Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ce formează educația?

Ce formează educația?

Se discută mult despre educație, dar se pune rar întrebarea: ce oameni formează? Sau, dacă vrem mai detaliat, întrebări precum: ce are educația de creat? la ce ne putem aștepta de la educația existentă?
Abia punând asemenea întrebări ne lămurim până la capăt. Creează educația inși disciplinați, care respectă valorile angajate de o societate? Sau indivizi relativ profesionalizați, care nu se interesează decât de ei înșiși? Sau veleitari care se strecoară, dar nu lasă mare lucru în urmă? Sau impostori care plac regimurilor, căci pot fi instrumentalizați? Sau forță de muncă ce se vinde, dar nu are decât interese pecuniare? Sau oameni care pot să se descurce găsind un job indiferent de condiții? Sau persoane competente și responsabile, în stare să-și promoveze vederile? Sau personalități capabile să conceapă soluții de interes obștesc și să-și asume răspunderi în societate?
Întrebarea a fost pusă recent de cineva care a interogat acut părăsirea idealului clasic al formării „personalității” și a adresat o critică severă deturnării educației spre simpla formare de „competențe”. Este vorba de Konrad Paul Liessmann, care a dobândit notorietate internațională (cu Theorie der Unbildung. Die Irrtümer der Wissensgesellschaft, Piper, München, Zürich, 2006) printr-un diagnostic grav dat educației de astăzi. El a argumentat, în succesiunea lui Nietzsche-Adorno, care vorbeau de „decăderea” educației și, respectiv de „semieducație (Halbbildung)”, ideea prăbușirii celebrei formări încă paideice, a „educației (Bildung)”, apărată de Humboldt. El a acuzat trecerea la „needucație (Unbildung)” în chiar instituțiile alocate educației. În mediul “needucației” s-ar mișca de fapt, dincolo de declarații și promisiuni, ceea ce se face în instituțiile alocate educației europene de astăzi.
Cu recentul său volum Bildung als Provokation (Paul Zsolnay, Wien, 2017), Konrad Paul Liessmann tratează o gamă largă de chestiuni ținând de tot mai perceptibila criză europeană. El tratează însă din capul locului întrebarea: ce rezultă din educația actuală? Schema cărții este simplă: a arăta că educația actuală, fiind concentrată asupra „competențelor”, nu mai reușește să dea „formare (Bildung)”, tocmai în vreme ce educația este supralicitată propagandistic, iar în alte părți ale lumii se procedează diferit. Această educație, se poate spune lipsită de educație, creează inși în cazul bun folosibili profesional, dar nu educați (gebildete) în înțeles humboldtian.
Cunoscutul profesor vienez radicalizează opoziția la maximum. „Educatul (Gebildete) încorpora tot ceea ce actualul discurs despre educație nu mai înțelege deloc prin educație. De aceasta au ținut o cunoștință fondată ce permite să distingă, chiar și fără autorități de îndrumare, între fapte și ficțiuni, cunoștințe și experiențe literare și estetice, o conștiință istorică și linguală diferențiată, o relație critică cu sine, o putere de judecată întemeietoare raportată la întreg și o sensibilitate ridicată față de minciună, exagerări, incidente (hypes), fraze, moralizări și platitudini ale prezentului. În orice caz, ceva ce nu se lasă deloc subordonat repede de cerința utilității, aplicabilității și valorificării rapide” (p. 8). Educația de astăzi nu mai produce mai mult decât „actuala cultură media”, cu „ritmul rapid și arbitrarul (Schnellebigkeit und Beliebigkeit)” ei. Ea este distanțată de „năzuința la cunoaștere fondată, reflecție critică, întâlnire cu propria tradiție și culturi străine și la o putere de judecată ascuțită”. Pentru ea sunt tot mai multe „provocările” la care nu face față. Cum sunt, de pildă, „educația literară (literarische Bildung)”, care altădată era în centrul formării la școlile mai înalte, inclusiv la universități (p. 14), lectura cărților a căror lipsă din cultura personală face individul mai sărac (p. 17), lectura care te schimbă (p. 18), învățarea resimțită ca plăcere, ca “agrement (Musse)” care nu este supus economiei, ci unei anumite perceperi a timpului (p. 30-35) și altele!
