Consiliul
Județean Cluj
Ce fel de Europă?
După cotitura istorică din 1989, prin care a încetat scindarea ideologică pe continent, tratatul de la Maastricht (1992) a pus țările europene pe direcția unificării politice în cadrul democrației. Uniunea Europeană își sporea atunci necontenit prestigiul. Mult prea curând însă, cu noi generații de decidenți, Europa unită a început să adune neajunsuri.
Mai întâi, a fost neputința de a adopta o Constituție, ca urmare a disensiunilor privind preluarea moștenirii culturale. Indecizia privind forma de conducere a devenit apoi caracteristică. Proiectul inițial, cel al unei Europe a cetățenilor, a fost substituit tacit cu neoliberalismul. Criza din 2008 s-a prelungit datorită inadecvării politicii de „austeritate”. Mai încoace, a fost înlocuirea integrării cu extinderea și crearea de așteptări nerealiste în Răsărit. Simptomatic, Europa a lipsit de la decizia asupra reconfigurării politice din jurul Mediteranei. Situația romilor proveniți din Carpați și Balcani nu a mai înregistrat schimbări semnificative. S-au produs atacurile teroriste în Franța și alte țări. Grecia atestă că disparitățile de dezvoltare nu pot fi soluționate cu mijloacele neoliberalismului. Iar în săptămînile recente a izbucnit chestiunea de mult latentă a imigrației, care domină acum tabloul.
Valul imigranților a pus în lumină o realitate cutremurătoare: sute de oameni mor, poate zilnic, în apele Mediteranei, căutând un liman al vieții, alte mii forțează frontiere fortificate pentru a ajunge în țările cele mai dezvoltate de pe continent, comunități întregi se mișcă nu pentru a schimba viața de acasă, cât pentru a ajunge în altă țară. Valul a pus în defensivă unele țări și a sfidat inviolabilitatea granițelor (căci ar fi barbar să se deschidă focul împotriva unor persoane care caută un adăpost!). Valul continuă să ridice probleme dificile, care compun o efectivă criză.
Această criză nu este, oricum s-ar privi lucrurile, o criză a Europei unite. Nu este nici măcar criză a sistemului Schengen, care are avantaje economice și de orice natură ce nu pot fi tăgăduite. Dar criza, trebuie recunoscut, a dezvăluit, la rândul ei, cât de îngustă este abordarea unor probleme de această anvergură (care nici nu este cea mai mare!) chiar la nivelul unor autorități, după cum a arătat că subzistă confuzii privind profilul Uniunii Europene.
Pe de altă parte, criza imigranților aduce în actualitate nemulțumirile europenilor înșiși față de starea actuală a Uniunii. Acestea s-au exprimat pe diferite căi, de la apatie politică la reacții explicite. Presa europeană a devenit tranșantă (Jochen Bittner, So nicht Europa! Die drei grossen Fehler der EU, 2010), iar analiștii au ajuns să pună întrebări altădată de neimaginat (Philippe Esper et al., Un monde sans Europe?, 2011). Am arătat (Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, 2012) că declinul demografic, nesiguranța energiei, adâncirea discrepanțelor sociale, scăderea nivelului profesional, recrudescența extremismelor sunt printre dificultățile noi ale Europei. Avocați convinși ai unificării (Jean Marie Miossec, Rivages d’Europe. Personnalité et avenir d’un continent ouvert, 2013) semnalează că Europa nu a mai progresat în ultimii ani.
Criza aduce în discuție și faptul că, din afară, situația Europei se vede altfel decât convine optimismului de serviciu al birocrației. În SUA (de la Walter Laqueur, The Last Days of Europe. Epitaph for an Old Continent, 2007, la Zbigniew Brzezinski, Strategic Vision. America and the Crisis of Global Power, 2012) se arată cu degetul la carențele aplicării proiectului european. Din China se văd țări europene, dar nu se vede Uniunea Europeană (Yu Sui, China in a Changing World, 2015). Voci din Israel semnalează că în Europa revin demoni ai trecutului.
În fapt, refugiații și imigranții nu sunt apariții noi în Europa. Valul lor nici nu este încă pe cât ar putea fi, dacă luăm în seamă faptul că un efectiv aproape de nivelul celui actual a fost înregistrat tot timpul, de ani buni. Problema veritabilă este mai degrabă ceea ce anunță valul actual – o punere în mișcare a populațiilor nu numai din Libia și Siria, ci și din alte țări ale Africii și ale lumii arabe, ca și din alte părți ale globului, spre țările dezvoltate. Este limpede că o nouă migrație a popoarelor a început, iar Europa unită, fiind printre destinații, va trebui să se pregătească.
