Scriitorul Alexandru Petria a adunat într-un volum, apărut la Alexandria Publishing House, gândurile mai multor români ce fac parte din sfere diferite ale culturii şi religiei referitoare la rolul pe care-l are generaţia noastră întru apărarea integrităţii ţării în care locuim.
Vorbesc despre ţara lor Adrian Cherhaț, Alexandru Petria, Alex Costache, Alin Cordoș, Ambrus Béla, Anca-Iulia Beidac, Andrei Bădin, Andrei Marga, Bogdan Alexandru Duca, Cristian Moisoiu, Cristian Socol, Dan Chitic, Gabriel Klimowicz, Gheorghe Piperea, Ioan-Aurel Pop, Ioan Usca, Ionuț Cojocaru, Irina Bazon, Magdalena Vaida, Mirel Palada, Nicolae Iliescu, Ovidiu Hurduzeu, Paul Hitter, Răzvan Bibire și Sorin Grecu.
„Noi, cei din generația mea, așa-numiții decreței, ne-am obișnuit că, de obicei, tăcerea este cea mai nimerită în ceea ce privește patriotismul. E ceva intim, care prinde chip, eventual, în curgerea faptelor. Vorbele asupra lui, supralicitarea au adesea ceva obscen și-s de suspectat de nesinceritate, pe drept, din cauza folosirii fără acoperire, demagogic. Dacă politicienii de după 1989 erau patrioți, nu doar în vorbe, acum nu aș fi simțit nevoia să pun cu îngrijorare întrebarea din titlul cărții”, scrie în prefaţă Alexandru Petria, cel care ne propune, prin ochii celor invitaţi să-şi exprime părerile, la resuscitarea patriotismului. „Este o carte așteptată de cei din mediile suveraniste, de patrioți, de oricine interesat de locurile în care trăim. Sunt bucuros că am reușit să reunesc în același volum o serie de autori valoroși, cu texte memorabile, unele adevărate programe de guvernare”, afirmă Alexandru Petria, coordonatorul lucrării.
Cartea cuprinde tot atâtea gânduri câte semnături despre importanţa rolului nostru în redactarea unor programe viabile de guvernare, de păstrare a structurilor identitare de promovare a valorilor româneşti. „Dacă contextul valorilor naţionale este pur şi simplu ignorat, credinţa religioasă şi Biserica sunt atacate la baionetă şi prezentate într-o lumină absolut mistificatoare. Viaţa creştină este socotită apanaj al trecutului ce nu mai corespunde realităţilor prezente ci mai mult decât atât, împiedică progresul şi dezvoltarea civilizaţiei omeneşti”, afirmă preotul Adrian Cherhaţ, inspector şcolar, cel care ne vorbeşte şi despre falsitatea conţinutului promovat de vechiul şi noul comunism în sfera socială a gândirii omeneşti.
Vorbind despre structurile actuale  de cooperare, aseamănă Uniunea Europeană cu Uniunea Sovietică „aşa zisele valori europene generatoare de progres nu sunt deloc valorile vechii Europe, creştină prin excelenţă, ci un set de pseudovalori neomarxiste impuse organismelor conducătoare de ONG-uri, mai mult sau mai puţin dubioase, care doresc să facă din corectitudinea politică emblema noului totalitarism impus fiecărei naţiuni sub presiuni inimaginabile”.
Interesantă părerea Ancăi Iulia Beidac despre raiul în care locuim: „Nu este niciodată prea târziu spre a redresa ţara şi a ridica la locul pe care-l merită cu adevărat Grădina Maicii Domnului. Am fost dăruiţi de Dumnezeu cu munţi, ape, păduri, aur, Deltă şi câte şi mai câte minunăţii ce se văd sau care sunt încă ascunse în adâncimi. Nu ar fi irosit El toate acestea punând să fie locuite aceste locuri de o populaţie mediocră”.
Se face referire şi la Imnul Naţional şi la cuvintele aşternute în versuri de Andrei Mureşanu: „Deşteaptă-te, române din somnul cel de moarte”.
Referitor la întrebarea „Ce facem cu România?” o putem prelungi în zicerea „Avem un rai, ce facem cu el?”, soluţia fiind redevenirea României cu adevărat un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil şi, mai ales, „demn”.