Desigur, Konrad Paul Liessmann exprimă situația din democrații ale zilelor noastre, în care, într-adevăr, se poate vorbi de o trecere de la formarea încă paideică (Bildung) de odinioară la „lipsa de spirit aclamată” pe care o acuza deja Adorno. După multe indicii, în unele societăți europene s-a apucat calea unui declin – acestea devenind societăți ale „vidului valorilor”, ale „cinismului”, ale „minciunii”, ale „narcisismului”, ale „indiferenței”, ale „falsității vieții”, așa cum semnalează diagnozele deceniilor din urmă (o listare în Andrei Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016). Doar că situația este ceva mai complicată.
Chiar în societăți europene dezvoltate o seamă de indicatori simpli, socotiți depășiți, nu mai pot fi trecuți sub tăcere. Sărăcia, fie și relativă, urcă dincolo de mijlocul societății (Reinhard Cardinal Marx, Das Kapital, Knaur, München, 2009). Profesionalismul european este în declin (Alan Greenspan, The Age of Turbulence, 2003). Șomajul amenință calificări făcute recent. Oportunismul este în floare. Proletarizarea licențiaților și masteranzilor și șomajul lor capătă amploare. În unele țări abandonul școlar este prezent și azi. Iliterația, absolută și relativă, este un fapt incontestabil.
Drept consecință a situației în care s-a ajuns, întrebarea „ce rezultă din educație?” capătă stringență. Konrad Paul Liessmann are dreptate să o aducă în prim planul discuțiilor despre educație. Critica sa a restrângerii scopului educației la formarea de „competențe” are din plin argumente și este un bun câștigat.
Opinia mea este, însă, aceea că într-o abordare cuprinzătoare nu unul, ci cel puțin trei aspecte trebuie absorbite în discuția despre educația actuală. Bunăoară, „competențele” în înțeles strict trebuie asumate în scopul educației, altfel educația devine retorică. Formarea persoanei (Bildung) trebuie recuperată, dacă societățile vor nu doar „specialiști”, ci oameni de specialitate. Un răspuns nou la întrebarea crucială „ce formează educația?” trebuie dat. Să arătăm de ce stau așa lucrurile.
Economia de înaltă competitivitate are și va avea nevoie de oameni cu un calibru profesional cert. Nu se poate obține competitivitate cu pregătire oarecare. Nu duce nicăieri scăderea nivelului de pregătire sub pretextul adaptării la o diviziune pasageră a muncii. Dă rezultate doar profesionalizarea care beneficiază de o bază de formare riguroasă, cât mai largă posibil, rămânând profesionalizare efectivă. Simple cunoștințe despre esențe, impresii generale, vederi moralizatoare sau propagandistice sunt în contratimp cu cerințele economiei actuale. Cine se mulțumește cu ele și nu dobândește competențe efective este dat la o parte sau ținut la margine.
Este din capul locului dat la o parte cel care nu s-a bucurat de școlarizare suficientă și la timp și de calificare îngrijită. Înmulțirea cerșetorilor pe străzile orașelor europene este avertisment și pentru responsabilii educației.
Nu mai dă, însă, rezultatele de care este nevoie în societăți de înalt profesionalism nici educația redusă la formarea de „competențe”. De la lingvistica lui Noam Chomsky încoace se face justificat distincția între „competență” și „performanță” lingvistică. „Competența” constă în stăpânirea unui sistem de reguli ce asigură capacitatea vorbirii. „Performanța” constă în capacitatea de a aplica „competența” în împrejurări concrete variabile. Putem aplica această distincție în examinarea a ceea ce rezultă din educație.
