perpetuată. Nevroza trecutului predetermină nevroza viitorului. Ciclul violenței vindicative devine automatism compulsiv de repetiție. Marxismul cultural generalizează nevroza de compensare oferind traumei un program sistematic care etatizează și oficializează sinistroza ca legitimare a statului terapeutic. Fariseismul înlocuiește însă lupta cu păcatul interior prin lupta cu răul exterior, țapul ispășitor sacrificat (anulat) ritualic. Sinistrozei îi corespunde ceea ce putem numi self-fulfilling accusation: acuzația autocreatoare. Stigma este acuzația care devine verdict, atributul care există prin faptul că este imputat și asigură verdict fără proces, adevăr fără anchetă, înfățișare fără contradictorialitate: rasist, sexist, xenofob, homofob este cel care a fost acuzat de rasism, sexism, xenofobie, homofobie etc. Stigmatizarea patologizează adversarul înlocuind dezbaterea cu carantinarea ostilă a „dușmanului de clasă”. Victimolatria legitimează acuzația autocreatoare ce devine verdict prin simpla proferare incantatorie: ochlocrația vindicativă a rețelelor instigată de sinistroza performativă a influencer-ilor. Căci indignarea suspendă regula rațională prin excepția emoțională. Destrucția convențiilor nu aduce transparența comunității cordiale, ci vâscozitatea hoardei primordiale. Progresism derogator egal regresism decivilizator. Fundamentul vânătorii de vrăjitoare este hipermoralismul neopuritan secularizat. Inchiziția corectitudinii politice acționează mecanismul persecutor bazat pe primatul gnostic­totalitar al prezumției de vinovăție, unde proferarea stigmei echivalează cu arderea pe rug a noii cancel culture, legea iacobină a suspecților și ghilotina asasinării extra-judiciare a caracterului: destrucția reputațională și ostracizarea profesională ca dublu atac la suprastructura și infrastructura demnității umane. Dar esența luptei pentru recunoaștere este disjuncția performativă prin care stigma ca semnificant al stăpânului se impune prin internalizarea stigmei ca semnificant al sclavului: acuzația autocreatoare a conștiinței recunoscute în introecția autonegatoare a conștiinței ce recunoaște, adevăratul sclav hegelian fiind auto-sclavul. Întocmai cum victima devine victimă prin simpla identificare (semnalizare) ca victimă și opresorul devine opresor prin simpla identificare (stigmatizare) ca opresor. Marxismul cultural profesează unitatea dramatologică dintre proiecția opresorului înscenat ca victimă și introecția victimei înscenată ca opresor, corespunzătoare unității dramatologice a stăpânului și sclavului. Mentalitatea victimară persuadează victima că ea este opresorul, adică victima introectează proiecția agresorului că ea este agresorul devenind astfel victima obiectivă a victimei (doar) subiective. Introecția proiecției invertește dialectic agresorul obiectiv în victimă subiectivă și victima obiectivă în agresor subiectiv asigurând printr­un gaslighting ideologic triumful logocentrismului reeducativ al tiraniei penitențiale celebrate în noul regim victimocratic. Psihologia știe că reactivitatea victimară este strategia narcisismului vulnerabil: „puterea celor fără de putere”. Renunțarea la mentalitatea de victimă reclamă însă confruntarea adevărului că ea este doar o compensație. Și numai renunțarea la mentalitatea de victimă convertește eșecul în victorie eliberând subiectul pentru-sine. Însă sistemul victimocratic se hrănește tocmai din instigarea victimară permanentă oficializând și recompensând socio-statal structura personalității victimare. Victimocrația este narcisocrație.