Pe aceeaşi idee merge şi Gheorghe Piperea: „Să fim caractere jucătoare ale condiţiei umane, cu limitele şi condiţionările sale şi nu simple profile informatice sau avataruri de plastilină remodelabile. Să fim după chipul şi asemănarea Lui şi nu după modelele lor simulate pe calculator”.
Într-o lume în care poveştile copilăriei au dispărut, în care valorile naţionale nu mai sunt parte din structura noastră sufletească şi nu le mai dăm mai departe copiilor ca pe un testament, într-o societate în care importăm din ce în ce mai mult cuvinte străine, uitând de limba noastră „dulce şi frumoasă”, ştirbind din propriile noastre rădăcini care ne ancorează pe pământ, astfel încât devenim frunze luate de vânt spre nicăieri. „Atunci când sărbătorile Zilei Naţionale şi a momentelor edificatoare din istoria naţională nu se vor mai face pentru că sunt în calendar, atunci putem vorbi de o normalitate. De o cunoaştere la nivelul societăţii a propriului trecut. La conturarea unei generaţii care să fie bine intenţionată. Care a existat şi va exista, dar care momentan este căpuşată de oameni de meserie „politician”. Oameni fără o meserie, dar care se pricep în toate domeniile”, spune Ionuţ Cojocaru.
Irina Bazon vorbeşte despre cunoaşterea ţării, atât a românilor de acasă, cât şi a celor din Diaspora, care de  multe ori promovează idei proaste împrumutate din alte ţări şi ei înşişi se condamnă declarând că lucrurile merg rău în ţara noastră fiindcă „românii sunt proşti”. Fapt bineînţeles contracarat de mulţimea de tineri inteligenţi ai acestui popor care, atât acasă, dar mai ales în străinătate, se remarcă în toate domeniile, cel mai de vârf fiind în IT.
„Dacă aspirăm să ajungem la nivelul de dezvoltare al ţărilor din vest soluţia nu poate fi copierea de reţete de afară, fără discernământ şi fără a ţine cont de realitatea locală, ci tocmai cunoaşterea propriului nostru potenţial, fapt de a şti ce avem şi ce putem într-o dezvoltare organică, în etape fireşti, protejând ce este al nostru, iar nu cedarea a tot ceea ce avem mai bun investitorilor şi străinilor” – Irina Bazon.
Când vom ştii să ne protejăm tinerii prin programe viabile şi să fim noi, ca ţară, cei care oferim cu ajutorul lor servicii internaţionale, atunci vom avea de câştigat.
Legenda Meşterului Manole pare a se repeta şi în secolul XXI, România aflându-se mereu între crize şi refacere, acceptând mult prea uşor globalizarea, soluţia rătăcirii fiind, la fel ca cea a fiului risipitor, întoarcerea acasă, la rădăcini, la tradiţii, luarea ca model a politicienilor şi domnitorilor din alte vremuri, atunci când într-adevăr elitele conduceau ţara.
Încheiem cu gândurile preşedintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop, legate de România ca parte a Uniunii Europene: „Pentru ca să fim trataţi cu demnitate şi înţelegere în ţările acestui club select este absolută nevoie să ne tratăm noi înşine cu demnitate. Ca să ne iubească alţii este necesar să ne iubim mai întâi noi. Nu se poate accepta ideea de a ne huli noi ţara în loc s-o construim şi reconstruim după criteriile verificate de la romani încoace. Este natural să renunţăm la ceea ce este perimat şi păgubos şi să perpetuăm adevăratele valori locale şi universale, aducând odă bucuriei, acelei bucurii care ne poate face să trăim cu demnitate, onoare şi optimism”.
România suntem noi, cei de acasă şi fraţii noştri de peste hotare, în fiecare ţară fiind o mică Românie, iar inimile noastre trebuie să bată împreună pentru ca să fim puternici şi să fim mândri de ceea ce ne-au lăsat străbunii noştri. Să ne vorbim vorba, să ne purtăm straiele unice în lume, să ne arătăm inteligenţa şi să fim mereu cu fruntea sus. Eu aceste lucruri le-am promovat, atât în Europa, cât şi în America sau Asia, acolo unde m-am dus cu cărţile mele şi cu poveştile despre rădăcini.