Numai cine poate face ceva dintre cele pretinse de economia actuală, dar și știe ce să facă va găsi loc în organizările acesteia O asemenea educație nu poate asigura nivelul de specializare profesională de care este nevoie. Pe lângă formarea de competențe, educația trebuie să-și asume și altceva. Am apărat și apăr în analizele mele ideea unui triptic (vezi Andrei Marga, Anii reformei. 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, 2002). Este vorba de „competențe”, de „abilități de bază (basics)” și de „formarea pentru valori”. Numai cu acest triptic se poate face față nevoilor în materie de educație ale societăților performante de astăzi.
Un fapt impunător se adaugă acestor argumente. În societățile actuale, poate împotriva așteptărilor legate de revoluțiile tehnologice și de cotiturile la democrație, s-a întărit tendința de proletarizare. Nu este vorba de a relua o imagine creată de Marx și de economia politică a timpului său, care a asociat adesea în concepte considerente factuale cu asumpții politice. Este vorba de o constatare lucidă. În fapt, nu numai cei care exercită munci fizice, nu numai lucrători industriali și agricoli, ci tot mai multor licențiați și titrați (masteranzi, doctori, etc.) – de la absolvenți de științe economice, informatică și calculatoare, drept, jurnalistică, la titrații care conduc institute și programe – trăiesc din vânzarea forței lor de muncă și-și reproduc această situație. Numai necunoscătorii și naivii mai pot ignora acest fapt.
Din proletarizări, însă, rezultă, cum observăm ușor astăzi, societăți poate cu randament, poate prospere, dar nu societăți care funcționează scutite de crize grave – de la crize de resurse materiale, de lichidități, trecând prin crize economice și politice, la crize de legitimare, de motivație, la crize morale și culturale. Când proletarizarea trece de un nivel anume, societatea devine nesigură, chiar dacă este organizată. Teorema ce se poate formula în urma acestor considerații este că nu dă rezultate o educație care nu pune în față formarea de „competențe”, dar nici aceea ce se reduce la această formare.
Știm prea bine că Max Weber a vrut să identifice nu doar originea capitalismului modern, ci și ceea ce urmează. Diagnoza sa pune continuu pe gânduri. Odată cu expansiunea „oamenilor moderni specializați (moderne Fachmenschentum)” și a „oamenilor de afaceri (Geschäftsmenschen)” (Max Weber, Die protestantische Ethik und der Geist des Kapitalismus, Siebenstern, Hamburg, 1975, p. 172) va interveni o schimbare a societății. Ceea ce urmează este o „carcasă tare ca oțelul (ein stahlhartes Gehäuse)” a supunerii. „Nimeni nu știe încă cine va locui în această carcasă și dacă la capătul acestei uriașe dezvoltări vor fi cu totul noi profeții sau o renaștere puternică a vechilor idei și idealuri, sau – dacă nici una din cele două – o împietrire mecanizată, cu un fel încrâncenat de a-se-da-important” (p. 189). Cultura va produce „specialiști fără spirit și oameni ai plăcerilor fără inimă” pe o scară nemaiîntâlnită înainte.
Mesajul lui Max Weber nu și-a pierdut actualitatea, chiar dacă puțini vor să și-l amintească. În definitiv, degradarea culturală de azi – observată de la carențele răspândirii culturii la eroziunea moralei și prea puțina înnoire și creație – este legată de simplificarea pregătirii. Este clar că pregătirea redusă sau unilaterală lasă în urmă oameni cu orizont coborât sau capabili de puține performanțe. Avertismentul lui Husserl de cu un secol în urmă este mai actual ca oricând, oricum mai mult decât se recunoaște.