§ 14. Critica minoritarismului. Alexis de Tocqueville a demonstrat potențialul tiranic al democrației, ca reprezentant al domniei legii în formă contra-majoritariană. Principiul majoritar are potențial tiranic în măsura în care majoritatea statistică poate încălca drepturile naturale. Acesta e motivul pentru care ce numim noi stat de drept (rule of law) nu este în fond o democrație, ci o republică constituțională (în opoziție cu modelul rousseauist bazat pe o libertate autorizată). Forma puterii este constituțională, iar democrația este instrumentul selectării celor autorizați să legisleze (să materialize) forma puterii care este Constituția. Astfel, Constituția este forma libertății, democrația este materia libertății. Drepturile protejate de Constituție sunt drepturi metafizice înscrise în pozitivitatea legii (sacralitatea vieții și drepturile naturale independente de stat). Dar oricâtă dreptate are Alexis de Tocqueville, el nu a anticipat evoluția tiraniei. Căci a tiraniza o minoritate este un lucru rău, dar a tiraniza o majoritate este tot un lucru rău. Tirania majoritată (plebiscitară) a fost înlocuită de o tiranie minoritară (contra-plebiscitară)6. De asemenea, orice minoritate este o majoritate raportată la micro-minoritatea care este individul. Căci colectivismul majoritarist este înlocuit cu colectivismul minoritarist. Astfel că nu există nici o diferență logică între reprimarea individului în numele unei minorități sau reprimarea individului în numele unei majorități. Minoritarismul este deci tot un majoritarism local care tiranizează din punct de vedere logic majoritatea (fie luată colectiv ca grup, fie luată distributiv ca individ). Fenomenul tiraniei minorității a fost pus în evidență științific în cadrul unei teorii unificate a reprezentării de către Benjamin Bishin care a reușit să explice contradicțiile modelului majoritarian de reprezentare și modul cum preferințele grupurilor minoritare (subconstituency) au câștig de cauză în fața majorității prin praxis-ul unei cetățenii intensificate ce reușește prin hyperactivism să supradetermine interesul general prin interese speciale7. Putem numi această dialectică suprareprezentarea obiectivă a subreprezentării subiective, sistem opus egalității matematice a votului ce acordă supraputere radicalilor și retrage putere moderaților, escaladând astfel dialectica revoluției cu contrarevoluția. Regimul victimocratic instaurează tirania vindicativă a minoritățiilor suprareprezentate asupra majorității subreprezentate. Acest paradoxal elitism egalitarist este elitismul coalițional al blocului istoric gramscian ce definește marxismul cultural contemporan. Dar la fel de mult cum discriminarea prin lege a minorității este neconstituțională, și discriminarea prin lege a majorității este neconstituțională. De la linșarea acută a minorității s-a trecut la linșarea cronică a majorității. De la percepția reprimării difuze (culturale) a minorității s­a trecut la realitatea reprimării clare (politice) a majorității: de la microagresiune subiectivă (percepută) la macroagresiune obiectivă (legalizată). Dar domnia legii nu se înfăptuiește prin indignare morală, ci prin procedură legală; nu prin linșaj (unilateral), ci prin litigiu, (bilateral). Iar criminalizarea administrativă a gândirii și exprimării nu este altceva decât instituționalizarea juristocratică a linșajului: legalizarea incrementală a prezumției de vinovăție și dezechilibrarea contradictorialității procesuale a părților. Statul victimocratic se construiește încet dar sigur peste majoritatea stigmatizată de o culpabilitate colectivă extrajudiciară. Democrația incluzivă este ca democrația populară: mai mult incluzivă decât democrație, căci majoritatea includentă este condiționată de minoritatea inclusă, minoritățile victimare devenind scopul a priori al procesului democratic și centrul metapolitic al autorității politice din care extrag privilegii sociale, politice și financiare, căci incluziunea înseamnă cote obligatorii, fiind astfel incluziune coercitivă. Suprematismul minoritar astfel impune noi și noi „drepturi” speciale. Dar orice drept este logic corelat cu totalitatea obligațiilor conexe de a-l respecta, deci societatea care acordă mereu mai multe „drepturi” particulare (colective) este totodată societatea care impune mereu mai multe obligații particulare (colective), astfel că excesul „drepturilor” culminează dialectic în excesul obligațiilor. Drepturi speciale pentru minorități înseamnă obligații speciale pentru majoritate, adică privilegii, nu izonomie sau supercetățeni cu drepturi versus subcetățeni cu obligații. Acest lucru explică de ce ochlocrația minoritarismului woke transformă republica democratică în dictatură victimocratică.
§ 15. Critica egalitarismului. Odată pusă problema inegalității economice este pusă implicit și problema inegalității transcendentale, a condiției tuturor inegalităților posibile. Dar totul în univers implică o structură ierarhică, negentropia fiind condiția de posibilitate a naturii și societății. Conservarea diferenței include diferența verticală care este inegalitatea. Prin urmare, în opoziție cu idealul egalității lumea însăși apare ca rea. Abolirea generalizată a inegalității reclamă revocarea fanatică (abstractă) a diferenței prin nivelarea fuzional-haoidă a naturii și societății. Numai haosul este egalitate pură. Doar entropia terminală satisface izotropia egalitară. În numele egalității toate formele de luptă de clasă devin război cultural generalizat și refac cu alți și alți actori problema hegeliană și soluția marxistă: construcția egalității prin lichidarea tuturor „discriminărilor” adică a diferențelor. Dar construcția egalității prin deconstrucția diferențelor declanșează aporetica egalității, căci dogma egalitară a diversității contrazice dogma diversitară a inegalității. Iar acțiunea afirmativă se înfăptuiește prin acțiunea negativă, la fel cum incluziunea se înfăptuiește prin excluziune. Căci victimitatea oficializată este victimitate privilegiată, nu egalizată, statutul victimar devenind „resursă socială” adică ținta războiului politic pentru acumularea capitalului victimar ce asigură credibilitate, ascensiune, privilegii și putere. Egalitarismul comportă următoarele paradoxuri insolubile:

Indeterminabilitate- putem identifica exact câte inegalități dorim să găsim
Arbitrarietate – fiecare critică inegalitatea pe care o vrea
Trivialitate  – putem întotdeauna diviza arbitrar întregul într-o majoritate sau minoritate
Neverosimilitate  – nu toate inegalitățile imputate chiar există
Imoralitate – nu toate inegalitățile sunt și inechități
Imposibilitate – nu toate inegalitățile pot fi abolite
Complementaritate – egalitatea este un caz particular al inegalității
Contradictorialitate – egalitatea este dublă inegalitate: tratare inegală a lucrurilor inegale
Echivocitate e- galitatea substanțială distruge egalitatea procedurală
Inechitate – egalitatea de rezultat distruge egalitatea de oportunitate
Inegalitate – egalitariștii acționează ca elită isocratică supraordonată inegalitar maselor
Iresponsabilitate – isocrația distruge isonomia

 

 

§ 16. Critica gnosticismului. Știința dogmatică a gnozei ideologice este opusul credinței critice a religiei tradiționale8. Marx a revelat legile obiective ale istoriei sau „învățătura despre condițiile eliberării proletariatului” (Engels, Principiile comunismului). Marxismul este soteriologie gnostică: instrument de cunoaștere „științifică” și instrument de transformare a lumii. Apariția conștiinței de clasă trezește proletariatul la interesul de clasă. Trezirea conștiinței de rasă, de sex sau de gen demască opresiunea de clasă, de rasă, de sex, de gen. Importanța poziției de clasă contra „falsei obiectivități burgheze” devine în marxismul cultural prioritatea perspectivei propriei identități rasiale, sexuale împotriva falsei obiectivități ce ascunde privilegii istorice: bărbați deci sexiști, albi deci rasiști, heterosexuali deci homofobi tocmai când neagă stigma dovedindu-și astfel fragilitatea albă, masculină sau heterofragilitatea. Oricine critică rațional dubla revelație gnostică a adevărului teoretic și a binelui practic nu comite doar o eroare intelectuală, ci un păcat moral. Ca urmare el nu mai merită o dezbatere rațională, ci doar o reprobare rituală. Obiectorul este inamicul celor „marginalizați” și al soteriologiei statului terapeutic, deci trebuie anulat nu criticat, căci războiul cultural este noomahia dictaturii victimariatului9. Robert Tucker a demonstrat cum Marx efectuează o uriașă proiecție mito-gnostică ce obiectivează lupta transcendentală din interioritatea sinelui ca luptă politică din exterioritatea socială (corespunzând trecerii de la Manuscrisele din 1844 la Manifestul Comunist ce transcrie alienarea transcendentală ca alienare empirică ipostaziind gnostic forțele sufletului drept forțe sociale. Lupta subiectivă (individuată) dintre bine și rău este proiectată mitologic drept coliziune obiectivă (colectivă) între bine și rău repartizate în colectivități omogene opuse de burghezi versus proletari, oameni somatici versus oameni pnevmatici, oameni răi și oameni buni, albi și negri, bărbați și femei binele și răul devenind entități politice obiectivate ca proprietăți colective10. Creștinismul care stabilise că binele și răul luptă în fiecare suflet – de aceea gnozele detestă personalismul ce pune oglinda în fața mitoproiecției colectiviste a răului metafizic. Oglinda este inamicul narcisismului victimar care se construiește ca victimă a societății opresive, dar pe care oglinda îl deconstruiește ca microprivilegiat al societății afluente. Politica identităților reduce lumea la raporturi de putere în societatea agonală a solidarităților mecanice (de grup) ce distruge solidaritățile organice (de cooperare), conform distincției lui Durkheim. Concepția luptei pentru existență darwinistă a inspirat spiritul luptei de clasă marxiste și axioma totalitară că totul este politic, specifică războiului cultural. Ignorând complementaritățile și reciprocitățile dintre categorii, psihoza revoluționară sfârșește prin a distruge nu doar armonia socială fragilă, ci și categoria victimară pe care se presupune că o eliberează, exact cum comuniștii au distrus muncitorii. Marxismul cultural are în comun cu fascismul cultural aceeași axiomă: totul este politic, ce autorizează ontologizarea politicului și incluziunea totalitară reciprocă a statului și societății în numele logocentrismului soteriologic al gnozei politice. Vechiul liberalism a fost lichidat de statul comunist și de statul fascist. Dispariția acestora nu a readus însă idealul autoguvernării, ci refacerea gnozei politice sub metanarațiunea emancipatoare a progresismului social (ce poate fi justificat descrisă ca marxism gramscian, deci cultural). Dacă înainte societatea era sceptică față de statul predatorial economic și inchizitorial cultural, societatea ideologizată cere ea însăși un stat ideologic, gramscianizarea societății duce încet dar sigur la leninizarea statului. Căci patologizarea isterică a „prejudecăților” societății legitimează medicalizarea ei psihotică de către comisarii statului terapeutic.
§ 17. Critica victimocrației. Revoluția marxistă a impus dictatura proletariatului solidificată ca stat proletar și realizat în statul partid (condus de casta ideocratică a comisarilor revoluționari). Revoluția culturală marxistă impune dictatura victimariatului solidificată ca stat victimar și realizată ca stat partid capurat de coaliția gramsciană). Noul stat va exercita dictatura epurativă a victimariatului sub forma victimocrației11. Avangarda revoluționară celebrează liturghia politică a victimocultismului de stat: rasocultism, sexocultism, homocultism, ecocultism, transgendercultism etc. Acest nou cult implică în toate cazurile deconstrucția rituală a „majorității toxice”. Dar tocmai glorificarea victimară coincide dialectic cu înjosirea victimară. Căci ceea ce trebuia să fie înălțat este în alt fel degradat12. Victimizarea organizată ca sistem etico-politic devine victimocrație. Acest lucru este posibil însă doar în Occident: civilizația fondată pe arhetipul christic al victimei sfinte. Dar prin marxismul victimocratic civilizația occidentală regresează idolatru la arhetipul autenticei Victime sacre: în timp ce își neagă victima fondatoare care stă pentru toți oropsiții soartei, ea apare ca unic loc din istorie unde puterea morală devine morala puterii, prin care puterea este acordată idealiter celor slabi, nu celor puternici Victima construită ca sacră „are întotdeauna dreptate” deci victima generică devine noul proletariat mesianic ale cărui suferințe vor izbăvi lumea. Ca atare, locul puterii politice (potestas) devine autoritatea morală a victimei (auctoritas) – adică legitimitatea politică derivă din victimitatea meta-politică. Cei care pot ocupa centrul simbolic prin identificarea cu victima vor deține legitimitatea ideală și puterea reală. Victimizarea devine arena luptei pentru recunoaștere și strategia fundamentală a legitimării în societatea victimocratică. Cine reușește să fie recunoscut ca victimă devine sacru, intangibil deci stăpân. Restul devin profani, vulnerabili deci supuși. Acest lucru a fost simțit de Nietzsche care a vrut însă să distrugă centrul sacru al victimității însăși, deci Creștinismul și astfel Occidentul însuși ca civilizație a victimei sacre: Agnus Dei qui tollit peccata mundi, victima sacră ce s-a sacrificat pentru toate victimele. Deicidul modern nu a suprimat ci a deplasat alienarea subiectului. Modernitatea nu a separat religia de politică ci a sacralizat politica aducând la putere seria istorică a gnozelor politice travestite în certitudini științifice superioare credinței: iacobinism, comunism, fascism, neomarxism, ecologism, transumanism. Zeul cunoscut (revelat) care a efectuat reconcilierea substituționară în religia subiectivității regenerate (Christos ca fundament onto-transcendental al civilizației libertății) a lăsat locul Zeului necunoscut polimorf, neîmpăcat, „esență sălbatică” periculoasă prin nedeterminare morală care poate fi domesticită și drenată de hierofantul politic ce identifică țapul ispășitor potrivit. Descreștinarea politicii și anularea victimei christice arhetipale a produs centrul vid al victimei necunoscute. Ocuparea centrului vid (=X) cu o victimă concretă a devenit scopul luptei pentru recunoaștere ca război cultural semantic unde X poate lua valori diverse în funcție de arta înscenării victimare. Victimolatria se realizează ca victimocultism: cultul victimei sacre, tabu sacru al cărui corelat blafsemic este victimofobia: stigma care asigură patologizarea expurgativă a obiectorului rațional ce demitizează metanarațiunea pseudo-victimei autosacralizate. Construcția ideală a noului „sclav” este în fond construcția reală a noului „stăpân”: cel ce se impune ca victimă devine noul stăpân. Dar victima este cel mai crud stăpân: a master with a vengeance, victima subiectivă adică noul stăpân obiectiv animat de spiritul revanșei și al subjugării penitențiale a dușmanului de clasă, rasă, sex, gen: „vom judeca cu ură!”. Victimocrația nu împlinește justiția obiectivă ci răzbunarea subiectivă: justiție revoluționară expeditivă: linia dură ce nu caută dreptate ci epurare, diferența dintre Louis XVI și Robespierre sau dintre țarul Nicolae II și Lenin. Justiția victimocratică devine schema dublei extorcări simbolic­materiale: recunoașterea de status victimar se traduce în putere și bani. Statul ideologic este victimocratic iar statul administrativ este redistributiv. Teroarea intelectuală generalizează și instituționalizează prezumția de victimă deci prezumția de opresor ca prezumție sistemică de vinovăție. Iar vinovăția sistemică echivalează cu destrucția cetățeniei în numele privilegiului, a egalității în numele echității, a izonomiei în numele isocrației și a dreptății în numele justiției „sociale”.

§ 18. Concluzii. Am descris deplasarea culturală a marxismului ca generalizare a marxismului, am identificat morfologia gnostică a acestei ideologii virulente și fenomenologia ei autoritară. Dar:
1. Într-o republică constituțională avem obligații generale și reciproce față de toată lumea, nu obligații speciale și nereciproce față de o minoritate. Acțiunea afirmativă adică echitatea represivă nu este luptă pentru egalitate ci luptă contra egalității: o mașină de generat privilegii = privat lex: legi speciale, cote speciale pentru minoritățile suprareprezentate recognitiv în lupta pentru recunoaștere ce primesc rolul conducător în regimul victimocratic. Însă libertatea nu poate fi apărată decât prin demistificarea non-victimității auto-victimizaților sau individualizarea legală a culpei, lucru care echivalează cu demistificarea nomenclaturii victimocrate drept noua clasă privilegiată și revenirea la conceptul detotalizat al răspunderii personale pentru infracțiuni legale individuale, nu „infracțiuni” morale colective
2. Esența libertății este alegerea: discriminarea între alternative. Astfel, antidiscriminismul este liberticid căci nu distinge discriminările bune (justificate moral) de cele rele (nejustificate moral) ci impune un program de restrângere nediferențiată a libertății prin criminalizarea selectivă a gândirii și exprimării în statul (tot mai) polițienesc unde discursul oficial al urii se prezintă ca discurs împotriva urii. Invers, politizarea diversității nu ține oamenii împreună ci ontologizează și retranșează agonistic contingența diferitelor determinații.
3. Deși regimul victimocratic formalizează puterea minorităților asupra majorităților, autoritarismul orizontal al ochlocrației victimocratice nu ar fi câștigat supremația actuală fără decizionismul vertical al corpo-statocrației oligocratice care a oficializat ideologia atât în societate cât și în stat. Astfel că victimocrația ideologică pare să nu fie decât o ultimă camuflare a oligocrației politico-financiare: disimularea oligarhiei de sus în spatele ochlocrației de jos sau ascunderea celor puternici (ca esență) în spatele celor slabi (ca aparență). Căci deși victimocrația este structura formală a puterii, suveranitatea aparține în ultimă instanță celor care decid ultima materie a acestei forme, adică celor care decid suveran (și mediatic) cine este victima, cei ce decid noua ierarhie intersecțională. Astfel că deși majoritatea este formaliter subjugată de minoritatea „celor slabi” ea este materialiter subjugată de minoritatea „celor tari” (= cei mai bogați și cei mai puternici). Ca dovadă, înaintea instaurării hegemoniei marxismului cultural majoritatea încă putea critica statul și corporațiile. Dar în regimul marxismului cultural, statul și corporațiile (oligarhia) au devenit autorități etice arogante, transcendente procesului democratic, capabile să criminalizeze, să anuleze și să ostracizeze activ majoritatea, adică poporul-populist. Astfel că, dintr-un discurs antisistem, stânga culturală a devenit astăzi liturghia narativă și performativă a sistemului însuși.

 

 

Note
1 Socialism științific. Manual, Ed. Politică, București, 1962, p.647­651.
2 K. Marx, F. Engels, Opere, Ideologia germană, vol. 3, Ed. Politică, 1958, p.47
3 V.I. Lenin, Opere, vol. 31, ESPL, 1956, p. 99.
4 Socialism științific, op.cit, p.66.
5 Nu putem separa neostructuralismul de marxism sau unitatea dialectică dintre postmodernismul teoretic și postmodernismul aplicat specific politicilor identitare neomarxiste, Pluckrose& Lindsay, Cynical Theories, op.cit.
6 „Democrația este, prin definiție, guvernarea majorității, controlul statului de către majoritate, de către popor, oricum am defini acest termen. Dar astăzi astfel de definiții sună a bătaie de joc. Pentru că nu majoritatea guvernează. Minorități de tot felul au devenit factori decizionali; ele domină, tiranizeasă și terorizează majoritatea ce apare ca un conglomerat de minorități în permanentă schimbare. Minoritățile au devenit tot mai vehemente în protestele lor”, H. Staub, H. Zohnn, The Tyrany of Minorities, Daedalus, MIT Press, vol. 109, nr.3, 1980, pp. 159­168.
7 Bejamin Bishin, Tyranny of the Minority: The Subconstituency Politics Theory of Representation, Temple University Press, 2009
8 Eric Voegelin, Modernity without Restraint, University of Missouri Press, Columbia, 2000
9 Andrew Doyle dezvăluie caracterul fundamentalist al culturii anulării. Noii puritani sunt vânători de vrăjitoare ce invocă puritatea morală și profesează o revoluție criptoreligioasă cu dogme și ritualuri de epurare a păcătoșilor în numele justiției sociale, Andrew Doyle, The New Puritans, Little, Brown Book, London, 2022
10 Robert Tucker, Mit și filosofie în opera lui Karl Marx, Ed. Curtea Veche, București, 2011.
11 Termenul de victimocrație a fost propus de Adam Katz, dezvoltat de Eric Gans în textul Victimocracy, http://anthropoetics.ucla.edu/views/vw442/ și ulterior de Peter J. Leithart în textul Clashing Victimocracies, https://www.firstthings.com/web-exclusives/2018/11/clashing-victimocracies.
12 Feminismul începe prin a celebra femeia fără matrimoniu și fără maternitate (de Beauvoir, Firestone) și culminează prin dezesențializarea teoretică a femeii (Butler) – analogon-ul dezesențializării practice a femeii prin metavictima fantasmatică: transfemeia bărbat. În loc să celebreze femeile ca individualități puternice, feminismul le-a redus la subiectivitatea heteronomă înlocuind falocrația patriarhală a societății cu falocrația victimocratică a statului al cărui spirit cavaleresc impune cote de gen. La fel, antirasiștii ajung să elogieze segregarea noului ghetto progresist tratând minoritățile nu ca persoane, ci ca predicate esențializate cromatic în rasismul „afirmativ” al stângii, condamnând subiectul la fatalitatea determinațiilor naturale prin negarea autotranscenderii spirituale.