Comisia Europeană nu a greșit când a căutat o soluție de primire și integrare organizată a refugiaților și imigranților. Ea greșește însă, înainte de toate, prin aceea că nu a inițiat nici până astăzi, ca actor cu mare pondere, o acțiune internațională de rezolvare a problemelor la fața locului – adică în țările de unde pleacă refugiații și imigranții. Rezolvarea „crizei siriene” a fost lăsată la jumătatea drumului, iar ceea ce a urmat este inacceptabil. Alte cazuri sunt, dintr-un anumit punct de vedere, analoage. Autoritățile greșesc apoi prin aceea că au lăsat integrarea de populații relativ recent venite în seama unor mecanisme ce nu dau rezultate. Ele greșesc prin aceea că nu lămuresc din timp cadrul vieții (locuirea, educația, joburile, viitorul) pentru cei pe care îi preiau.
În aceste împrejurări, măsurile Comisiei Europene, oricare ar fi intenția, devin descurcări sub presiune, în loc să fie soluții temeinice. În joc pentru Europa sunt, însă, deocamdată, cel puțin șase chestiuni ce-i ating profilul și viitorul și care ar trebui tratate cu competență și hotărâre.
Prima – fiind legată de riscuri de securitate – este chestiunea terorismului. Europa, mai ales după atacurile teroriste plecate din sânul ei, care au vizat SUA și propriile țări, nu-și mai poate îngădui să procedeze punctual și libertar. Procedurile de verificare a intrărilor nu pot fi oarecare, iar un sistem actualizat al ordinii publice va trebui promovat, fără a afecta facilitățile prevăzute de acordurile Schengen.
A doua este chestiunea integrării sociale. Situațiile solicitanților trebuie gândite nu doar pentru cazul mai simplu al refugiului, ci și pentru oameni care aleg să rămână definitiv în țările europene. Educația, jobul, șansele de viață intră în discuție. În societatea drepturilor omului, niciun om, odată stabilit, nu mai poate fi scos cu forța dintr-un loc, decât în cazuri extraordinare.
A treia este chestiunea demografică. Europa are deja un grav deficit demografic, care continuă să crească. Argumentul dependenței dezvoltării și competitivității de resurse demografice a devenit și mai concludent în era globalizării. Nicio țară nu-și permite să-l ignore. De aceea, împotrivirea cu orice preț la imigrare ține de o perspectivă vetustă, din capul locului contraproductivă.
A patra este chestiunea religiei. Islamul și-a lărgit prezența în Europa postbelică, iar în condițiile toleranței religioase, relațiile dintre religii nu se pot regla prin măsuri administrative. Nu se mai poate spera în mod realist la o puritate religioasă sau confesională nicăieri în lume – pe niciun continent și aproape în nicio țară. Acest fapt nu trebuie să împiedice însă dezlegarea unor întrebări ce trenează de decenii. Este în definitiv simetrică relația actuală a Creștinismului cu Islamul (efectiv, câte biserici se construiesc în diferite țări?)? Nu cumva se impune un aranjament istoric al Creștinismului, Iudaismului și Islamului? Nu ar trebui aduși la o discuție lămuritoare discipolii iudei, creștini, muslimi ai lui Abraham – măcar pentru oprirea stigmatizărilor reciproce?
A cincea este chestiunea multiculturalismului. Spus cât se poate de direct, un multiculturalism confuz, ca simplu amalgam de culturi diferite, opace în fapt una față de alta, este nu numai contraindicat, ci chiar primejdios, căci duce la conflict. Se pot da multe exemple din istorie. Atunci când coexistența de culturi specificate religios, istoric și lingual pe un teritoriu este, totuși, realitatea, iar Europa actuală este un astfel de caz, un cu totul alt multiculturalism este soluția. Este vorba de un multiculturalism clarificat – cu obligații de învățare a limbilor comunităților și de respectare a regulilor juridice, morale și de comunicare, ce prevăd libertăți și îndatoriri reciproce.
A șasea este chestiunea geopolitică. Din rațiuni economice, politice și de securitate cunoscute, Europa nu poate să nu fie prezentă cu valorile și produsele ei în diferite puncte ale globului. Nu numai ca state ce pot exercita un rol global în anumite împrejurări, ci și ca întreg, ca Uniune. Căutarea de resurse și piețe nu este doar o caracteristică a erei globalizării, ci o condiție de competitivitate și, deci, de existență, azi și în viitor. În istoria europeană, imigranții, oricum se judecă lucrurile, au fost și rămân punți de legătură. Și din acest punct de vedere, închiderea Europei nu dă rezultate, căci este o optică ce o dezavantajează.
Neavând la îndemână o concepție elaborată asupra acestor chestiuni, asumată de Uniunea Europeană ca întreg, fiecare țară se descurcă deocamdată cum poate. S-a văzut aceasta în reacțiile dintr-o seamă de capitale.
Nu acceptăm imigranți, căci nu sunt creștini – s-a spus la Bratislava și Praga. Acceptăm doar dintre aceia care nu afectează tradiția religioasă a Europei – s-a declarat la Budapesta. La Sofia este umor (poate voluntar) când se pun pancarte la puncte de frontieră cu avertismentul: „No work, no money, no future!”. Noroc că Vaticanul a amintit de atitudinea creștină față de oameni. Apoi Germania și Austria au atras atenția asupra nevoii unei atitudini europene, iar Franța abordează imigrația în linia tradiționalei solidarizări cu cei aflați în dificultate.
La București se discută aprig și cam suprarealist. Nu a bătut la ușă vreun solicitant de refugiu sau imigrare, dar se caută locuri în cămine – ca și cum vreun solicitant s-ar gândi să rămână, nu să tranziteze cât mai repede. Nu se examinează faptul că, în țări din care se pleacă, nivelul de pregătire și de viață, în situația de pace, este de fapt comparabil. Se caută plasamente în locații speciale – ca și cum nu ar fi mai bine să câștige concetățenii (mai ales că Uniunea Europeană va finanța asistarea imigranților). Se reacționează la cifre, după ce reprezentanții țării au agreat cu luni în urmă algoritmul de distribuire a imigranților pe țări.
Nivelul de pregătire a României pentru preluarea de imigranți este jos, din nefericire prea jos. În definitiv, nu s-a putut atinge integrarea în locuințe a săracilor, a romilor, nu există joburi și un minim acceptabil de viață pentru numeroși cetățeni. Peste toate, o politică externă depășită de situație, nici măcar mimetică, cum este de obicei, și care riscă, prin ifose, să iasă din cadru, deține controlul.
Două observații în acest punct.
Nu dă rezultate speculația în jurul Schengen-ului. Acordurile vor continua să existe – fiind din capul locului enorme avantajele economice, culturale, politice – chiar dacă vor fi schimbări. Renunțarea la Schengen nu este soluție pentru nimeni. De aceea, obiectivul rezonabil pentru noi nu este desconsiderarea sistemului, ci admiterea completă a României, prin renunțarea la mecanismele discriminatoare (MCV, de pildă), care, de altfel, de la o vreme, se și folosesc mai mult pentru a lovi pe unul sau altul în politica internă.
Este fără acoperire pretenția unora că la București se dădea soluția pentru Siria. Așa cum se susține acum emfatic că trebuia apărat regimul de acolo, se poate spune, cu argumente la fel de solide, că era bine să se curețe de pe atunci terenul. Riscuri sunt tot timpul, atunci erau oricum mai mici. În orice caz, persoane care au făcut din politica externă o mediocră imitație, cer acum ieșirea țâfnoasă din rânduri. Pentru România, nici mimetismul de atunci și nici perorația lor de acum nu sunt soluții. Între oportunism și aventură, rămâne mereu calea profilării prin abordare competentă și înțeleaptă.
Desigur, diversitatea de reacții și unele dintre reacții nu pot să nu pună pe gânduri. Oare atât de puțin sau atât de confuz se gândește european? Este ideea Europei unite atât de slab lămurită și împărtășită?
Ce denotă de fapt neajunsurile amintite? Ce ne spune incoerența reacțiilor? Nu sistemul Schengen este pus în cauză, ci mai curând neducerea lui la capăt. Nu proiectul european este provocat, ci calea pe care a apucat aplicarea lui. Simplu spus, Europa închisă în orizontul neoliberal conține, cum se dovedește, un potențial de crize grave. Ea pare, în aceste săptămâni, mai mult o alianță de state, decât o uniune structurată și bine condusă. Îngustările de orizont ale neoliberalismului și fatalele confuzii ale valorilor, pe care acesta le antrenează, se răzbună.
Ce pretind rezolvările adineaori schițate la chestiunile existente? Cele mai multe presupun revenirea la Europa cetățenilor, a democrației și a valorilor, care este înscrisă în proiectul inițial al unificării europene. Este vorba de Europa unei culturi și civilizații ce au trecut praguri importante pentru viața oamenilor: democrație ce nu se reduce la alegeri periodice, chiar dacă sunt libere; stat social cu prelevări și redistribuții plauzibile; economie ce prețuiește munca și valoarea de întrebuințare a produselor; politică orientată spre dezvoltare în folos obștesc; întoarcerea la criterii de sens ale organizărilor de orice fel. Numai o asemenea Europă poate asigura deopotrivă libertățile și ordinea la care se aspiră astăzi și va putea dobândi o nouă pondere geopolitică.
Noua criză este o ocazie nemijlocită, cea mai recentă, de a relansa dezbaterea asupra Europei și de a configura nu doar prezentul imediat, ci și viitorul dezirabil. Dosarul neajunsurilor a adunat prea multe file, încât noi decizii s-ar cuveni luate, iar dezbaterea este calea mai bună pentru a evita căi înfundate. Doar dezbaterea ar putea scoate din arhive o însușire cu care cultura europeană a fost adesea echivalată, anume că apartenența la Europa înseamnă, între multe altele, să accepți că istoria nu este încheiată, că dezbaterea publică este mediul deciziilor, că cetățeanul care suntem fiecare poate avea dreptate. Și, firește, că, pentru a ajunge la adevăr și justețe, este mereu indispensabilă înlocuirea conformismului, fie el și instituționalizat, cu gândirea propriu-zisă.