Problema reapare astăzi în termenii educației. În mod justificat, cel mai important pedagog al timpului, Howard Gardner (Five minds for the Future, Harvard Business Press, 2008), a făcut distincția dintre a fi membru al unei comunități și a fi specialist: „a fi recunoscut ca membru al unei profesii nu este același lucru cu a acționa ca specialist. Mulți indivizi considerați profesioniști și îmbrăcați în costume scumpe nu acționează în manieră profesională; ei scurtează drumul, își urmează propriile interese, eșuează în a onora preceptele centrale și stricturile (strictures) profesiei lor. Ei execută «muncă de mântuială». Pe de altă parte, mulți indivizi care nu sunt desemnați oficial se comportă în manieră admirabilă, asemenea unor profesioniști. Ei sunt înzestrați, responsabili, angajați, demni de respect” (p. 129). Pe drept, Howard Gardner s-a opus reducerii inteligențelor la care are de apelat omul („disciplinată”, „sintetizatoare”, „creativă”, „plină de respect”, „etică”), pentru a fi bun profesionist, la una, oricare ar fi aceasta.
Putem adăuga aici distincția dintre a fi absolvit ceva și a fi priceput în specialitate. Se absolvă multe, dar puțini pot face ceva cu ceea ce pretind că au trecut la examene. Câți nu sunt astăzi absolvenți care nu știu rezolva ceva în domeniul lor de specializare? Câți cetățeni nu sunt cu cele mai înalte titluri și nu pot da o consultanță calificată? Câți nu poartă titluri pompoase, dar pregătirea lor este de fapt modestă sau deja răsuflată, iar industriile domeniului lor s-au prăbușit? Se observă repede în jur că repararea unui podeț durează ani, că se trasează greu o linie dreaptă în construcții, că administrarea este înțeleasă drept cădere la învoială, că nu se știe da și argumenta fără erori o sentință, că nu se poate relata fără măsluire, că nu se poate scrie istoria contemporană a țării, că legumele se importă masiv, că nu se înțelege societatea și lumea – ca să nu dăm alte exemple.
Personal am lucrat la ameliorarea efectivului celor care au trecut liceul și facultatea în țara noastră, dar nu am spus niciodată că această ameliorare este scopul principal și unic. Efectivul absolvenților de orice nivel și al titlurilor nu este, cum se crede de către mulți, garanție de profesionalism! Acesta, profesionalismul, cere o abordare mai complexă.
Astăzi nu numai în țările cu universități în criză se garantează tot mai puțin fiabilitatea calificărilor, dar, odată cu comercializarea studiilor, nici absolventul celor mai prestigioase universități din lume nu este sigur că poate rezolva ceva. Nu este destul să fi absolvent – mai trebuie întrunite multe alte rechizite pentru a fi priceput în ceea ce faci. Este neîndoielnic prestigios să fi absolvit Harvard sau Yale sau München sau Viena. Dar, în epoca comerțului cu locuri de studii, câți nu au absolvit, dar nu i-a impus în viață pregătirea, ci banii de acasă sau tot felul de proptele?
În multe țări se discută performanța prealabilă a celor care ajung să conducă instituții naționale – agenții, ministere, guverne, președinții – și internaționale. Adesea se face o constatare amară: nu mai ajung decât foarte rar la conducere vârfuri ale promoțiilor. În Franța sociologul Emmanuel Todt înregistra la un moment dat faptul că, odată cu Nicholas Sarkozy, nu mai urca în fruntea țării un absolvent ENA, ci un student oarecare, care s-a ocupat în timpul studiilor mai mult de mobilizări. La noi, un gazetar a obținut tabele ale serviciilor secrete care atestau cât de modești au fost ca studenți cei din vârful regimului acelor ani și încheia cu observația că notele de 5-8 au ajuns să aresteze notele de la 8 în sus.
Unii replică, desigur, că Einstein nu a fost un student strălucit. Se poate răspunde că era, totuși, Einstein și că acesta nu a pretins să conducă națiuni! Ocuparea de funcții de conducere nu este neapărat indicator de calitate a educației cuiva sau a societății, iar ocuparea funcțiilor publice din zilele noastre cu absolvenți mai degrabă de mâna a doua este mai curând un semnal de alarmă în privința ierarhiei valorilor dintr-o societate. Mai ales că din asemenea ocupare a ieșit prea rar moderația oamenilor care nu sunt savanți, dar și-au păstrat bunul simț!
Desigur că performanțele societăților se dispun pe o gamă diversificată: lichidarea muncii ca trudă, venituri ridicate ale celor care își asigură existența prin munca proprie, limitarea exploatării, disciplină bazată pe consimțire, democratizare, siguranța vieții, reducerea angoasei, disponibilitatea de a-l ajuta pe altul, posibilități deschise pentru inițiative individuale, speranțe de mai bine. Educația este optimă dacă alimentează, din perspectiva resurselor proprii, obținerea acestor performanțe. Ea își atinge scopul formativ dacă din ea rezultă oameni cu profil anumit, capabili să contribuie, prin munca de zi cu zi și prin angajamentele lor sociale la atingerea acestor performanțe.
Este limpede, așadar, ce oameni are educația de creat: nu doar indivizi, ci persoane care pot exercita o profesie în coordonate date ale producerii și au capacitatea reflexivă, încât să-și poată apăra și promova interesele și cultura și să le poată valorifica spre a fi o parte de neignorat a societății. Educația are de creat persoane care-și pot duce viața în societăți dinamice cu economii de randament înalt, cu diviziuni ale muncii în schimbare, cu administrații puse pe inovații, politici în schimbare și culturi reflexive.
Educația existentă asigură specializări profesionale, dar generează prea puține aptitudini practice de a lua inițiative în producție. Ea asigură insuficientă pregătire pentru administrare și autoadministrare și antrenează slaba înțelegere a politicii și o cultură restrânsă.
Nu vedem în jur mulțimea inșilor trecuți prin educație, dar care iau valorile de bază ca fiind facultative sau obligatorii pentru alții? Sau mulțimea mărunților profesional și caracterial, dar gonflați în pretenții? Sau numeroși inși pregătiți profesional mai bine ca alții, dar preocupați doar de ei înșiși, care tratează inflexibil egoist chestiunile sociale? Sau numeroasele odrasle ce-și datorează cariera de fapt părinților? Sau forță de muncă ce se vinde, dar nu are decât interes pecuniar? Sau veleitari ce nu pot întreprinde ceva fără alții? Sau impostori agreați de regimuri, fără ca societatea să aibă vreun beneficiu?
O corelație este confirmată zdrobitor de statistici: nu iese profesionalism de nivel înalt și nu se ating performanțe durabile acolo unde nu este decât egoism, oportunism, șiretenie. Viața poate fi trișată un timp, dar nu tot timpul, în mod definitiv.
A face distincții, ne spunea Mihail Ralea, este semnul inteligenței. Așa stând lucrurile, argumentele profesionale și considerentele ideologice ar trebui delimitate cu claritate. Pe bună dreptate, este respinsă, de către diferite generații, subordonarea criteriilor profesionale față de cele ideologice caracteristică anilor cincizeci. Nu ar trebui, însă, consecvență? Nu ar fi cazul ca asemenea subordonare să fie respinsă în orice context, oricând? Mulți au pretins în timpul regimului comunist venirea la realitate, la fapte, și au respins pe bună dreptate ocultarea faptelor în numele ideologiei. Doar că acum, când se trăiește în regim de libertăți, tocmai unii dintre aceia înlocuiesc stabilirea faptelor cu ideologia și dovedesc astfel nu numai incapacitatea de a fi exacți, ci și pe aceea de a fi consecvenți.
Fără îndoială, educația a generat și oameni care pot să se descurce găsind un job indiferent de condiții. Și persoane competente și responsabile, în stare să-și promoveze vederile. Și personalități capabile să conceapă soluții de interes obștesc și să-și asume răspunderi în societate. Numai că efectivul acestora este prea mic sau, în orice caz, surclasat de efectivul nepregătiților, semidocților, descurcăreților, veleitarilor, impostorilor. Datorită acestei disproporții – mai cu seamă datorită ei – ce se adâncește, în loc să de reducă, educația este o problemă gravă în societățile actuale.

(Fragment din volumul Criza educației și
educația responsabilă, în curs de publicare)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg